joi, 26 octombrie 2017

Bravo, n-ai stil!

Sunt în căutarea stilului. Decid să schimb ceva la mine, să avansez, să mă dezvolt, să nu lâncezesc ca un cartof în beci. Rutina ucide mintea aşa că mă hotărăsc să sparg rutina . Mă hotărăsc să urmăresc o emisiune de stil. La patru jumate fix dau drumul la televizor şi aştept nerăbdătoare să înceapă defilarea. O chem şi pe Amalia. Vine, la fel de hotărâtă să-şi recalibreze stilul smuls/lălâu/scot-din-dulap-ce-s-o nimeri-că-şi-aşa-nu-mă-vede-nimeni.
          Apar în platou o mulţime de fiinţe frumoase, îmbrăcate minunat, machiate mirific, zâmbitoare, pregătite să-şi etaleze ţinutele în faţa marelui juriu format din trei zei plus un semizeu aşezat într-un fotoliu. Mintea mea râde fericită: văd frumuseţe, prospeţime, styling, tocuri, joc de glezne, unduiri, gene false, decolteuri superbe, transparenţe, lungimi şi scurtimi, bijuterii, poşete, turbane, eşarfe. Stau ca un copil sărac cu pantofi scâlciaţi şi zâmbesc tâmp privind preţurile ţinutelor afişate pe ecran: din salariul meu pe-o lună aş putea cumpăra  bluza aceea verde sau perechea aceea de pantofi sclipitori sau poate un cercel. De poşete nu m-aş putea apropia decât dacă vreo patru luni   n-aş cheltui nimic şi nici atunci nu-i sigur că   m-ar lăsa ăia să intru în magazinul lor. Poşetele se vând celor cu pedigree, pe bază de paşaport de stil.
          Închid ochii. Aştept. Muzica se opreşte şi domniţele stilului mioritic încep să grăiască. Scurtcircuit în capul meu. Deschid ochii   şi-i bulbuc. Simt cum se destramă vraja: începe circul ororilor. Nu ştiu dacă-i cunoaşteţi, dar cei mai reprezentativi pentru ceea ce se petrece zilnic în platoul stilului sunt Chubb-Chubbs. Vi-i las AICI. Filmul durează circa cinci minute.
          Dezamăgită, schimb canalul: revin la istorie, una dintre marile mele iubiri. Un canal dedicat doar emisiunilor cu tematică istorică. O babă. Hidoasă. Păr alb, neîngrijit. Teneşi odioşi. Legginşi negri care îmbracă două picioare crăcănate şi împiedicate. O geacă de la magazinul second-hand de la colţul blocului. Faţa ridată ca Bărăganul la vreme de secetă. O dantură strâmbă ca un lemn contorsionat. Teribilă apariţie!
          O cunosc pe babă şi respir uşurată: e ca şi cum m-aş fi întors acasă după o călătorie lungă şi obositoare. Este una dintre cele două babe cu stil pe care le admir eu mult de tot. O cheamă Mary Beard. Urmăresc emisiunile ei despre Roma antică ori de câte ori am ocazia, chiar dacă sunt în reluare. În cazul ei, de-abia aştept să deschidă gura ca să simt ambrozia fericirii inundându-mi creierul. Tonalitatea vocii, construcţia frazelor, informaţia frumos structurată, expusă accesibil oricui, atitudinea jovială, fermecătoare, toate mă binedispun, dorindu-mi să o ascult iar şi iar. Stilul lui Mary Beard nu vine din dressing, ci din tonele de cărţi citite, din cercetările pe care în mod sigur le-a făcut, din informaţiile pe care le-a primit şi le-a transmis cu generozitate mai departe. Din punctul meu de vedere, ea este o doamnă cu stil.
          Făcând o paralelă între ceea ce se vrea stil în emisiunea cu trepanate guralive şi frumos înţolite şi emisiunile prezentate de o apariţie inestetică, aleg în orice moment baba. M-am hotărât: când am să fiu bătrână, vreau să fiu ca Mary Beard. Nu e greu să găsesc nişte haine îngrozitoare, este însă foarte greu să mă cizelez, să-mi găsesc timp pentru toate cărţile pe care aş vrea şi aş avea nevoie să le citesc.
          Una dintre problemele lumii noastre este că mulţi aleg calea facilă, apariţia înzorzonată, uşor de obţinut cu preţul unor sume cheltuite. Truismele guvernează  şi hăinuţele  fură ochiul , amorţind mintea. Genele false şi limba ascuţită acoperă urâţenia sub care se ascund idei valoroase dar timide. Nu e greu să ai stil, trebuie doar să ştii să domini discuţia şi să-ţi asortezi ţinutele.

          Ţopăitoarelor înpoşetate şi înverşunate le dau un mare “Bravo, n-ai stil!” şi rămân cu Mary a mea, pentru că stilul ei este mai original şi mai plăcut sufletului meu, pentru că la cât de mioapă sunt, aproape că nu mai văd detaliile sclipitoare de pe sutienele şi chiloţeii care defilează zilnic de la patru jumate încolo.

