luni, 7 octombrie 2019

CE VOR FEMEILE?


Sunt femeie şi sunt aproape convinsă că feminitatea mea este defectă, pentru că nu înţeleg femeile. Câteodată am impresia că mă mişc prin lumea asta ca pe o gheaţă subţire, care pârâie, riscând să pocnească la următorul pas.
Nu cedez uşor, aşa că mi-am propus să învăţ. Lucrez zilnic cu femei. Nu, nu mă refer la femeile adulte, ci la cele mititele, aflate în fază incipientă. Am ocazia să observ feminitatea la debutul ei, când arată ca un pui mic şi pufos şi încă nu s-a transformat în balaur. O ştiţi pe Daenerys Targaryen? Mama dragonilor? Urzeala tronurilor? Da, aia cu părul alb. Feminitatea e ca dragonii ei: când erau mititei erau aşa de drăgălaşi şi încă nu scuipau flăcări. Îţi venea să-i guguleşti,        să-i acoperi cu o păturică pufoasă şi să le cânţi cântece de leagăn. Acum au crescut şi pârjolesc tot în jurul lor, la o comandă simplă: “Dracarys, ficiori!”. Cam cum rezolvă femeia problema când bărbatul n-are disponibilitate să meargă la shopping.
Să începem aşadar cercetarea.
Pornim de la următoarea ipoteză: FEMEILE VOR SĂ FIE FRUMOASE, DEŞTEPTE, BOGATE ŞI ADMIRATE. Nu neapărat în ordinea asta, fiindcă prioritizarea e o chestiune personală.
Imaginaţi-vă o zi la grădiniţă. Ştiu că vă e greu să vă imaginaţi singuri cu aproape treizeci de copii. Pentru mine nu e greu, pentru că mi-am dezvoltat o vedere şi un auz stroboscopice. Practic, sunt o bilă stroboscopică umană.
Urlete. Vine ea la mine. Muci, lacrimi, păr răvăşit. “ Eeeeee aaaaa iiiiii că nuuuuuuu aaaiiiii enaaaaa meaaaa!!!!!! Îîîîîîîîîî, aaaaa!”. Încerc să o liniştesc. Nu se linişteşte. Zic: “Nu mai plânge, că nu înţeleg ce spui.” Se opreşte uimită şi se uită la mine cu privirea aceea de “orice-femeie-normală-ar-înţelege-ce-spun”. Pe tonul cel mai firesc şi calm declară:
- Ea a zis că nu mai vrea să fie prietena mea.
- De ce nu mai vrea?
- Că-s urâtă.
Răspunsul meu logic este o întrebare:
- Tu te simţi urâtă?
- (nas roşu, sprânceană ridicată, buze ţuguiate): Nuuuuuu, nu-s urâtă.
- Atunci nu trebuie să te superi. Eşti frumoasă şi gata. Caz încheiat, copil fericit, prietenie reluată.
Încercaţi acum să vă imaginaţi că o femeie i-ar spune alteia că-i urâtă. Aşa ceva nu mai este posibil, de când cu body positivity.
A cumpărat Amalia tocmai din Germania “Istoria frumosului”, o carte îngrijită de Umberto Eco. Am răsfoit cartea superbă cu mare grijă şi mi-am umplut ochii şi mintea de frumos. La un moment dat am rămas blocată la o pagină cu portretul reginei Jane Seymour, cea de-a treia soţie a regelui Henric al VIII-lea. I-am zis Amaliei: “Ăsta a fost căsătorit cu Marin Moraru înainte să se reîncarneze în actor român.”. Standardele de frumuseţe de atunci nu se pupă cu cele de acum, nici cu cele de acum cincizeci de ani. În materie de frumuseţe totul e relativ, aşa că a-i spune unei femei că este frumoasă sau urâtă sau aşa-şi-aşa ţine de cât de tare vrei să-i gâdili orgoliul sau de cât de multe avantaje îţi doreşti de la relaţia cu femeia respectivă.
