marți, 5 ianuarie 2021

2021

 


Am intrat în noul an cu speranță. Adevăratul meu motiv de fericire este acela că, după foarte mulți ani, am petrecut noaptea de Revelion în formulă completă, împreună cu Gabi și cu Amalia. Noi am luat foarte în serios restricțiile și nu ne-am abătut de la reguli. Am stat noi cu noi și cu cățeii noștri. Nu am pus cele cuvenite pe masă pentru colindători, nu ne-am întâlnit cu nimeni, nici chiar cu părinții, nu am fost rebeli, nu am fost corona-sceptici, nu am ieșit din rând doar pentru că e mișto așa, în speranța că mulți alții din jurul nostru pricep că ăsta-i drumul de urmat pentru a scăpa naibii de virusul ăsta care   ne-a arestat viețile.

Nu ascund faptul că-mi este tot mai dificil să trăiesc diferit de cum trăiam până la pandemie. Am mare nevoie de copiii mei, de activitățile mele, de programul meu zilnic, de rutinele liniștitoare și, uneori, obositoare. Am nevoie de zarvă, de vocile mici și vesele, de culorile jucăriilor, de foșnetul hârtiilor și de zdrăngănitul lingurilor în farfuriile de inox. Îmi lipsește mirosul de mobilier proaspăt dezinfectat, de supă de cartofi , de șorțulețe spălate și limpezite cu balsam, mi-e dor de parfumurile mele și de gablonțurile mele, de blugi și de bluzele bumbăcoase, de șlapii albi care mă așteaptă în debaraua de la grădiniță. Mi-e dor de drumul către grădiniță, de momentele în care mut mobilierul prin sală, pregătindu-l pentru o nouă zi de joacă, de muzica din boxe, care se aude în surdină și pe care o mormăi și eu, așa fals, cum mă pricep. Nu știu să cânt, nu știu să desenez sau pictez, nici la modelaj sau la decupat nu mă pricep foarte bine, nu sunt perfectă, dar, Doamne, ce dor îmi este să deschid o carte de povești în fața copiilor, să le citesc o poveste și să le urmăresc ochii mari și gurițele întredeschise. Mi-e dor să-i ascult, să-i văd, să le alin smiorcăiala de despărțire, să glumesc cu ei, să le răspund cu un ”Nu” rânjit strâmb  la întrebarea ”Ți-a fost dor de mine?” și să văd un zâmbet înflorit pe o  față mică și serioasă.

M-am săturat să fiu o umbră pe un ecran! Vreau să mă materializez din nou în ceea ce   mi-am dorit să fiu mereu pentru ei: un om care-i ajută să-și depășească temerile și limitările firești, liniștindu-le sufletele și mințile și pregătindu-i să descopere lumea cea mare care-i înconjoară.

Mă uit în jur cu îngrijorare. Văd adulți cărora nu le pasă. Îi văd pe unii atât de adânciți în teorii ale conspirației, încât nici ei nu mai au habar dacă trăiesc pe bune sau sunt parte din Matrix. Am văzut tone de filme la viața mea, dar nu am lăsat scenaritele     să-mi ia mințile. Fac o distincție clară între ce se petrece acum și filmele cu zombie. Urmăresc documentare pe Viasat History și pe alte canale dedicate, dar nu încurc informațiile de acolo cu vrăjelile despre gorilieni și pasajele dacice de sub Bucegi. Sunt fan înrăit al filmelor fantasy, dar odată stins televizorul nu continui să călăresc dragoni și să mă lupt cu umblătorii albi.

Diferența dintre cei care-și doresc cu adevărat să punem punct pandemiei și cei care continuă să clickăie printre linkurile cu fake news-uri este puterea minții și discernământul. Nu mi-e jenă și nici rușine să-l citez pe Martin Luther (1524):                       Dummheit regiert, wenn Bildung krepiert!”. Traducerea mea proprie și rimată sună cam așa: ”Prostia domnește când educația o belește!”. Verbul ”krepieren” se traduce prin ” a muri”, dar la câți miștocari cu deficiențe grave de exprimare văd pe rețelele de socializare, cred că eleganța în scriere nu se justifică.

Dreptul la educație este sfânt și tuturor celor care le iau dreptul la  educație  atât copilului meu cât și copiilor altor părinți, prin incitare la nesupunere la regulile de igienă la vreme de coronavirus, prin răspândirea de informații false privind vaccinul anti COVID-19, le transmit doar atât: voi aveți pretenția să vă ascult părerile fiindcă sunteți foarte convinși că aveți dreptate, așa că am și eu dreptul să-mi fac auzită părerea despre voi, fiind la rândul meu convinsă că am dreptate- SUNTEȚI NIȘTE INCONȘTIENȚI! Over and out.

NB: Dacă aveți nelămuriri și vă place studiul, vă recomand celor care studiați cu aviditate tot felul de teorii învăluite în mister să studiați și chestiuni demonstrate științific. O temă interesantă pentru voi, cei competenți într-ale medicinei, ar fi Efectul Dunning-Kruger. Despre ce este vorba? Citiți! Cititul ne face pe toți neproști, cu condiția să citim ce trebuie.

 

duminică, 8 noiembrie 2020

EDUCATOAREA ONLINE

 


Astăzi este duminică. Vreme mohorâtă, frig, ceață. Știrile nu sunt îmbucurătoare. Oare intrăm în carantină? O să trebuiască din nou să completăm declarații când mergem să cumpărăm hârtie igienică și drojdie? Pardon, drojdie mai am încă din primăvară, o parte congelată, o parte uscată, în cămară. Da, am învățat să coc pâine, plăcinte cu brânză, eram gospodină de modă veche. Mâncau ai mei până începeau să respire greu din cauza burților umflate.

Săptămâna viitoare lucrez de dimineață. Nu, nu mă îmbrac frumos, nici nu îmi caut gablonțuri asortate, nici nu mă parfumez. Mă spăl, mă pieptăn, îmbrac ținuta de casă și deschid laptopul. Laptopul a devenit centrul universului meu. Vorba Amaliei: ”Acum am doi părinți IT-iști!”.