vineri, 12 august 2016

Reţeta succesului

Trăim într-o lume a comunicării haotice, în care suntem zilnic atacaţi de informaţii contradictorii, o lume a platitudinilor, a religiilor eclectice, a îndemnurilor şi a sfaturilor menite să ne facă mai buni, mai bogaţi, mai fericiţi, mai...
          Norocul meu a fost că m-am făcut mamă pe când internetul exista doar pentru alţii. Eram , toţi trei, înghesuiţi într-o garsonieră mai mică decât căsuţa piticilor din poveste. Nu aveam nici măcar un balcon, aşa că nu-mi aduc aminte unde uscam rufele spălate într-o “Albalux” fără centrifugare. Dacă am fi rămas mai mult de un an în garsonieră, fetiţa mea nu ar fi avut loc să înveţe să umble.
          La început, mi-a fost tare frică: îmi era frică de plânsul ei pe care nu-l decodam întotdeauna, îmi era frică de somnul ei prea lung sau prea scurt, nopţile stăteam trează şi-i ascultam cu frică respiraţia , orice schimbare a temperaturii ei îmi provoca frică, orice aliment nou i-l dădeam cu precauţie şi cu frică, vizitele la doctor erau motive de îngrijorare, displazia bilaterală de şold şi rahitismul au fost printre fricile cele mai mari prin care am trecut în viaţa mea.
          Anii au trecut iar fricile mele din garsonieră s-au transformat în alte frici numai de mine ştiute. Îmi era frică de fiecare roşeaţă în gât, fiecare plâns al ei îmi producea panică, pentru că nu a fost un copil plângăcios. Când am fost cu ea la medicul ORL-ist care ne-a recomandat extirparea polipilor, aproape că nu mai puteam respira de frică. Nimeni nu mi-a explicat la ce ar trebui să mă aştept şi, mai mult decât atât, în zilele dinaintea operaţiei apăruse o ştire despre un băieţel care murise în urma unei intervenţii asemănătoare. Am dus-o la spital, unde mi s-a spus că trebuie să o las singură. M-a podidit plânsul şi i-am dat bani asistentei, rugând-o să aibă grijă de ea. Asistenta nu avea de unde să ştie că mie îmi era mai frică decât fetiţei. Operaţia a trecut cu bine. Am aşteptat-o , mama, Gabi şi cu mine, luând-o în braţe şi urcând-o într-un taxi. Îi cumpărasem o enciclopedie pentru copii şi o cordeluţă pentru păr. Ea nu a plâns deloc şi, stând pe genunchii lui taică-su, a început să răsfoiască enciclopedia în timp ce taxiul ne ducea către casă. Acela a fost, cred, momentul în care frica mea a început să devină din ce în ce mai mică. Avea patru ani şi jumătate şi fusese mai curajoasă decât mine. A fost prima lecţie de viaţă pe care mi-a dat-o fetiţa mea.
          Începând de atunci mi-a fost frică de mult mai puţine ori, pentru că mi-am adus aminte de motto-ul din seria “Dune”: “Fear is the mind killer.”
          A început şcoala. Trecuseră cei doi ani de grădiniţă, ani în care avusese parte de oameni buni şi de oameni răi. Peste ani mi-am dat seama că-i ştersese cu buretele pe oamenii răi, păstrându-i doar pe cei buni aşa... ca pe un zâmbet al sufletului.
          Nu ştia nimic: nu cunoştea literele, nici cifrele, habar nu avea să coloreze, de socotit nici nu se putea discuta, avea platfus, aşa că  nici la sport nu excela. După standardele actuale ar fi fost considerată un copil neinstruit, neglijat, de care nu se ocupaseră nici părinţii, nici educatoarele.
          În clasa I i-am făcut eu temele, fiindcă-mi era ruşine de învăţătoare. Lucrurile mergeau bine până când i-am confecţionat  o cărticică ilustrând poezia “Somnoroase păsărele”, o minunăţie de temă de care eram foarte mândră. A venit acasă şi am întrebat-o ce notă a luat. Mi-a zâmbit şăgalnic, cum numai ea ştie şi mi-a spus:        “ Frau mi-a dat un I şi mi-a zis să-ţi spun să nu-mi mai faci temele.”
          Aceea a fost a doua lecţie de viaţă pe care mi-a dat-o: nu s-a supărat că a luat o notă proastă din cauza mea, ci a început să-şi asume responsabilităţile. Nu am mai întrebat-o absolut niciodată dacă are teme de făcut sau ce a avut de învăţat. Am lăsat-o să greşească, am lăsat-o să caute ajutor, am lăsat-o să se bucure de succes şi să se întristeze din cauza eşecurilor.
          A avut cea mai mare medie la admiterea la liceu. M-am bucurat şi      i-am cumpărat un tricou şi o carte. Am învăţat-o că reuşitele  sunt răsplata în sine, nu cadourile primite.
          Am stat lângă ea atunci când a plâns fiindcă o chinuia matematica de liceu. Nu am căutat profesori care s-o mediteze. I-am spus că trebuie să caute ajutor la colegii ei care înţeleg matematica, oferindu-le în schimb ajutor la materiile pe care ea le stăpânea. A fost un troc bun.
          Nu dorea să citească. Eram disperaţi. L-a descoperit pe Harry Potter prin clasa a şasea, datorită unor prietene mai mari. Am înţeles atunci, că oricâte recomandări i-am face noi, ele nu vor fi niciodată compatibile cu gusturile ei într-ale lecturii. A devenit o cititoare avidă, la început citea cărţi uşurele, despre iubiri imposibile şi  vampiri. Strâmbam din nas dar cumpăram cărţile, în speranţa că se va sătura de ele. Speranţa n-a fost în van: acum citeşte cărţi în limbile română, engleză şi germană. Mai mult decât atât, ne face şi nouă recomandări.
          Nu-i place sportul. Am încercat , am încercat din greu, dar nu   i-a plăcut niciodată să facă sport în mod organizat. La un moment dat am renunţat şi mai multe nu vreau să scriu.
          M-au întrebat unii cum mi-am responsabilizat copilul. Răspunsul este unul singur: Pinky, un pudel mic, alb şi pufos, pe care l-am adus  în casă cu preţul multor covoare murdărite şi al multor obiecte distruse. Da, a fost mult de curăţat după el, casa nu mai era la fel de igienizată ca înainte, dar ghiciţi cine a plimbat căţelul de două ori pe zi, hrănindu-l şi dormind cu el în pat? Aşa a descoperit ea că în viaţă e bine să fii empatic, lipsit de egoism, să asculţi înainte de a vorbi şi să preiei răspunderea pentru binele altora.