Până una-alta, ar trebui să deschidem bine ochii la ce se întâmplă în lumea bărbaţilor. Ieri, la intrarea în mall, am văzut un bărbat între două vârste, chel, cu picioarele mai epilate decât ale mele şi cu un ditamai tatuajul pe gambă. Nici măcar nu am mai fost uimită, credeţi-mă. Am trecut printre rafturile raionului cu produse cosmetice pentru bărbaţi şi am văzut o imagine cu o reclamă la aparate de bărbierit. Aparatele de bărbierit nu se mai folosesc pentru îndepărtarea pilozităţii faciale, ci pentru bărbieritul părului de pe piept. Am trecut mai departe, gândindu-mă că sunt un dinozaur. Fiică-mea s-a amuzat văzând reclama, eu m-am simţit uşor tristă.
Femeile vor să fie deştepte.
Există multe cărţi care învaţă femeile să fie deştepte. Mie mi-a fost recomandată, de către o femeie care mi-a făcut o primă impresie foarte bună, o carte cu titlul “Femei care iubesc prea mult”. Bestseller. Multe ediţii, traduse în toate limbile pământului. Am început să o citesc. M-am oprit la pagina cincizeci, am închis cartea şi am abandonat-o. Poate că nu-mi doresc să fiu atât de deşteaptă ca femeile povestite în carte . Femei nefericite, prinse în relaţii toxice, cu bărbaţi nasoi.
Psiholoaga, autoare a cărţii, prezintă situaţia femeilor care aleg să-şi iubească partenerii cu bune şi cu rele ca pe nişte victime ale propriei copilării, acestea alegând să rămână în continuare victime ale unor relaţii adulte.
Ce se poate învăţa dintr-o asemenea carte? Păi femeile învaţă că-şi pot trimite dracului bărbaţii dacă relaţia cu ei nu le mai satisface. Nu au obligaţia să-i susţină în momentele grele din viaţa lor, au tot dreptul să-i abandoneze pe defecţi, dat fiind faptul că avem o singură viaţă de trăit şi că s-au născut pe pământ o droaie de alţi bărbaţi drăguţi, cumsecade, blânzi, bogaţi, epilaţi şi cu latura feminină suficient de dezvoltată cât să ne asigure un trai în doi echilibrat şi îndestulat până când moartea sau altcineva ne va despărţi.
Îmi dau seama că există o întreagă literatură de deşteptare a femeilor. Mă uit în jur şi mă gândesc că, aşa cum au dispărut frigotehniştii care vin acasă să repare frigiderul stricat, dispar şi femeile care aleg să repare o căsnicie cu hopuri. Ele aleg calea eliberării matrimoniale,  financiare şi emoţionale.
De ce nu se mai căsătoresc oamenii? De ce nu rezistă căsniciile? De ce se nasc atât de mulţi copii care au părinţi cu domicilii diferite? De ce nu mai este important ca mama, tata şi copilul să stea seara împreună la masă şi să se plictisească sau să râdă împreună? Răspunsul nu este simplu şi nu caut să-l găsesc. Constatarea că familia nu mai este cea cu care eram eu obişnuită în copilărie, însă, mă întristează.
De un lucru sunt  sigură: ca femeie, nu le poţi avea pe toate. Nici ca bărbat, dar asta-i altă discuţie.
Viaţa în doi este posibilă doar dacă arta compromisului şi a acceptării reciproce este prezentă. Până la urmă, nu este nevoie să cheltuim o coşarcă de bani pe cărţi proaste sau foarte proaste din care să extragem aşa-zise adevăruri. Liberul nostru arbitru ar trebui să fie singurul care să ne ajute să discernem, să prioritizăm şi să ne punem ordine în gânduri. Viaţa nu este simplă şi noi, femeile, avem obiceiul să gândim enorm şi să simţim monstruos. Trăim într-o lume în care suntem fiice, soţii, mame şi aducătoare de bani în casă. Jonglăm cu toate rolurile care ni s-au hărăzit sau pe care le-am ales şi, de multe ori, trebuie să alegem. Ni se cere să fim deştepte şi puternice. Ni se induce ideea că trebuie să ne gândim prima dată la noi şi apoi la ceilalţi. Nu trebuie să ne arătăm emoţiile şi slăbiciunile, că ne ia mama dracului şi suntem trimise la coada rândului de femei de succes.