Haideți să vă povestesc cam cum îmi petrec eu aproape întreaga zi în fața device-ului.

Săptămâna viitoare trebuie să încarc pe platformă zece activități. 10! Câte două activități principale în fiecare zi plus unele activități adiacente. N-am să vă plictisesc cu denumirile pedagogico-metodico-științifice ale activităților.

Ideea este că eu, educatoare obișnuită să lucreze cu creioanele, acuarelele, plastilina, cărțile de povești, Lego, păpuși, hârtie, carton, foarfecă, lipici etcaetera TREBUIE să nasc materiale didactice în format digital.

Trebuie pentru că așa trebuie, nu mă întrebați de ce.

Uite-așa a început, încă din vară, odiseea mea printre cursuri de formare și tutoriale.

Într-o zi normală de lucru urmăresc tutoriale ( în limba engleză, pentru că în limba română nu încerc să caut), caut imagini, tai, copiez, decupez jâpeguri, snipuiesc piengiuri, peistuiesc în powerpoint-uri.

Fazele amuzante se petrec abia atunci când trebuie să-mi înregistrez vocea.

-        Amalia, ia câinii în camera ta, că înregistrez acuma chestia cu ghicitorile.

-        N-am cum, am cursul de pneumo, trebuie să am camera pornită, fac ăștia prezența și ne pun întrebări. Soki latră dacă aude câini afară, Rudi sare la Sherlock și se bat ca idioții. Dacă mă întreabă profu ceva fix atunci?

-        Bine, lasă că aștept până vine Gabi.

Până vine Gabi poate că pregătesc ceva mâncare, dar nu-i sigur, pentru că tutorialul ăsta despre bitmoji-uri e mișto, are aplicabilitate în multe chestii. După tutorial trebuie să-mi încarc în telefon un progrămel, să-mi creez bitmojii ăia, să mi-i trimit mie pe drive, să-i deschid cu Cloud Converter, după aia este nevoie să-i control copy și control ve.

Vine Gabi.

-        Salut, mama, ce faci?

-        ......

-        Mama?

-        .......

-        Salutare, câini, că numai voi răspundeți!

-        Aaaaa, salut, când ai venit?

-        Acum cinci minute. Ai apucat să faci ciorba aia? Aș mânca o ciorbă...

-        Ăăăăăăăă, nu am avut timp. Ia niște zacuscă ( să-mi trăiască soacra o sută de ani!).

-        Bine, merg să iau niște zacuscă.

-        Auzi, nu iei și câinii cu tine în bucătărie? Dă-le niște pâine, ca să tacă. Trebuie să înregistrez ceva.

Gabi merge în bucătărie cu câinii. Încep înregistrarea: ” Bună ziua și bine te-am găsit, dragul meu...”.

BEEEEEPPPPP! BEEEEPPPPP! ” Aicea ți-ai gasit să parchezi, bă???!!! Ăsta-i locul meu!!!””

Locuim  la etajul 1, așa că participăm intens la viața de dincolo de geamuri.

O iau de la capăt: ” Bună ziua și bine te-am găsit, dragul meu...”.

AAAAAA!!!! ÎÎÎÎÎÎUUUUUU!!!!! ĂHĂHĂHĂĂĂĂĂĂĂĂ!!! ” NU VREAU ACASĂĂĂĂĂ!! Du-mă înapoi la magaziiiiin! Vreau ciocolatăăăăăăăă!!”. Un copil cu mama lui, care-l târâie de-o mână, ținând în mâna cealaltă sacoșa cu cumpărături.

O iau de la capăt. Ultima încercare: ” Bună ziua și bine te-am găsit, dragul meu...”.

HAM, HAM, HAM! Soki a auzit un câine lătrând și-l salută.

-        Șșșșșșttttt, pst, taci mă, că mă-ta înregistrează. Șoaptele lui Gabi nu au efectul scontat și acum încep toți trei câinii să latre. Cred că s-a terminat pâinea.

Ies din cameră.

-        Hai să fac odată ciorba aia...

 

marți, 21 iulie 2020

Împuterniciţi-vă !