          A descoperit că învăţatul este greu . Nu s-a plâns de prea multe ori de volumul de teme. Nu am încurajat chiulul de la şcoală decât prin clasa a  XII-a, când era aproape imposibil să-şi împartă timpul între pregătirea pentru bacalaureat, admitere şi orele din ce în ce mai rarefiate de la liceu.
          Singură şi-a ales drumul pe care a pornit de curând: medicina. La început, cînd era prin clasa a VI-a, am zâmbit: ce ştia un copil? Mai târziu, când am văzut că o ţine întruna cu medicina, zâmbetul  mi-a dispărut: i-am spus că e greu, că e mult de învăţat, că e o cale lungă şi anevoioasă. Zâmbea cum numai ea ştie . A început să înveţe. A învăţat mult. Îşi căra manualele de biologie şi de chimie în vacanţă.
          În clasa a XII-a a învăţat atât de mult, încât literalmente plângeam eu pentru efortul ei. A învăţat şi mai mult atunci când a avut concurenţi mai puternici decât ea. S-a încăpăţânat din motive numai de ea ştiute. A continuat să înveţe până în ultima clipă, chiar şi după bacalaureat, atunci când o chemau prietenele la o cafea în oraş. Îşi alesese drumul înainte chiar ca eu să-mi dau seama.
          Profesoara ei de chimie m-a felicitat şi mi-a spus că ar trebui să dau mai departe reţeta succesului. Am stat şi m-am gândit puţin iar singurul cuvânt care mi-a venit în minte a fost: MUNCA.
          O să-i citiţi pe unii care o să vă spună ce greşit este să-i supuneţi pe copii torturii temelor pentru acasă. Alţii o să vă îndrume către ceva sistem scandinav, în care nu există discipline de studiu, nici teme. Unii psihologi online vă vor bălmăji chestii despre cât de dăunătoare a devenit învăţătura pentru actuala generaţie de copii atât de speciali. Specialişti în educaţie vor urla în continuare că trebuie reformat sistemul de educaţie, părinţi nervoşi vor urla pe forumuri că sunt prea grele ghiozdanele şi prea multe orele dedicate temelor.
          Am o rugăminte: nu-i ascultaţi. Ascultaţi-vă copilul, ascultaţi-vă instinctele. Urmăriţi interesele copilului, încercaţi să-i anticipaţi plăcerile într-ale învăţatului şi, cel mai important, nu vă proiectaţi propriile expectanţe asupra lui, pentru că s-ar putea să fiţi dezamăgiţi. Am a vă da un singur sfat: mergeţi la bibliotecă şi împrumutaţi cartea lui Howard Gardner despre teoria inteligenţelor multiple. Lăsaţi deoparte alte cărţi de parenting,    documentaţi-vă serios dacă tot doriţi să vă descoperiţi copilul. Obişnuiţi-vă să-l observaţi, să-l ascultaţi. Nu-l lăsaţi să plângă- NICIODATĂ- pentru că plânsul unui copil mic nu are funcţie catharctică. Nu-l puneţi în situaţii frustrante, nu-l comparaţi cu alţi copii, nu-l răsplătiţi cumpărându-i obiecte, învăţaţi-l că răsplata muncii este, de fapt, satisfacţia personală. Lăsaţi-l să greşească în munca lui şi staţi la început lângă el, pentru a-l prinde atunci când va cădea.
          Învăţaţi-l pe copil că munca nu e ruşinoasă, că învăţătura este o plăcere şi că respectul arătat celorlalţi începe cu un simplu salut. Nu vă doriţi un copil cu mult diferit de voi decât dacă voi înşivă reuşiţi să vă depăşiţi condiţia, devenindu-i copilului un model. Nu aşteptaţi de la dascălii copilului să-i ofere mai multe decât voi, părinţii.
          Nu căraţi copilul mic pe la tot felul de activităţi de ocupare a timpului liber. Chiar dacă dă impresia că este un perpetuum mobile, copilul mic oboseşte repede şi devine hiperactiv. Daţi-i timp să nu facă nimic, dacă aşa doreşte, pentru că are o viaţă întreagă în faţă pentru a face câte ceva. Efortul e bine să fie făcut gradual.
          Iată că am ajuns la al doilea cuvânt important: “GRADUAL”. Educatoare fiind am putut observa de-a lungul timpului dorinţa multor părinţi de a le oferi copiilor o educaţie trainică încă din grădiniţă. Admir părinţii care doresc să facă lucrurile cum trebuie de la bun început. Uneori însă părinţii au nevoie să fie ponderaţi în întreprinderile lor. E nevoie să li se aducă aminte că anumite munci intelectuale sunt menite a fi introduse puţin mai târziu în traseul cognitiv al copilului. În plus, comparaţiile între copii sunt păguboase. La vârste mici, copilul e bine a fi comparat cu el însuşi, trebuie descoperit prin propriile-i interese şi dorinţe. Copilul X s-ar putea   să-şi manifeste interesul pentru citit şi scris la vârsta de patru ani, asta nu înseamnă însă că părinţii copilului Y căruia îi place să deseneze trebuie să intre în panică. Nu mai vorbesc despre spaima părinţilor copilului Z, care nici nu vrea să rasfoiască vreo carte, nici nu ţine bine creionul de colorat în mână, preferând în schimb să se caţere în copaci.
          Tuturor acelora dintre voi care aţi stabilit scris-cititul ca fiind prioritar pentru un copil de grădiniţă am două întrebări a vă adresa:
1.      Ce va mai învăţa copilul în clasa pregătitoare/clasa I ?
2.    Vă este lene să-i citiţi chiar voi poveştile sau textele din cărţile care-l interesează?
Am obosit scriind atât de mult, aşa că vă las cu bine,    reluând
 una dintre  ideile principale: nu-i ascultaţi pe cei care vă îndeamnă să-i menajaţi pe copii încurajând nemunca, trebuie doar să aveţi grijă ca efortul să se producă cu mare grijă, gradual şi cu multă blândeţe. Mângâindu-le copiilor sufletele şi mintea de la bun început ne vom dovedi părinţi buni, care odată cu avansarea către a doua şi a treia tinereţe ne vom putea aşeza mai comod în fotoliu, lasând capetele pe spate, zâmbind timpurilor ce va să vie, eliberaţi de toate fricile din garsoniere.
          Vă salut cu drag şi dacă v-a plăcut scrisul meu, vă invit să-mi lăsaţi aici impresiile voastre. Promit sa vă răspund.