Dacă avem de plâns, s-o facem ascunse în baie, în timp ce ne epilăm picioarele sau pensăm sprâncenele. A doua zi să răsărim fericite şi tonice, răspândind energii pozitive şi putere, multă putere.
Eu sunt o proastă.
În momentele de plâns cu lacrimi, muci şi răgete înfundate, de animal rănit, am nevoie de umărul lui Gabi. De treizeci de ani am nevoie de umărul lui. Îi analizez defectele, mă cert cu el ori de câte ori am eu chef, dar niciodată, nici măcar puţin, nu am simţit nevoia să-l părăsesc. Nu-i bărbatul ideal, aşa cum nici eu nu sunt femeia perfectă, dar  doi defecţi pot construi împreună o relaţie demodată, în care să trăiască fericiţi până când doar moartea îi poate despărţi.
Vorba Amaliei când se uită uneori la noi şi zâmbeşte aşa cum numai ea ştie: “ Doi proşti!”

duminică, 31 martie 2019

Baţi câmpii cu graţie!


Mi-au plăcut dintotdeauna poveştile. Ele mi-au fost cele mai bune prietene în momentele bune şi în momentele mai puţin bune. Despre oameni nu pot afirma acelaşi lucru. Cred că este vina mea: am abordat relaţiile de prietenie cu o oarecare nesiguranţă,    nearogându-mi niciun drept , neemiţând nicio pretenţie. Am lăsat să vină către mine toate întâmplările care fac parte din caleidoscopul unei prietenii, fără a-mi propune să rămân , într-un final, în câştig.
Din copilărie mi-l amintesc doar pe tata citindu-mi “Heidi, fetiţa munţilor” dintr-o carte cu coperţi albastre, fără imagini. Era momentul nostru de singurătate din fiecare seară. După ce s-a terminat povestea, am rămas pe cont propriu.
Am fost nevoită să creez poveşti noi, în capul ăsta nătâng al meu. Erau despre zâne şi despre căpcăuni, despre prinţi şi pisoi, despre natură, despre lucruri pe care mi le închipuiam.
Învăţătoarea mea m-a încurajat mereu să scriu, îmi recomandase chiar să păstrez un vocabular pentru “expresii frumoase”. Mi-aduc aminte de expresia “nori efemeri” pe care o caligrafiasem încet, cu limba scoasă din gură, atât de mult îmi plăcuse. Rotunjisem literele ca pe nişte prăjiturele colorate, cu moţ de frişcă.
Diriginta, profesoară de română, a fost de asemenea mulţumită de talentul meu.
Îmi amintesc de o compunere despre aventurile domnului Goe după sosirea la Bucureşti. A fost un bun exerciţiu de imaginaţie. Mi-a ieşit compunerea din prima încercare, corecturile nu au mai fost necesare şi râsetele colegilor au fost dovada că domnul meu Goe a avut succes.
Băteam câmpii cu graţie, după cum obişnuia să-mi spună mama. Scriam şi poezii, dar ele au apărut mai târzior, când au început să mă podidească pubertatea iar, mai apoi, adolescenţa. A fost crunt, ce să vă spun... Iubiri neîmpărtăşite, trup chinuit de hormoni, lipsa garderobei, complexe de inferioritate resimţite dureros în urma replicilor răutăcioase ale unuia sau altuia. Vă zic: dacă aveţi de gând să atacaţi un adolescent care, oricum e puţin nebun, conform cercetărilor în domeniu, puneţi mai bine mâna pe un hârleţ şi săpaţi grădina din faţa casei sau a blocului.
Despănuşam păpuşoiul la muncile agricole de toamnă şi vorbeam cu profesoara de română despre “Enigma Otiliei”, romanul meu preferat la acea vreme.
Citeam orice carte îmi pica în mână, oricât de plictisitoare ar fi fost. Comentariile literare mi le scriam singură şi le dădeam mai departe, la copiat.
Anii de liceu au trecut cu greu, poveştile din capul meu s-au estompat sub tonele de culegeri de matematică şi de fizică. Nu am mai scris nimic, nu am mai bătut câmpii, fiindcă mă bătea soarta pe mine.
