Astăzi este 31 august,
Ziua Limbii Române.
Or fi destui care or vorbi academic despre limba noastră cea comoară.
Eu vreau să povestesc depre profesoara mea de română, pentru că de la ea a plecat dragul meu de vorbe şi de povestit. Domnişoara
I. , cum este cunoscută chiar şi acum, după ce s-a căsătorit,
era... cum să vă explic eu... era un fel de “pin-up girl” sovietică . Înaltă, pieptoasă, cu obrajii rumeni şi cu un coc brâncuşian, bine sculptat şi fixat , avea un mers hotărât, rectiliniu şi uniform.
Cele ce urmează a fi descărcate aici din propria-mi memorie sunt impresiile
şi trăirile mele personale, nu rezultatele vreunui
sondaj de opinie printre foştii
ei elevi, aşa încât îmi asum pe
deplin subiectivismul postării.
Mi-a fost dirigintă în toţi cei patru ani de gimnaziu şi foarte bine a făcut, pentru că numai şi numai datorită dumneaei savurez eu limba română ca pe un profiterol. Imaginaţi-vă prăjitura voastră preferată, pe care o mâncaţi pe îndelete cu linguriţa, la umbra viţei-de-vie, alături de cei mai buni prieteni. Da, aşa mă simt eu în compania limbii române.
Domnişoara I. bătea la noi ca la sacii de fasole. Nu, nu este o
exagerare, este amintirea pe care o avem amândoi, soţul meu şi cu mine. Ne-a fost amândurora profesoară, aşa încât pot verifica
anumite amintiri pe care le am.
Avea pe dulapul din cabinetul de limba
română o serioasă provizie de
arătătoare, bucăţi de lemn aduse de la fabrica de mobilă, rachete de tenis şi
palete de ping pong. Mai avea în mână şi catalogul, pe care nu se sfia să-l
folosească, nu doar pentru a scrie note în el.
Era tipul de profesor care ne cotropea
pe noi, elevii. Intra cu avânt în capetele noastre, ţinând neapărat să ne
transmită cunoştinţe şi informaţii. Nu avea răbdare, nu ne ruga, nu se plângea de
insubordonare sau lipsă de interes. Noi eram o redută pe care ea o cucerea cu
orice preţ. Nu analiza prea mult efectele acţiunilor ei punitive, ne trata pe
toţi la fel, pentru ea eram o grămadă organizată de elevi care trebuiau să
înveţe sintaxă, morfologie şi literatură română.
Domnişoara I. m-a lovit o singură
dată, cu arătătorul peste braţul drept. Am avut vânătăi vreme de două
săptămâni. Vânătăile acelea nu m-au durut la fel de mult ca jignirea
profesoarei mele de geografie. Vânătăile au trecut, cuvintele grele mi-au
rămas în amintire.
Da,
ştiu, un profesor nu are voie să-şi agreseze elevii. Da, ştiu, profesorii
care-şi bat elevii sunt nişte brute cu nervii varză. Numai că, vedeţi voi, eu
am fost o elevă care avea nevoie să fie cotropită de profesoara ei. Trebuia să
simt în dascălul meu propria-i forţă interioară şi propriul ei drag de limbă
română, altfel nu m-aş fi lăsat convinsă.
Nu am fost olimpică naţională, nici nu
am fost scoasă în careu pentru a-mi fi lăudate rezultatele excepţionale. Uitându-mă însă în
urmă, îmi dau seama că nu notele pe care le-am obţinut sau pe care le-aş fi
putut obţine sunt importante, ci unealta care mi-a fost dată, bazele care mi
s-au pus. A fost alegerea mea să folosesc unealta care mi-a fost pusă în mână
cu forţa, aşa cum este alegerea mea să
îngrijesc ceea ce am primit, chiar dacă a fost cu preţul unei vânătăi.
Am vizitat-o pe domnişoara I. în urmă
cu câţiva ani. Am mers acasă la ea şi i-am dus prăjituri. Nu
m-am sfiit să-i mulţumesc. Am vorbit cu ea aşa cum poate că mi-ar fi plăcut să
vorbesc în urmă cu mulţi ani, ca de la om la om. Zâmbetul nu i s-a schimbat
deloc odată cu trecerea timpului. este aceeaşi cotropitoare care ia viaţa în
piept. I-am explicat de ce îi sunt
recunoscătoare: pentru că datorită ei am trecut cu bine de toate examenele din viaţă care presupuneau o
justă folosire a limbii române. Pentru că ceea ce m-a învăţat ea pe mine a
rămas sădit, a fost udat şi îngrijit, crescând şi dezvoltându-se.
I-am mai mulţumit pentru faptul că a fost singura
profesoară cu care am putut discuta despre “Enigma Otiliei” în clasa a opta, în timp ce desfăcam păpuşoiul pe câmp. În ceea
ce mă priveşte, domnişoara I. m-a cucerit cu focul ei interior, nu cu
paleta de ping pong.
Frumos, emotionant. In alta ordine de idei, sau poate in aceeasi, din distanta anilor si a geografiei..., cred, cu toata modestia, ca adevarata limba romana este periclitata si amenintata de tendintele actuale (n-are rost sa le enumar), care se vad promovate de media, de politicieni, ba char si de asa zisii ziaristi si oameni de cultura (sic!). Si in ochii mei miopi, ceea ce e misto nu e misto de loc, punct!
RăspundețiȘtergere:)Misto e misto, atata timp cat de vreo douazeci de ani incoace o anumita natie conlocuitoare si-a impus la nivel national gusturile in materie de muzica, agresivitatea in limbaj si comportament, precum si atitudinea fata de munca cinstita, ajungand chiar sa ne reprezinte in intreaga lume.
RăspundețiȘtergere