         


vineri, 3 iulie 2015

Nu daţ bani pe prosti loaţ jocuri l-a copiii !!!!

V-am făcut curioşi?  În pedagogie se numeşte “Captarea atenţiei”.
Mi-am cam neglijat blogul şi aş avea câte ceva de povestit, mai ales că acum sunt în vacanţă şi mintea mea ar avea nevoie de puţin antrenament.
Am pus mâncarea pe foc şi am ezitat puţin: să vă povestesc experienţa mea de ieri cu “theta healing”-ul sau să vă povestesc despre jocuri şi jucării? Firea-mi jucăuşă mă îndeamnă totuşi să vă aduc în amintire zilele copilăriei, când nu ne prindeau mamele prin casă decât seara , când ne rădeau cu şpaclul glodul de pe picioare, ne spălau, ne băgau în curat, ne trăgeau câteva sfinte palme peste scăfârlie, după care ne hrăneau şi ne culcau.
          Ce vremuri, ce vremuri... Ţin minte aproape toate jucăriile pe care le-am avut, cele mai multe dintre ele păpuşi. Lada de sub patul meu era căptuşită cu cele trebuincioase jocului , pentru că ai mei şi în special tata aveau de grijă să nu-mi lipsească nimic. Aveam păpuşi şi păpuşele, haine potrivite pentru ele, piepteni şi perii, farfurioare şi căniţe, aveam “Piticot” şi “Nu te supăra, frate!”, cărţi de joc- vă mai aduceţi aminte de “Păcălici”?- tot felul de ascuţitori chinezeşti, fluiere, trompete, broască ţopăitoare din tablă, toboşar chinez cu cheiţă, răţuşte din plastic, Scufiţa Roşie din cauciuc, pian mic-mic clămpănitor, jucărie din lemn cu biluţă şi cu găini care ciuguleau, mai aveam o barză de jucărie care-şi înmuia ciocul într-un pahar cu apă şi se balansa sus-jos, aveam cele necesare badminton-ului, aveam palete din plastic cu mingi din burete, aveam jocul “Cine ştie, câştigă!” cu baterii şi luminiţe, tot setul de păpuşi din cauciuc cu păr “adevărat” ( coşar, doctor, fetiţă, băieţel şi altele de care nu-mi mai amintesc), aveam o mulţime de evantaie cu zâne şi cu păsări fantastice, aveam gherghef de jucărie şi le ţeseam păpuşilor covoraşe, aveam croşet şi fire colorate cu care le croşetam păpuşilor hăinuţe, aveam joc cu  hârtie glasată, tăiată pe lungime şi “ţeseam” modele din hârtie glasată, aveam jocul “Să coasem frumos!” cu o mulţime de planşe din carton gros, pe care am învăţat să cos înnădit dar şi  primele cruciuliţe.
          Sunt sigură că aţi avut şi voi jocuri şi jucării de care vă aduceţi cu drag aminte.
          Vreţi să facem un exerciţiu de imaginaţie? Ce s-ar întâmpla dacă s-ar lua curentul pentru o zi ,dacă s-ar defecta toţi sateliţii pentru  telefonie mobilă , dacă bateriile maşinilor ar fi descărcate iar afară ar ploua ?
          Suntem adulţi şi probabil că ne-am găsi ceva de trebăluit prin casă sau am lua câte o carte în mână şi am citi. Totuşi, eu cred că dacă am avea de ales între gătit, citit şi joacă, cei mai mulţi dintre noi am alege  joaca. Eu una aş juca “Scrabble” , “Rummy” şi “Memory” toată ziua.
          Revin la titlul şugubăţ al postării mele şi aduc lămuririle necesare: copiii se joacă mult, mult de tot. Ei au nevoie în fiecare zi de noi provocări care să le pună mintea în mişcare şi care să le antreneze simţurile şi muşchii. Copiii acceptă orice fel de jocuri şi jucării, dar printre preferatele lor sunt cuburile Lego. Fetiţe sau băieţei, fără nicio diferenţă, se aşează liniştiţi la măsuţe şi construiesc oraşe de vis şi maşini ale viitorului . O lume magică, rod al minţilor lor proaspete, se naşte odată cu fiecare cutie deschisă.  Mânuţele sigure construiesc grijulii, uimindu-mă mereu. Omuleţii din plastic sunt rânduiţi frumos, jucându-şi rolul cu conştiinciozitate. În sală se instalează liniştea şi seriozitatea, concentrarea ajungând la cote maxime. Mă uit de multe ori la feţele lor mici, curate şi uşor încruntate, încercând să mi-i imaginez peste ani şi ani de zile. Nu vor mai râde la fel de des, nici nu se vor mai aşeza pe covor cu atâta nonşalanţă, nu vor mai spune atât de uşor “Te iubesc!” şi poate că unii dintre ei nu vor fi fericiţi.
          Acum însă sunt fericiţi, jucându-se.
          Vrem să-i ajutăm să rămână cât mai mult timp fericiţi, înfiinţând în grădiniţa noastră un club Lego. Avem nevoie de mulţi bani pentru aceasta şi ne-am înscris într-un proiect foarte frumos, despre care puteţi afla mai multe aici.
          M-am gândit să vă rog şi pe voi, cei care-mi citiţi blogul, să contribuiţi cu câţiva lei de care vă puteţi lipsi la colectarea unei sume de bani care să ne permită achiziţionarea unui număr cât mai mare de jocuri pentru copiii noştri.
          Gândiţi-vă că mânuţa care-şi exersează acum siguranţa ar putea fi mâna care va ţine peste ani de zile bisturiul care vă va opera sau mintea  care-şi dă acum frâu liber imaginaţiei vă va concepe peste câţiva ani planurile casei în care veţi locui voi sau copiii voştri. Cu o investiţie minimă le putem asigura copiilor şansele de transformare în adulţii de care vom avea nevoie atunci când vom preda ştafeta.