Câteva zile am avut creierul blocat. Am zis că o fi vremea de vină: plouă întruna şi presiunea atmosferică scăzută îmi afectează funcţiile creierului. Sunt meteosensibilă de când mă ţin minte şi, de câte ori se schimbă vremea, îmi doresc să mă mai nasc odată şi să fiu scutită de chinurile cauzate de vremea schimbătoare.
În decembrie 2018 mi-am dezactivat Facebook-ul. Anul ăsta, prin luna aprilie, am fost nevoită să-mi reactivez contul, din motive profesionale. Nu am niciun fel de activitate, mai bag câte un scroll up and down. Reduc la minim cantitatea de informaţii cu care mă bombardează reţeaua de socializare. Cu toate astea, sunt copleşită de prostiile pe care unii oameni consideră că este important să le împărtăşească lumii virtuale în care trăiesc şi în care consideră ei că au dreptul să fie vocali.
Dom’le, industria asta a filmelor de la Hollywood i-a ţăcănit pe unii rău de tot. Unde mă întorc şi orice citesc, aflu de câte o conspiraţie. Că-s masonii, că-i Bill Gates, că e Noua Ordine Mondială, că-s nuş’ce guverne din umbră, toţi, dar absolut toţi ne vor morţi, sclavi, cipaţi, îmbotniţaţi. E ceva de speriat în ce s-a transformat lumea asta frumoasă în care am putea trăi normali la cap cu toţii. Condiţia este ca fiecare să-şi vadă de treaba lui şi să-i lase şi pe alţii să-şi vadă de treaba lor. Atâta doar că e foarte cool să te revolţi. Termenul de “buiac” vă spune ceva? Buiecii-s ăia care nu mai pot de bine şi deraiază la un moment dat.
Păi uite, vă dau exemplul urmaşilor dacilor liberi care, după ce au scăpat relativ bine de perioada de început a pandemiei, când starea de urgenţă ne obliga să respectăm câteva reguli stricte, menite să ne ajute să nu ne îmbolnăvim, s-au trezit dintr-o data liberi, ghidaţi doar de recomandări. Ce s-au gândit dacii liberi să facă? Au părăsit sarmisegetuzile, s-au eliberat de botniţele impuse de  autocraţii cu halate albe şi au pornit prin lume, participând la întruniri bahice , după care au început să dezvăluie secretele murdare şi globale care ne guvernează tuturor destinele. Aşa ceva…
Urmăream la televizor o ştire cu o cucoană aşa, mai coptuţă, care transmitea un  live pe Facebook, din tren, fiind singura din compartiment care nu purta mască. S-a luat la harţă cu poliţiştii care au rugat-o frumos să-şi tragă masca pe figură. Replica ei a fost că nu poate vorbi cu botniţă şi că oamenii răi ne vor îmbotniţaţi. N-au fost nici poliţiştii prea inspiraţi să-i spună dacei libere şi zgomotoase că doar animalele poartă botniţă, pe când oamenii poartă mască. N-am auzit până acum de chirurgi îmbotniţaţi, parole d'honneur.
Chestia este că li se dă multă apă la moară unora sau altora. Umblă reporteriţa printre oameni , pe plajă, întrebându-i: “Credeţi în Covid?”. Bă, da’ covidu’ ăsta este Dumnezeu, de putem alege dacă să credem în el sau nu???!!!!
Adică dacă vin medicii şi ne spun sec: “Fraţilor, a venit pandemia peste noi, prea multe nu puteţi face, dar dacă nu purtaţi mască, nu vă spălaţi des pe mâini şi nu păstraţi distanţa unii faţă de ceilalţi, vă ia mama naibii!” nu este suficient?  
De ce trăim într-o ţară în care medicii au fost decredibilizaţi? De ce trăim într-o ţară în care profesorii au fost decredibilizaţi? Eu cred că e dorinţa dacilor liberi de a fi ei deştepţi în toate domeniile, începând cu mecanica auto, continuând cu predarea englezei la nivel gimnazial, cu politica bugetară la nivel mondial şi încheind apoteotic cu chirurgia pe creier, care oricum e mai simplă decât strungăritul. Nu degeaba ne spune un fost primar al urbei în care locuiesc că dacii au construit piramidele din Egipt.
Este mijlocul lunii iulie . Ce bine ar fi dacă toţi oamenii care trăiesc în ţara asta ar înţelege că dacă intrăm în toamnă cu acelaşi număr zilnic de îmbolnăviri o să fie gravă situaţia.
Eu una vreau să mă întorc în luna septembrie la grădiniţă. Vreau să pot lucra în sala de grupă cu toţi cei douăzecişicinci de prichindei pe care-i am în grijă. Nu mai vreau să lucrez online! Nu se poate lucra online cu preşcolarii o perioadă lungă de timp! Odată şi odată trebuie să se înţeleagă lucrul ăsta.
Nici măcar fie-mea, care este studentă în anul IV la Medicină Generală, nu mai poate învăţa online! Are nevoie de stagii de pregătire în clinici şi spitale, ca să devină medic adevărat, nu o umbră pe un ecran.
Dacă toţi proştii care se revoltă ei aşa, fiindcă e cool, ar înţelege că purtatul măştii, spălatul pe mâini şi păstrarea distanţei faţă de alţi oameni le îngrădeşte doar riscul de a se îmbolnăvi, nicidecum libertatea, aş putea spera că am să-mi pot îmbrăţişa la toamnă copiii şi că Amalia s-ar putea întoarce la facultate.
Încă ceva: jur că dacă mai citesc texte în care apar simultan Oculta Mondială şi creşterea imunităţii prin administrarea de infuzii de Coada şoricelului  sau Băşina porcului, am să postez comentarii pe Facebook, pentru prima data din decembrie 2018 încoace.
Împuterniciţi-vă şi purtaţi naibii masca aia, că sigur nu are să năpârlească lupul dacic din cauza asta! Parole d'honneur.