Proful de fizică i-a spus mamei cândva că-s cam tâmpită, dar nu trebuie să se îngrijoreze, că s-o găsi vreun tractorist prin Rădăuţi să mă ia de nevastă. Mi-a prevestit o viaţă de stat la cratiţă şi de născut o coşarcă de copii.
Proful de fizică n-are de unde să ştie că nu m-am măritat cu un tractorist, ci cu un om pe care-l iubesc, de vreo treizeci de ani încoace, tot mai mult pe zi ce trece. Culmea este că proful de fizică l-a cunoscut pe omul ăsta drag, fiindcă i-a fost elev. L-a tratat cu acelaşi sictir. Viaţa e ciudată uneori: din două rebuturi, doi rataţi fără pedigree, răsare o fiinţă nouă, capabilă să-i întreacă în toate privinţele pe toţi denigratorii, dându-le clasă cu zâmbetul pe buze.
La final de liceu mă gândeam la facultatea de filologie, cum îi spunea pe atunci. Nu am primit acordul de la conducătoarea vieţii mele.      M-am pornit cu valiza în mână să mă fac economist. Au urmat alţi trei ani de bilanţuri contabile şi de statistici care-mi rânjeau răutăcioase dintre paginile cursurilor.
Am devenit adult, a trebuit să muncesc. Poveştile şi-au făcut , din nou, loc în viaţa mea, când am început să compun lungi şi frumoase scrisori comerciale către partenerii de afaceri ai firmei unde lucram. Este adevărat că scrisorile mele aveau cel mai mare succes la austrieci, o naţie bonvivantă prin definiţie. Însăilam scrisorele frumoase, menite să-i înduplece să amâne termene de livrare sau să accepte preţuri mai mari pentru produsele executate în firma unde lucram. A fost frumos, mai ales că, atunci când mergeam în delegaţii de lucru pe la firmele partenere, mă primeau oamenii cu zâmbetul pe buze şi cu braţele deschise. Nu ştiu dacă ştiţi, dar e foarte greu să-l faci pe un neamţ care-ţi datorează bani pentru munca prestată să zâmbească. Eu am făcut-o.
Următoarea etapă a vieţii mele mi-a deschis larg de tot porţile către lumea poveştilor: m-am făcut educatoare cu acte în regulă şi cu diplomă de licenţă.
Am ajuns, în sfârşit, acasă!
La început, inventam poveşti menite să-i liniştească pe piticoţi. Apoi m-am gândit că ar putea să înveţe una-alta din poveştile mele. Le povesteam câte-n lună şi în stele. Îmi plăceau clipirile alea de ochişori atenţi. Îmi plăcea simplitatea cuvintelor pe care le însăilam. Îmi plăcea chiar şi izolarea noastră, rupţi fiind oarecum de ce se petrecea dincolo de uşa închisă a grupei.
Unele poveşti mi-au fost publicate. N-am primit nicio para chioară pentru asta, editura considerând probabil că-mi face o favoare publicând ce am imaginat eu în timp ce băteam câmpii cu graţie. E bine şi aşa: n-am fost niciodată bogată în bani şi nici n-am să fiu vreodată.
Alaltăieri am primit însă confirmarea că poveştile scrise de mine sunt băgate în seamă de cineva foarte important pentru sufletul meu. Este vorba despre o persoană care mi-a fost dascăl în timpul facultăţii. A vorbit frumos despre poveştile mele şi despre felul în care le folosesc. Mi-a dat senzaţia că n-am trăit şi muncit degeaba pină în momentul ăsta al vieţii mele. Am ajuns acasă, m-am gândit la vorbele ei şi mi-a venit să plâng: am 45 de ani şi graţia cu care am bătut câmpii până acum a fost observată.
Dacă sunteţi părinţi de copii şi citiţi poveste asta a mea, luaţi aminte la ce vă spun: nu-l lăsaţi pe amărât să se irosească o jumătate din viaţă , staţi pe lângă el şi ajutaţi-l să bată câmpii cum ştie el mai bine, pentru că nu v-aţi făcut părinţi de proiect personal, ci v-aţi făcut părinţi de OM liber în cuget şi simţiri.