          În încheiere vă mai zic doar atât: “Nu daţi banii pe prostii, daţi de-un Lego pentru copii!”. Mulţumesc!

miercuri, 4 martie 2015

Eu cu cine m-am măritat?

A fost acea vreme în care m-am căsătorit pentru prima dată cu prinţul din “Cenuşăreasa”. Toate fetiţele s-au visat cândva prinţese, nu-i aşa? Atâta doar că eu am fost mereu realistă şi am ştiut că nu m-am născut prinţesă şi că trebuie să devin una. Japiţa mea de ursitoare, despre care am scris cu ceva timp în urmă, nu a avut niciodată grijă de mine, aşa că m-am descurcat cumva de una singură. Stăteam rostogolită pe patul meu cu păturică roz, miţoasă, din camera mea de la etajul al treilea din blocul aflat la periferia orăşelului unde se agaţă harta-n cui şi citeam, visând cu ochii deschişi. Eram frumos îmbrăcată, cu rochii vaporoase şi pantofi de cleştar, subţirică, cu un zâmbet fermecător şi dansam prin sălile de bal împreună cu un prinţ frumos şi blând şi bogat , care-mi aşternea lumea la picioare.
          Odată ajunsă la vârsta adolescenţei m-am măritat cu Pardaillan. Eram o Faustă inteligentă, frumoasă şi fatală, care-şi atrăgea deopotrivă admiraţia şi teama celor din jur. Uneori eram chiar fioroasă. Aveam o relaţie complicată, cu suişuri şi coborâşuri, cu un frumos şi viteaz cavaler mânuitor de spadă.
          L-am descoperit mai apoi pe Gabriel Montgommery din “Cele două Diane” şi m-am simţit obligată să mă mărit cu el, pentru că l-am găsit fascinant, citind şi recitind de multe ori cartea.
          Printr-a douăsprezecea m-am răzgândit şi l-am luat de bărbat de “Gai-Jin”-ul din “Shogun”, pentru că mi-am dorit foarte mult să fiu o japoneză delicată, cu pielea ca porţelanul şi buzele roşii.
          Ah, a sosit însă şi timpul să-l descopăr pe Heathcliff din “La răscruce de vânturi” şi mi-am dorit să mor, numai şi numai pentru a fi iubită în felul în care o iubea el pe zănatica de Catherine.
          N-am murit, am descoperit-o în schimb pe “Jane Eyre”. Încântarea mea nu a fost prea mare, fiindcă era urâtă, dar ajunsesem la vârsta la care mă uitam mai des  în oglindă şi devenisem realistă: nici eu nu eram frumoasă. M-am măritat fără să stau pe gânduri cu Mr. Rochester după ce am văzut ecranizarea cărţii “la ruşi”, în anii ’80, cu Timothy Dalton în rolul soţului meu. Cu el am rămas măritată mult timp.
          A sosit şi vremea să mă mărit de-adevăratelea, dar nu insist asupra evenimentului în sine, pentru că nu este important. Ce vreau eu să vă spun este că soţul meu din viaţa reală este toţi cei de mai sus laolaltă.
          Ei, după câţiva ani în care nu am putut citi pentru că aveam copil de grijit şi muncă de prestat, a sosit timpul să trimit copilul în camera lui, să scutur cărţile mele iubite de colb şi să-mi reiau căutările.
          Nu mă mai puteam mărita, că doar nu-mi luasem bărbat de părăsit, puteam în schimb să găsesc asemănări între omul meu şi bărbaţii descrişi de Jane Austen.
          Da, am intrat în epoca “Jane Austen” şi am ţinut-o tot aşa, pentru că nu mă puteam hotărî între Mr. Darcy, Mr. Knightley şi colonelul Brandon. Toţi, absolut toţi semănau cu bărbatul meu: puternici, misterioşi, ocrotitori, monosilabici, cu un caracter impecabil.
          Ultimul personaj romantic descoperit a fost Mr. Thornton din “Nord şi Sud”. Ah, sufletul meu s-a descompus de plăcere atunci când o prietenă mi-a spus că Gabi al meu chiar seamană cu Tonton ăla din film.
          A sosit însă şi vremea să citesc trilogia cu “Umbrele lui Grey”.  Mda, lucrurile devin interesante. Bărbatul meu seamănă cu Christian Grey.