miercuri, 24 iunie 2020

HUUUOOORECA


O cunoaşteţi pe HORECA, smiorcăita mică? Apare aproape zilnic la televizor, cu batistuţa în mână, ştergându-şi finuţ lăcrămioarele şi muculeţii, povestindu-ne că pandemia a sărăcit-o. Chiar mi-a fost milă de ea şi eram bucuroasă că , anul ăsta cel puţin, am s-o pot susţine, din nou, cu bani din buzunarul meu şi din cel al lui Gabi.
Povestea începe aşa: în decembrie , pe când coroanăvirusul era încă la el acasă, am plătit cu banii-jos-ochii-la-uşă şase nopţi de cazare la un hotel din Mamaia. După trei ani în care ne-am cazat la mereu acelaşi hotel din Mamaia, anul ăsta am stabilit să alegem un alt hotel. Motivele deciziei ar fi multe. Trei ani am mers la mare şi ne-am cazat la un fost hotel comunist, uşor reşapat, criteriul alegerii fiind apropierea de plajă.
Anul trecut însă ne-am cam pierdut răbdarea. Am să vă povestesc cum au fost prima şi ultima zi de şedere acolo. După o noapte de călătorit cu trenul, uşor agitaţi din cauza călătoriei pe ruta Constanţa-Mamaia şi transpiraţi, ne-am făcut check-in-ul. Domnişoara de la recepţie, tânără, aranjată şi tare drăguţă, a susurat ceva şi mi-a întins o cheie de la o camera. A trebuit să-i citesc de pe buze mesajele, fiindcă oricât am rugat-o, nu reuşea să atingă o tonalitate a vocii care să-mi fâlfâie timpanele măcar un pic.
Urcăm să vedem camera. Uşa era descuiată şi avea o ditamai gaura. Probabil că un turist îşi uitase cândva cheia şi a deschis uşa cu piciorul. Intrăm. Ne păleşte o duhoare de cameră locuită şi necurăţată. Praf şi jeg peste tot. Camera era dotată cu două paturi, separate printr-o noptieră. Noi plătisem pentru cameră cu pat matrimonial, că am zis să aşteptăm până la pensie pentru a ne caza în cameră pentru seniori.
Cobor şi vorbesc cu domnişoara susurătoare. Îi explic că nu ne putem caza în camera aceea, din motivele mai sus enumerate. Verifică rezervarea noastră şi-mi confirmă că avem pat matrimonial, da’ faza nasoală este că nu au cameră cu pat matrimonial disponibilă. Adică avem ghinion. O rog frumos să încerce totuşi să “ne facă rost “ de o cameră. Ridică din umeri. Îmi dă o altă cheie. Era tot o cameră cu două paturi. Cobor şi o anunţ. Se uită uimită la mine şi-mi propune să mutăm noptiera şi să unim paturile. Mă uit la Gabi. Eram ca doi copii sosiţi în tabără, obosiţi şi dornici să-şi parcheze bagajele oriunde, numai să le parcheze odată. El propune să acceptăm oferta domnişoarei. Eu am o altă idee.
Îmi creasem o relaţie avantajoasă cu doamna care se ocupa de curăţenie în hotel. Pe parcursul anilor anteriori de cazare acolo, avusesem grijă să o ajut să nu ne uite, ori de câte ori o rugam să ne schimbe prosoapele, să ne aducă o rolă nouă de hârtie igienică sau să ne spele prosoapele de plajă.
Se vede treaba că sunt o persoană greu de uitat, pentru că odată ce am regăsit-o pe holul  hotelului, când ieşea dintr-o cameră pe care tocmai o curăţase, mi-a zâmbit şi mi-a urat bun venit. M-am repezit la ea, aproape că am pupat-o şi i-am povestit năcazul nostru. S-a uitat în ochii mei şi mi-a spus: “Astea de la recepţie sunt nişte proaste, habar n-au ce camere sunt libere. Veniţi cu mine, doamnă, vă cazez eu.” . M-a dus exact în camera de care aveam noi nevoie. Am îmbrăţişat-o  şi i-am dat o anumită sumă de bani, zâmbind stângace “să aveţi de-o cafea, acolo…”.
Mi-a dat cheia şi m-a trimis la domnişoara psihedelică. Victorioasă, am anunţat-o că am găsit camera, i-am arătat cheia şi ne-am cazat.
În ultima zi, înainte de a pleca spre casă, am beneficiat de un mic dejun la restaurantul hotelului. Primisem o brăţară de unică utilizare, pe care am hotărât să o folosim în ultima zi. Restaurantul hotelului m-a  transportat în timp înapoi în copilărie. O sală uriaşă, numai bună pentru nunţi şi cumetrii. Mobilierul, feţele de masă, farfuriile, paharele şi tacâmurile cred că tot de pe vremea copilăriei mele erau. Hrana oferită consta dintr-un bufet rece. Stăteai cuminte la coadă, cu farfuria în mână şi-ţi alegeai mâncarea . Am ales omletă cu bacon. Mare greşeală. Am ales un pahar de suc de fructe. Mare greşeală. Nu intru în amănunte. Servirea era asigurată de câţiva copii de liceu, care probabil că-şi făceau practica de vară la restaurantul respectiv. Forţa de muncă gratis este cea mai convenabilă pentru HORECA, sărăcuţa.
Am plecat de acolo, hotărâţi să căutăm un alt hotel din Mamaia unde să ne cazăm vara asta. Am ochit noi un hotel care arată binişor pe dinafară şi i-am plătit în luna decembrie a anului trecut unei agenţii de voiaj un pachet de şase nopţi de cazare acolo.
Prin luna mai, când ne-am dat seama că pe la mijlocul lui iunie ne va fi imposibil să plecăm la mare din cauză că restaurantele încă stau închise, i-am propus lui Gabi să ia legătura cu agenţia şi să-i roage pe cei de acolo să ne reprogrameze concediul pentru anul viitor, în aceleaşi condiţii de cazare, sau să ne returneze banii. Da, ştiu, am fost egoişti să ne cerem banii înapoi pentru un serviciu de care urma să nu beneficiem, în contextul în care horecuţii apăreau mereu la televizor rugând populaţia să nu ceară returnarea banilor că dau hotelierii români faliment.
Domnişoara de la agenţia noastră i-a răspuns lui Gabi că nu ne poate returna banii şi nici nu ne poate translata concediul. Trebuie să mergem anul ăsta la Marea Neagră şi basta!
În prima fază i-am zis lui Gabi că ar trebui să mergem, că lasă că ne descurcăm cu mâncarea, fac o oală cu sarmale şi o mămăligă, ducem cu noi pâine, salamuri şi caşcavaluri vidate, nişte cutiuţe cu şniţele şi chiftele… S-a uitat la mine ca la o nebună şi abia când am început să râd şi-a dat seama că glumisem. A crezut că pandemia mi-a netezit circumvoluţiunile.
A reluat corespondenţa cu domnişoara horecuţă şi a întrebat-o dacă nu ne poate reprograma concediul pentru finalul lunii august.
Răspunsul întârzia să apară. Probabil că nu-i ardea buza  domnişoarei să ne rezolve problema, atâta timp cât banii de la noi fuseseră încasaţi. Am sunat-o . Nu am găsit-o din prima. Era la un examen. Colega ei mi-a spus să încerc a doua zi, după orele 11. Am mai încercat. Am reuşit să vorbesc cu ea. Era ultima zi lucrătoare înaintea weekend-ului în care ar fi trebuit să plecăm la mare. Relaxată, mi-a spus că încă nu are niciun răspuns pentru noi, deoarece hotelul nu i-a dat nicio soluţie.  Mi-am cerut iertare că am deranjat-o, spunându-i că pentru noi ar fi totuşi util să aflăm ce se întâmplă cu concediul nostru. A zis “haideţi că încerc să-i sun pe cei de la hotel…” . I-am mulţumit frumos.
Răspunsul sec a sosit la începutul săptămânii următoare, când noi ar fi trebuit să fim deja pe şezlonguri: hotelul a zis că ne primeşte la finele lui august dar va trebui să plătim suplimentar o sumă care aproape că dublează suma alocată cazării. I-am scris domnişoarei că am aşteptat totuşi o ofertă rezonabilă… Mi-a răspuns că asta este şi că ea aşteaptă un răspuns la oferta ei. Şi să facă bine Gabi să-i răspundă, că el e titularul de contract şi eu nu-s decât un simplu turist de rang II, apendicele plătitorului.
În dimineaţa asta am văzut din nou la televizor un horecuţ încruntat, care ne explica ce presiune pun turiştii pe sistemul HORECA, năvălind ca animalele în hoteluri în lunile iulie şi august . A zis că preţurile mari sunt cauzate de turişti, idioţii ăştia care vor, la naiba, camere curate, mâncare bine gătită şi plaje curate. A întrebat-o pe prompteristă dacă are ea habar cât îi costă pe ei, patronii care poartă pe umerii lor povara loisir-ului nostru, toţi angajaţii suplimentari pe care trebuie  să-i găsească, toate sticlele de apă care trebuie procurate, toate alea care trebuie găsite pentru a satisface jivinele care  vor să se bălăcească fix în vârf de sezon. Concluzia lui? Preţurile mari sunt rezultanta  presiunii puse de turişti pe sistemul hotelier.
Domnule, vă rugăm să ne scuzaţi că vă stresăm în halul ăsta! Renunţăm naibii la banii pe care ni i-aţi luat, renunţăm naibii şi la şezlongurile închiriate cu 60 de lei pe zi, renunţăm la tot, în speranţa că banii noştri şi ai altor fraieri care nu pot veni la mare acum au să vă astupe găurile din buget, ca să nu vă mai smiorcăiţi, mămică, pe la televizor. E ruşinică, zău aşa…
L-am întrebat pe Gabi dacă i-a răspuns domnişoarei de la agenţie. Voi ce credeţi:  i-a mulţumit sau nu pentru promptitudine?