          Pentru a vă convinge că-i adevărat, am să vă dau câteva exemple, fără prea multe spoilere, că poate doriţi şi voi să citiţi cărţile.
          Grey comunică mult cu Ana prin mailuri. Şi noi doi comunicăm uneori prin mailuri. Eu găsesc ceva drăguţ şi-i trimit, cu titluri jucăuşe, din categoria “Vai, ce interesant!” sau “Uită-te neapărat, că e fain!”. El nu-mi răspunde, nici nu-mi spune dacă s-a uitat, până-l întreb : “Te-ai uitaaaaaaaat?”. Răspunsul este invariabil “Da”. Punct. Îmi trimite şi el mailuri. Odată mi-a trimis un mail cu titlul “Ce zici?”, la care erau ataşate câteva poze cu maşina pe care mi-a cumpărat-o cadou de Crăciun. După ce am intrat în aritmie extrasistolică  uitându-mă la poze şi-a dat seama că m-ar fi putut pregăti puţin. Altădată mi-a cumpărat un voucher pe care mi-l doream foarte mult şi mi-a trimit un mail cu titlul “Gata.Tipăreşte-l!”. Comunicăm foarte bine prin mailuri.
          Christian Grey este obsedat de hrănirea Anastasiei Steele. Bărbatul meu are aceeaşi preocupare, mai ales seara, după ora 18. Era o vreme în care-mi propusesem să nu mai mănânc seara, pentru a mai reduce din kilogramele acumulate. I-am comunicat respectuos decizia mea. A părut să înţeleagă. A doua zi, la cină, s-a uitat uimit la mine şi mi-a trântit-o :”Doar nu mă laşi să mănânc singur?”. Am mâncat,     m-am smiorcăit pe dinăuntru, dar faţa lui afişa fericirea omului gospodar, care stă cu nevasta la masă şi cinează în tihnă.       N-am slăbit niciun gram.
          La un moment dat, Anastasia trece printr-un episod violent, în urma căruia ajunge în stare de inconştienţă la spital şi Christian o supraveghează zi şi noapte, plin de dedicaţie şi cu sufletul la gură. Atunci cînd m-am împiedicat prin casă de mi-am fracturat un deget de la picior a fost şi soţul meu extrem de îngrijorat. S-a uitat la mine şi mi-a zis :” Ce faci, dom’le, îţi rupi gâtul prin casă??!!”. După aceea m-a dus la spital şi mi-a fost alături până când o doctoriţă sictirită de la “Urgenţe” mi-a zis: “Pune-ţi puţin Rivanol şi stai cu piciorul sus, doar nu vrei să-ţi pun o atelă. E numa’ un degeţel rupt, ce naiba!”. Precum lui Christian Grey şi lui i s-au întunecat ochii în acea clipă, dar s-a abţinut eroic şi n-a agresat-o verbal pe doctoriţă. Ah, semăna atât de bine cu Christian Grey în timp de degeţelul meu fracturat pulsa şi-şi triplase dimensiunea... Încă mă simt emoţionată.
          Citind cărţile am descoperit că trucurile  prin care ea-i atrage lui atenţia sunt muşcatul buzei inferioare şi rostogolitul ochilor în cap. Seara, uitându-mă la televizor, am început să-mi muşc buza de jos, buza de sus, am foşnit plapuma, am oftat puţintel, mi-am rotit ochii până am simţit o uşoară ameţeală. Nimic. El stătea în continuare cu spatele la mine, preocupat de laptop. M-am oprit din făcut chestiile pe care le făceam şi am zis cu voce suavă: “Am în geantă o cutie cu bomboane de ciocolată...”.
          Simultan s-a întors el cu faţa la mine dar şi copilu’ adolescent a ieşit din grota lui, unde comunica cu alţi adolescenţi. Replica lor a fost scurtă şi fără echivoc: “Sări cu bomboanele!”. Am oftat uşurel, le-am aruncat cutia dulce asupra căreia s-au năpustit sfârtecând-o, după care m-am întors la visarea mea.
          Mai am un as în mânecă: în seara asta o să-l întreb dacă i-ar plăcea să mă bată, aşa cum făcea Christian cu Anastasia. Încă nu ştiu ce o să-mi răspundă, cunoscându-i însa instinctul de supravieţuire am vaga bănuială că o să refuze oferta mea.
          Aştept cu mare interes recomandările voastre de noi lecturi inspiraţionale.


          

luni, 16 februarie 2015

Zece virgulă cinci sfaturi pentru o căsnicie fericită

Nu am fost contactată de nicio revistă glossy, aşa că, până la urmă, o să amplasez aici sfaturile pentru o căsnicie fericită. Era scadentă postarea, pentru că a trecut Valentine’s-ul, se apropie Dragobetele, Mărţişorul, 8 Martie şi e o nebunie ( nu pentru mine, pentru că nu-s materialistă: îmi plac parfumurile, bijuteriile şi cărţile, dar accept să le primesc şi în afara acestor ocazii ).
          Intru pe google, bag cheie de căutare “sfaturi+căsnicie” şi-mi apar sute de link-uri. Pe care să-l aleg? Pe cel de “la-psiholog” bineînţeles, pentru că sfaturile lu’ tanti Maricica nu-s credibile. Nici ale mele nu-s credibile, pentru că nu-s specialistă. Am în spate vreo 25 de ani de relaţie cu acelaşi bărbat, dar sfertul de veac nu mă califică în profesia de părerolog. Să zicem că am avut noroc.
          Sfaturile le-am găsit aici. Am ales textul şi datorită numărului de sfaturi, fix 10 la număr. Erau şi unele cu 8 sfaturi, dar mi se păreau prea puţine.
          Copy-paste, pentru a face analiza pe text, ca la carte:
1.      Spune intotdeauna adevarul - de fiecare data cind ascunzi ceva fata de partenerul tau o parte din pasiunea relatiei dispare; sa spui adevarul tot timpul si sa mentii pasiunea in relatie pare mai dificil; nu este indeajuns sa spui ca nu este de incredere de exemplu, trebuie sa-i si explicit de ce crezi asta. 
Adevărul este bun, chiar foarte bun, în marea majoritate a situaţiilor. O să iau drept exemplu situaţia de după naşterea primului copil al familiei. Tu, femeie, ai fost vreme de nouă luni urna sfântă în care s-a dezvoltat un copilaş. Ai crescut ca o cocă pusă la căldură, te-ai dilatat ca un guguloi de plastilină, hainele de dinaintea sarcinii nu te mai încap, ai pielea albă ca un zombi, laptele tâşneşte din tine ca apa din Fontana di Trevi , ai cearcănele până la gură din cauza nopţilor albe şi uneori ai discrete urme de vomă bebeluşească pe umărul bluzei de trening cu care stai îmbrăcată în casă. Presupunând faptul că eşti o femeie normală, care în primele luni de viaţă ale copilului nu are timp de mani-pedi-coafor-cosmetică-kangoo jump- sală-cafea cu fetele-etc, sfatul meu sincer  este să nu-l întrebi pe soţul tău : “Iubi, mă găseşti atrăgătoare? Mă mai iubeşti?”. Bineînţeles că-ţi va spune că eşti cea mai frumoasă femeie din lume, că eşti zâna lui personală, că n-a întâlnit niciodată o lăuză mai graţioasă. Ascultă-mă pe mine: minte! Adevărul ar fi devastator pentru tine, nu-l cere, nu ţi-l dori. Vezi-ţi de alăptat, fii mamă, fii ce vrei tu, numai nu încerca să obţii adevărul de la partenerul de viaţă. Uită-te în oglindă şi abia atunci când vei începe să fii mulţumită tu însăţi de tine, începe să-l toci mărunt-mărunt. În cazul în care a doua zi după naştere arăţi ca un fotomodel, ai dreptul să-i adresezi întrebările de mai sus.
Mai există situaţii în care adevărul nu-i bun, nu-i dezirabil, dar n-o să mă refer astăzi la ele, pentru că-mi doresc să fiu cât mai succintă.
2. Asculta problemele celuilalt si vorbeste mai putin: de fapt multi dintre noi nu spun nimic cind cealalta persoana vorbeste, dar asta nu inseamna ca ascultam cu adevarat; putem incerca sa gindim urmatorul lucru pe care sa-l spunem sau ne putem gindi la altceva. Avem doua urechi si o singura gura, trebuie sa folosim acest raport pentu a ne ghida cit de mult trebuie sa ascultam fata de a vorbi. 
În afară de faptul că psihologul care ne sfătuieşte se exprimă într-un mare hal şi eu nu am înţeles nimic, din perspectiva mea am un singur sfat a vă da: dat fiind faptul că bărbaţii nu ştiu să asculte, nici să vorbească ( în niciun caz atunci când se uită la televizor, stau în faţa computerului sau mănâncă) iar femeilor le place să se asculte vorbind, fără a-l asculta neapărat pe celălalt, vorbiţi nu unul cu celălalt, ci fiecare cu  prietenii de acelaşi sex. Barbaţii îşi pot petrece ore în şir alături de prietenii lor fără a vorbi, punând totuşi la punct chestiuni importante, tranşate de obicei cu “da” sau “nu” iar femeile pot petrece câte o săptămână discutând una pe lângă cealaltă, fără a concluziona dacă divorţul în discuţie se justifică sau dacă manichiurista a făcut treabă bună sau nu. Desigur, toţi avem două urechi şi câte o gură, după cum corect remarcă psihologul, dar între urechi avem creiere care funcţionează diferit.

3. Nu trebuie sa ai tu dreptate tot timpul: exista o vorba care spune cam asa "nu poti sa ai dreptate si sa fii casatorit". In multe cazuri pentru a demonstra cu indirjire ca avem dreptate lasam sa infloreasca o cearta sau sa erupa o problema pentru a demonstra cuiva ca a gresit. bine decit sa avem dreptate. 
P’asta nu am înţeles-o, dar părerea mea este că certurile îşi au rostul lor. Chiar ieri mi-a povestit o bună prietenă că s-a certat şi că după aceea s-a simţit bine. Dacă simţi că ai dreptate , ceartă-te, dacă simţi că nu ai dreptate, ceartă-te mai molcom, cu spatele la zid, ca să poţi pleca dacă simţi că pierzi teren.  Nu putem fi mereu Zen, este împotriva firii omeneşti. Studiază arta de a te certa, dezvoltă-te, fii curios, fii inventiv, fii curajos, nu jigni, nu înjura, lasă cearta să înflorească precum begonia, pentru că parfumul certurilor stilate este mai puternic decât  mirosul cedărilor repetate în faţa partenerului de viaţă.



4. Niciodata sa nu ameninti ca pleci sau divortezi: o data ce ai pus aceasta idee pe masa, sau ai prezentat si aceasta optiune, dinamica relatiei tale va fi schimbata pentru totdeauna. Lucrurile se schimba intre voi o data ce ai spus acest cuvint fiind greu sa corectezi greseala. Astfel, indiferent cit de nervos esti, frustrat de situatie, daca nu vrei sa pleci cu adevarat, nu pronunta cuvintul. 

Uneori poţi să-i spui “Plec la mama!”, pentru că eventualitatea plecării tale la mama îl relaxează şi gândul la serile petrecute de unul singur în faţa televizorului cu berea în mâîl face fericit. Îşi poate chiar arunca hainele purtate prin casă, fără ca tu să-l cicăleşti iar firimiturile de pâine pot rămâne pe masă. Lasă-l vreo două minute  să-şi construiască în minte scenariul roz în care tu pleci la mama, după care suceşte-te şi spune-i : “Ba nu, mai bine o chem pe mama la noi, ca să-ţi zică ea cât de mult greşeşti!”. El se va prăbuşi pe dinăuntru şi bătălia este câştigată.