vineri, 19 iunie 2020

EDUCAŢIA LA VREMEA COVIDULUI


Uneori mă uit la “Las Fierbinţi”. Am două personaje preferate: Celentano şi Firică. De multe ori se opresc în mijlocul drumului, atunci când au câte o dilemă existenţială majoră, se uită intens unul la celălalt şi schimbă două replici: “Bă, eşti nebun?!”, “Bă, eşti prost?!”.
Cam aşa stau eu acum de una singură în bucătărie, îmi beau cafeaua şi replicile astea două mi se învârt în cap. Vorbesc eu cu mine. Uneori vorbesc eu cu mine când calc rufe, dar acum parcă nici de călcat rufe nu am chef. De fapt, după trei luni de telemuncă parcă nu mai am chef de nimic, cu atât mai puţin de noutăţile educaţionale care apar aproape zilnic.
Haideţi să vă explic puţin cum decurge o zi normală la grădiniţă, când eşti educatoare la grupa mică, situaţie în care m-am aflat eu anul ăsta şcolar.
Dimineaţa, înainte de a sosi copiii, aranjez mobilierul în aşa fel încât să organizez spaţiul cât mai atractiv pentru cei mici. Se creează  aşa-zisele centre de interes, unde grădiniţarii găsesc o droaie de jocuri şi jucării, alegând să se joace după pofta inimii. Când zic o droaie         mă refer efectiv la o grămadă de jocuri, jucării, cărţi, instrumente de pictat, colorat, modelat şamd, cantitatea acoperind lejer inventarul unui magazin de jucării. De-a lungul anilor mi-am făcut bunul obicei de a căra cu cârca tot felul de obiecte obţinute din donaţii, care creează universul din sala de grupă. Am făcut-o pentru că mi-a fost la îndemână, pentru că nu mi-a picat blazonul făcând-o şi pentru că jocurile şi jucăriile cumpărate din banii de la buget nu mi-au ostoit apetitul pentru ceea ce în mod formal se numeşte “material didactic”. Cum se zice pe la noi, m-am descurcat, treaba mea cum anume.
După ce organizez spaţiul educaţional ( să nu uităm că oferta trebuie modificată zilnic, pentru a nu se ajunge la normala plictiseală a celor mici), mă aşez cuminte pe un scăunel şi-i aştept pe pitici. Ziua lor la grădiniţă începe, de obicei, cu o îmbrăţişare, cu un pupic pe frunte sau pe obraz, cu călăritul genunchilor mei, cu ştersul mucilor de dor de mama.
Urmează, după micile tristeţi de dimineaţă, o zi plină de joc, de veselie, de conversaţii, de ţopăieli, de prietenie proaspăt înflorită, de întrebări şi răspunsuri, de poveşti citite şi răstălmăcite pe înţelesul unor minţi mititele şi curioase. De cincisprezece ani fac asta. De cincisprezece ani mă simt fericită făcând exact asta. Nu-mi doresc să lucrez în alt domeniu, nu am plan B.
Dar iată că s-a năpustit peste noi covidul. Ne-a copleşit pandemia. Lucrurile au luat-o razna. Poate că am să vă povestesc cu altă ocazie despre telemunca mea la vremea pandemiei. Este ireal ce s-a întâmplat. Am nevoie să-mi adun  gândurile înainte de a dezvolta subiectul. Până atunci încercaţi să vă gândiţi puţin la următorul context: activităţi online cu preşcolari cu vârste cuprinse între 3 şi 4 ani.
Este mijlocul lunii iunie, vacanţa de vară a început şi se deschid grădiniţele. În mod normal, grădiniţele sunt deschise în fiecare vară, aşa că ăsta nu-i un element de noutate. Până aici, nimic de comentat.
Celentano şi Firică au apărut în creierul meu atunci când am aflat în ce condiţii de deschid grădiniţele. Nu ştiţi? Haideţi că vă povestesc eu.
În primul şi în primul rând s-au golit sălile de grupă de covoare, jocuri, jucării şi cărţi. Au rămas în săli câteva seturi de jucării care pot fi dezinfectate zilnic. Urmează ca aceste jucării să fie împărţite în cutii inscripţionate cu numele copiilor care vor veni la grădiniţă., urmând ca ei să se joace doar cu acele jucării pe parcursul unei zile. Bă, eşti nebun? Indicaţiile sunt clare: copiii nu au voie să facă schimb de jucării între ei, dacă nu sunt dezinfectate înainte. Bă, eşti prost?
Fiecare copil va avea o măsuţă şi un scaun, personalizate printr-un mic simbol pe care este scris numele lui, având voie să stea aşezat doar acolo. Bă, eşti nebun? Între copiii aşezaţi la măsuţe trebuie să fie o distanţă de 2 metri, nefiindu-le permis să interacţioneze fizic. Bă, eşti prost?
Se recomandă a se organiza cât mai multe jocuri în curtea grădiniţei, cu respectarea distanţei fizice dintre copii. Bă, eşti nebun? Sunt interzise jocurile cu mingea, în ideea în care mai mulţi copii ar atinge mingea în timpul jocului. Bă, eşti prost?
Acuma, eu ştiu sigur că dilemele mele nu au să ajungă la urechile nimănui important, care are căderea să şadă oleacă, să judece şi să vină cu nişte răspunsuri.
Vă spun sigur-sigurel că cei care au gândit halul ăsta de organizare al activităţilor din grădiniţe la vremea pandemiei habar nu au cu ce se mănâncă grădiniţeala. Nu au habar, în schimb au pixul cu care semnează. Mai au ceva, foarte important în ţara noastră: au puterea de a ne ameninţa, de a ne intimida şi de a ne supune. Noi, talpa ţării, nu suntem un partener de dialog, suntem proştii care se supun ordinelor primite, suntem cei care stau cu gura închisă, în poziţia ghiocel, ori de câte ori mai-marii noştri ne comunică deciziile pe care le-au luat, fără să aibă habar de realităţile din sistem.
Că ne-au luat nouă vocea, demnitatea, capacitatea de a împărtăşi din experienţele noastre profesionale într-un mod sincer, transparent şi realist, e una: le ducem pe toate, că suntem adulţi şi avem pielea tăbăcită.
Dar acum au venit şi le-au luat copiilor jocul, le-au luat îmbrăţişările după care tânjesc când calcă pragul grădiniţei. Le-au luat zâmbetele noastre de încurajare, ascunse acum în spatele unor măşti chirurgicale. Le-au luat până şi covoarele şi pernuţele pe care se tăvăleau când se jucau de mama focului, râzând şi nechezând ca nişte ponei. Le-au luat cărţile pe care le răsfoiau serioşi, străbătând lumi de basm. Le-au redus universul la o cutie cu capac, o măsuţă şi un scăunel.
Dacă toţi cei care au semnat cu pixul lor atotputernic toate ordinele astea ar fi o singură persoană, atunci aş întreba-o în nimicnicia mea de râmă din sistem: Bă, eşti nebun sau eşti prost ?!