5. Spune repede ca iti pare rau: aceste trei cuvinte sunt greu de pronuntat pentru majoritatea iar de obicei oamenii le spun in speranta de a le auzi de la partener apoi. Chiar daca iti pare rau sau nu sa nu pui niciodata conditii parerii tale de rau. Este important pentru relatia ta sa fii dispus sa iti ceri scuze. 

Bărbaţii nu ştiu să spună  că le pare rău, nu vă amăgiţi. Ei ştiu în schimb să demonstreze foarte bine că le pare rău. După câte o ceartă sau faptă de care se simt vinovaţi, ei fac cele mai generoase gesturi. Majoritatea cadourilor costisitoare sunt primite de femeile ai căror bărbaţi le pare rău. Nu le cereţi partenerilor voştri să spună că le pare rău, mai bine căutaţi oferte de vacanţe în Bora Bora sau în Maramureş ( după caz, în funcţie de cât de rău le pare).

6. Nu incerca sa-ti implementezi idealurile si principiile tale partenerului: nu poti sa astepti de la celalalt sa aibe aceleasi conceptii ca si tine, ati crescut in medii diferite iar parerea voastra despre viata este diferita. Invatati sa acceptati si sa respectati diferentele dintre voi. Iubiti-le neconditionat. Daca exista un principiu despre care aveti pareri diferite cum este religia, avortul, etc., lucrati asupra lor inainte de a va casatori. 
Dacă există diferenţe ireconciliabile asupra unor chestiuni fundamentale înainte de a vă căsători, nu lucraţi, nu negociaţi, nu încercaţi nimic, pentru că acele credinţe fundamentale ale fiecăruia dintre noi nu sunt negociabile decât într-o mică măsură şi numai de dragul armonizării unei relaţii aflate la început, în faza cu fluturii în stomac. După ce zboară fluturii, rămân diferenţele ireconciliabile, care rod relaţia precum cariul lemnul. E simplu: dacă acele diferenţe esenţiale, majore şi insurmontabile există la început, nu vă căsătoriţi.
7. Fiti fanul cel mai mare al partenerului vostru: este intotdeauna placut sa auzi pe cineva spunind vorbe de lauda despre tine. Credeti in parteneului vostru, sprijiniti-l, incurajati-l cind are nevoie, faceti aceste lucruri fara ca el sa va ceara. Nu trebuie sa fie imbracat extraordinar, aranjat din cale afara cu bijuterii pentru a le spune ca sunt cei mai frumosi si cei mai destepti. 
Femeile au nevoie să audă zilnic că sunt frumoase, pe când cei mai mulţi dintre bărbaţi se simt jenaţi dacă primesc complimente pentru felul în care arată. Desigur, dacă bărbaţii fac parte din categoria “merg la sală, trag de fiare şi stau în faţa oglinzii”, ei trebuie complimentaţi mai des, pentru că efortul lor are nevoie de recunoaşterea celor din jur. În cazul în care bărbaţii nu fac parte din categoria de mai sus, sau nu sunt actori, sau gigolo, sau fotomodeli, complimentele se justifică doar în situaţia în care partenerele de viaţă ale bărbaţilor normali, banali, de zi cu zi se simt mărinimoase, saturate de complimentele primite de ele şi doresc să împărtăşească acea stare de bine cu soţul/logodnicul/prietenul.

8.
 Tineti intotdeauna partea partenerului in certurile din afara relatiei: chiar daca nu au dreptate, in public trebuie intotdeauna sa-l sprijiniti. Discutati mai tirziu, in privat despre faptul ca s-ar putea sa nu aiba dreptate. 

Sunt parţial de acord cu sfatul acesta, cu condiţia ca certurile să nu fie multe. În cazul în care respectivele certuri apar cu o frecvenţă crescândă, sfatul meu este ca discuţiile în privat să se poarte cu ciocănelul de şniţele pe masă sau cu mama soacră pe post de pacificator.

9. Aratati-va dreagostea si nu opriti niciodata pasiunea: dati- va intilniri noaptea, la restaurant elegante, fiti romantici, aranjati-va pentru parteneri, sarutati-i de noapte buna, face-ti lucruri nebunatice, cum ar fi sa-I piscati de fund. 

Sfatul meu sincer este să nu vă pişcaţi bărbaţii de fund. Îi emasculează. În rest, puteţi fi oricât de nebunatice vreţi, cu condiţia să nu vă îngroziţi partenerii de viaţă. Aţi citit “Jane Eyre”? Prima nevastă a lui Mr. Rochester a fost puţin cam prea nebunatică şi nu a sfârşit-o prea graţios.

10. Aratati ca inca sunteti gelosi si ca va da-ti silinta pentru relatie: o mare greseala in relatiile de lunga durata este obisnuinta si faptul ca luati drept gratuit pe celalalt. Multimiti-le cind va fac mincare desi sunt obisiti, cind va calca o camasa desi intirzie la serviciu, cind isi amina iesirea cu prietenii si va scoate la o cafea in oras. Intrebati din cind in cind de ce se imbraca atit de elegant, cu cine se vede atit de tirziu, de ce a stat mult la serviciu peste program - dar nu fiti obsedati.
Nu doresc să disec problema geloziei, pentru că este târziu şi mă grăbesc să ajung la grădiniţă. Poate că-i voi aloca o postare separată monstruleţului cu ochi verzi.

10,5 . Sfatul meu personal este să nu le daţi niciodată, dar niciodată crezare psihologilor care scriu truisme precum cele de mai sus, cu atât mai mult cu cât respectivii psihologi sunt nişte agramaţi . Un specialist care nu-şi respectă instrumentul muncii – limba şi limbajul în acest caz- nu-i respectă nici pe cei cărora li se adresează.

          Eu vă respect mult pe voi, cei care-mi citiţi blogul, aşa că vă salut cu drag şi plec.