joi, 19 decembrie 2019

O poveste pentru copii mici şi mari


Am scris o poveste. Colega şi prietena mea, Raluca cea tânără, frumoasă şi extrem de talentată în lucrul cu culorile şi pensula a ilustrat-o.
După aceea, am participat la un concurs judeţean de poveşti pentru copii şi am câştigat premiul I. Povestea noastră a devenit o carte tipărită în 22.000 de exemplare, care au ajuns, gratuit, la preşcolăreii din judeţul nostru.
Se apropie Crăciunul şi m-am gândit să vă fac cadou o poveste, pentru că este acea perioadă din an în care tare ne-am dori să ne întoarcem în copilărie, dar nu putem. Vă urez să fiţi din nou copii măcar cinci minute, fiindcă eu una atât de fericită ca atunci nu am mai fost niciodată.
MINGEA ROŞIE
Într-o frumoasă dimineaţă de toamnă, veveriţa Riţa soseşte pentru prima data la grădiniţa din pădurea fermecată. Părinţii ei o însoţesc până la intrare, o îmbrăţişează cu dragoste, o sărută şi îi promit că vor veni cât mai curând să o ducă acasă, în scorbura din stejarul cel mare în care locuieşte întreaga familie.

Riţa intră în sala de grupă colorată şi luminoasă, unde o întâmpină doamna Ursulica, educatoarea cu voce blândă şi faţa zâmbitoare:
- Bun venit la grădiniţă, Riţa! Eu sunt doamna Ursulica, educatoarea ta. Vino să te prezint colegilor tăi. Sper că te vei împrieteni cu ei şi că vă veţi juca împreună.
            Rând pe rând, veveriţa Riţa îi cunoaşte pe toţi colegii ei de grupă, îi salută, după care se aşază liniştită pe un scăunel şi scoate din buzunar o minge mică, roşie, din burete moale. Începe să se joace cu mingea ei, rostogolind-o şi aruncând-o .
            Văzând că mica veveriţă stă singurică şi nu vorbeşte cu nimeni, doamna Ursulica o roagă pe pisicuţa Cuţa să se joace cu noua ei colegă.
- Bună dimineaţa, Riţa! Eu sunt pisicuţa Cuţa şi vreau să fiu prietena ta. Uite, am şi eu o jucărie care seamănă cu mingea ta roşie. Este un ghem de lână galbenă, moale. Vrei să facem schimb de jucării?

            Veveriţa strânge mingea la piept şi-i răspunde pisicuţei:
- Ghemul tău de lână este foarte frumos, dar nu vreau să facem schimb de jucării.
            Pisicuţa îi spune doamnei educatoare că Riţa este o veveriţă neprietenoasă, care nu vrea să se joace decât singurică.
            Doamna Ursulica nu renunţă la planul ei de a o ajuta pe mica veveriţă să-şi găsească prieteni, aşa că-l roagă pe căţeluşul Luşu să se joace cu noua lui colegă.
- Bună dimineaţa, Riţa! Eu sunt căţeluşul Luşu şi vreau să fiu prietenul tău. Am o minge verde, de tenis, care sare până în tavan. Mă distrez grozav cu ea. Vrei să facem schimb de jucării şi să ne jucăm împreună?

            Veveriţa strînge mingea roşie la piept şi-i răspunde căţeluşului:
- Mingea ta de tenis este minunată, dar nu vreau să facem schimb de jucării.
            Dezamăgit, Luşu îi spune doamnei educatoare că Riţa este o veveriţă neprietenoasă, care nu vrea să se joace decât singurică.
            Doamna Ursulica se apropie de colţul unde Riţa stă liniştită şi o întreabă cu blândeţe:
- De ce nu vrei să faci schimb de jucării cu ceilalţi copii? Ei şi-ar dori foarte mult să vorbeşti cu ei, să vă jucaţi şi să  râdeţi împreună. Viaţa la grădiniţă este mult mai frumoasă dacă ai prieteni.
            Auzind-o pe educatoarea sa vorbindu-i atât de frumos, veveriţa simte cum nodul de amărăciune pe care-l simţea încă de dimineaţă, când s-a despărţit de părinţii ei, se dezleagă, transformându-se    într-un şuvoi de lacrimi care curg din ochişorii mari şi trişti:
- Doamna Ursulica, eu nu sunt o veveriţă neprietenoasă, doar că… doar că…
- Doar că ce, draga mea Riţa?
- Doar că mingea asta a mea roşie miroase exact ca mămica mea şi-mi este foarte, foarte greu să mă despart de mingea mea, de mămica mea şi de mirosul ei. Am nevoie să o simt pe mama lângă mine, pentru că pe ea o iubesc cel mai mult  şi n-am să plec de lângă ea niciodată.

            Înduioşată de plânsul micului pui din faţa ei, doamna Ursulica îl strânge în braţe şi-i şopteşte încetişor:
- Imaginează-ţi viaţa ca pe un coş mare-mare, plin cu mingi colorate. Prima şi cea mai importantă minge este cea roşie, de la mămica ta. Această minge va rămâne mereu acolo, nimeni nu ţi-o poate lua.  Pe lângă ea, vei mai primi şi alte mingi, de diferite culori, de la cei care vor vrea să facă parte din viaţa ta. Fiecare minge colorată înseamnă un prieten câştigat. Primeşte prietenia celorlalţi atunci când ţi se oferă şi nu te teme că vei pierde vreodată iubirea mămicii tale. Umple-ţi coşul cu cât mai multe mingi şi vei vedea cât e de bine. Poftim, îţi dăruiesc o minge în culorile curcubeului, care să-ţi amintească de mine şi de sfaturile mele.
            Riţa îşi şterge lacrimile şi priveşte cu uimire mingea primită în dar de la educatoarea ei:
- Doamna Ursulica, asta înseamnă că iubirea nu este doar mingea roşie, de la mămica mea?
- Draga mea, iubirea este tot coşul cu mingi colorate. “
            Crăciun fericit, dragilor!



luni, 7 octombrie 2019

CE VOR FEMEILE?


Sunt femeie şi sunt aproape convinsă că feminitatea mea este defectă, pentru că nu înţeleg femeile. Câteodată am impresia că mă mişc prin lumea asta ca pe o gheaţă subţire, care pârâie, riscând să pocnească la următorul pas.
Nu cedez uşor, aşa că mi-am propus să învăţ. Lucrez zilnic cu femei. Nu, nu mă refer la femeile adulte, ci la cele mititele, aflate în fază incipientă. Am ocazia să observ feminitatea la debutul ei, când arată ca un pui mic şi pufos şi încă nu s-a transformat în balaur. O ştiţi pe Daenerys Targaryen? Mama dragonilor? Urzeala tronurilor? Da, aia cu părul alb. Feminitatea e ca dragonii ei: când erau mititei erau aşa de drăgălaşi şi încă nu scuipau flăcări. Îţi venea să-i guguleşti,        să-i acoperi cu o păturică pufoasă şi să le cânţi cântece de leagăn. Acum au crescut şi pârjolesc tot în jurul lor, la o comandă simplă: “Dracarys, ficiori!”. Cam cum rezolvă femeia problema când bărbatul n-are disponibilitate să meargă la shopping.
Să începem aşadar cercetarea.
Pornim de la următoarea ipoteză: FEMEILE VOR SĂ FIE FRUMOASE, DEŞTEPTE, BOGATE ŞI ADMIRATE. Nu neapărat în ordinea asta, fiindcă prioritizarea e o chestiune personală.
Imaginaţi-vă o zi la grădiniţă. Ştiu că vă e greu să vă imaginaţi singuri cu aproape treizeci de copii. Pentru mine nu e greu, pentru că mi-am dezvoltat o vedere şi un auz stroboscopice. Practic, sunt o bilă stroboscopică umană.
Urlete. Vine ea la mine. Muci, lacrimi, păr răvăşit. “ Eeeeee aaaaa iiiiii că nuuuuuuu aaaiiiii enaaaaa meaaaa!!!!!! Îîîîîîîîîî, aaaaa!”. Încerc să o liniştesc. Nu se linişteşte. Zic: “Nu mai plânge, că nu înţeleg ce spui.” Se opreşte uimită şi se uită la mine cu privirea aceea de “orice-femeie-normală-ar-înţelege-ce-spun”. Pe tonul cel mai firesc şi calm declară:
- Ea a zis că nu mai vrea să fie prietena mea.
- De ce nu mai vrea?
- Că-s urâtă.
Răspunsul meu logic este o întrebare:
- Tu te simţi urâtă?
- (nas roşu, sprânceană ridicată, buze ţuguiate): Nuuuuuu, nu-s urâtă.
- Atunci nu trebuie să te superi. Eşti frumoasă şi gata. Caz încheiat, copil fericit, prietenie reluată.
Încercaţi acum să vă imaginaţi că o femeie i-ar spune alteia că-i urâtă. Aşa ceva nu mai este posibil, de când cu body positivity.
A cumpărat Amalia tocmai din Germania “Istoria frumosului”, o carte îngrijită de Umberto Eco. Am răsfoit cartea superbă cu mare grijă şi mi-am umplut ochii şi mintea de frumos. La un moment dat am rămas blocată la o pagină cu portretul reginei Jane Seymour, cea de-a treia soţie a regelui Henric al VIII-lea. I-am zis Amaliei: “Ăsta a fost căsătorit cu Marin Moraru înainte să se reîncarneze în actor român.”. Standardele de frumuseţe de atunci nu se pupă cu cele de acum, nici cu cele de acum cincizeci de ani. În materie de frumuseţe totul e relativ, aşa că a-i spune unei femei că este frumoasă sau urâtă sau aşa-şi-aşa ţine de cât de tare vrei să-i gâdili orgoliul sau de cât de multe avantaje îţi doreşti de la relaţia cu femeia respectivă.
Până una-alta, ar trebui să deschidem bine ochii la ce se întâmplă în lumea bărbaţilor. Ieri, la intrarea în mall, am văzut un bărbat între două vârste, chel, cu picioarele mai epilate decât ale mele şi cu un ditamai tatuajul pe gambă. Nici măcar nu am mai fost uimită, credeţi-mă. Am trecut printre rafturile raionului cu produse cosmetice pentru bărbaţi şi am văzut o imagine cu o reclamă la aparate de bărbierit. Aparatele de bărbierit nu se mai folosesc pentru îndepărtarea pilozităţii faciale, ci pentru bărbieritul părului de pe piept. Am trecut mai departe, gândindu-mă că sunt un dinozaur. Fiică-mea s-a amuzat văzând reclama, eu m-am simţit uşor tristă.
Femeile vor să fie deştepte.
Există multe cărţi care învaţă femeile să fie deştepte. Mie mi-a fost recomandată, de către o femeie care mi-a făcut o primă impresie foarte bună, o carte cu titlul “Femei care iubesc prea mult”. Bestseller. Multe ediţii, traduse în toate limbile pământului. Am început să o citesc. M-am oprit la pagina cincizeci, am închis cartea şi am abandonat-o. Poate că nu-mi doresc să fiu atât de deşteaptă ca femeile povestite în carte . Femei nefericite, prinse în relaţii toxice, cu bărbaţi nasoi.
Psiholoaga, autoare a cărţii, prezintă situaţia femeilor care aleg să-şi iubească partenerii cu bune şi cu rele ca pe nişte victime ale propriei copilării, acestea alegând să rămână în continuare victime ale unor relaţii adulte.
Ce se poate învăţa dintr-o asemenea carte? Păi femeile învaţă că-şi pot trimite dracului bărbaţii dacă relaţia cu ei nu le mai satisface. Nu au obligaţia să-i susţină în momentele grele din viaţa lor, au tot dreptul să-i abandoneze pe defecţi, dat fiind faptul că avem o singură viaţă de trăit şi că s-au născut pe pământ o droaie de alţi bărbaţi drăguţi, cumsecade, blânzi, bogaţi, epilaţi şi cu latura feminină suficient de dezvoltată cât să ne asigure un trai în doi echilibrat şi îndestulat până când moartea sau altcineva ne va despărţi.
Îmi dau seama că există o întreagă literatură de deşteptare a femeilor. Mă uit în jur şi mă gândesc că, aşa cum au dispărut frigotehniştii care vin acasă să repare frigiderul stricat, dispar şi femeile care aleg să repare o căsnicie cu hopuri. Ele aleg calea eliberării matrimoniale,  financiare şi emoţionale.
De ce nu se mai căsătoresc oamenii? De ce nu rezistă căsniciile? De ce se nasc atât de mulţi copii care au părinţi cu domicilii diferite? De ce nu mai este important ca mama, tata şi copilul să stea seara împreună la masă şi să se plictisească sau să râdă împreună? Răspunsul nu este simplu şi nu caut să-l găsesc. Constatarea că familia nu mai este cea cu care eram eu obişnuită în copilărie, însă, mă întristează.
De un lucru sunt  sigură: ca femeie, nu le poţi avea pe toate. Nici ca bărbat, dar asta-i altă discuţie.
Viaţa în doi este posibilă doar dacă arta compromisului şi a acceptării reciproce este prezentă. Până la urmă, nu este nevoie să cheltuim o coşarcă de bani pe cărţi proaste sau foarte proaste din care să extragem aşa-zise adevăruri. Liberul nostru arbitru ar trebui să fie singurul care să ne ajute să discernem, să prioritizăm şi să ne punem ordine în gânduri. Viaţa nu este simplă şi noi, femeile, avem obiceiul să gândim enorm şi să simţim monstruos. Trăim într-o lume în care suntem fiice, soţii, mame şi aducătoare de bani în casă. Jonglăm cu toate rolurile care ni s-au hărăzit sau pe care le-am ales şi, de multe ori, trebuie să alegem. Ni se cere să fim deştepte şi puternice. Ni se induce ideea că trebuie să ne gândim prima dată la noi şi apoi la ceilalţi. Nu trebuie să ne arătăm emoţiile şi slăbiciunile, că ne ia mama dracului şi suntem trimise la coada rândului de femei de succes.
Dacă avem de plâns, s-o facem ascunse în baie, în timp ce ne epilăm picioarele sau pensăm sprâncenele. A doua zi să răsărim fericite şi tonice, răspândind energii pozitive şi putere, multă putere.
Eu sunt o proastă.
În momentele de plâns cu lacrimi, muci şi răgete înfundate, de animal rănit, am nevoie de umărul lui Gabi. De treizeci de ani am nevoie de umărul lui. Îi analizez defectele, mă cert cu el ori de câte ori am eu chef, dar niciodată, nici măcar puţin, nu am simţit nevoia să-l părăsesc. Nu-i bărbatul ideal, aşa cum nici eu nu sunt femeia perfectă, dar  doi defecţi pot construi împreună o relaţie demodată, în care să trăiască fericiţi până când doar moartea îi poate despărţi.
Vorba Amaliei când se uită uneori la noi şi zâmbeşte aşa cum numai ea ştie: “ Doi proşti!”