miercuri, 4 iulie 2018

OAMENII CU GAZELE


O zi de miercuri obişnuită. Prânz. Concediu. Relaxare. Mental sunt pregătită sa mai scriu câteva pagini la lucrarea mea de gradul I.
Bătăi în uşă. Dulăii mei de pază latră ca bezmeticii. Mă uit şi văd în faţa uşii un bărbat tânăr. Mârâi în sinea mea : “Ăştia cu ofertele lor…”. Fiindcă sunt o persoană prietenoasă, deschid uşa ca să-i zic un nu-mulţumesc cu zâmbetul pe buze. Până la urmă, tonul face muzica.
- Bună ziua, de la gaze suntem.
- Bună ziua!
- Am venit pentru verificare. Putem intra?
- Da, poftiţi.
Intră în casă tânarul înalt, tricou roz, blugi skinny, I-Pad- am să-i zic Junioru- urmat de un bărbat aflat la vârsta pensiei- am să-i zic Senioru- mic, slab, uşor cocârjat, purtând o salopetă cu două numere mai mari, ţinând în mână o valiză uriaşă, cu unelte.
Junioru se instalează tacticos la masa din bucătărie, scoate I-Padul, mai scoate un tabel, mai scoate un aparat POS, oftează, scoate un pix şi începe să scrie ceva, după ce mă întreabă cum mă cheamă, cum îl cheamă pe soţul meu, ce număr de telefon are , data nunţii n-a cerut-o, dar a cerut să vorbească cu Gabi la telefon. Mă uit la tricoul lui roz şi rânjesc în sinea mea, gândindu-mă la cât de mişto e Gabi şi ce voce  bestială are la telefon. Mă uit la mine şi-mi văd hainele de casă largi, cu pete de la mâncarea gătită şi mă gândesc la moţul meu prins în vârful capului. Nu-s machiată, nu-s aranjată, nici nu miros a parfum şi-s desculţă.
Senioru se apropie încet, cu o baghetă, de centrala din bucătărie. Încet, o manevrează, pufnind uşurel. Junioru începe să tasteze frenetic şi să tipărească cearceafuri care ies din POS şi-mi inundă masa din bucătărie. Senioru se aşează oftând pe alt scaun de la masă şi răspunde la două-trei telefoane urgente ( afacerile nu pot aştepta).
Junioru mă întreabă unde-i dosarul centralei. Habar n-am, zic, îl sun pe soţu’…  Se înseninează: vreau să vorbesc şi eu cu el. Îl sun pe Gabi, care bineînţeles că nu ştie unde e dosarul. Gabi nu ştie unde e tricoul ăla mişto, gri, nici unde-s blugii ăia lejeri. Bwahahahaha, doar eu pot şti unde e dosarul! Dar acum am uitat. Junioru află totuşi că am făcut revizia în urmă cu doi ani şi că vara asta e scadentă următoarea.
Senioru se uită insistent în direcţia espressorului. Mă uit şi eu: nu am cafea făcută. Mă ruşinez gândindu-mă că aş fi putut oferi o cafeluţă musafirilor mei. Ruşinea însă îmi trece repede.
Junioru face o pauză din tastat şi tipărit şi mă întreabă:
- Unde-i baia?
- Acolo…
- Pot să merg la baie?
- Da…
Mă ridic şi-l însoţesc cu privirea. Nu-mi vine să cred că a mers la baie să facă pipi. Sunt o naivă. Prin geamul de la uşă îl văd cum inspectează baia în timp ce stă nemişcat în faţa wc-ului . Capul meu începe să se învârtă: azi dimineaţă nu am schimbat prosopul alb, de mâini, nu am frecat cu Cif chiuveta şi cada, cred că mi-am lăsat pijamaua agăţată în baie, noroc însă că am dus pe balcon rufele murdare adunate în ligheanul de sub chiuvetă. Nu i-am spus care-i prosopul de mâini. Săpunul lichid e pe terminate, sper să mai ajungă de-o spălare… Mă opresc. Drăcuşorul din mine e fericit şi-şi freacă mânuţele: ce mişto ar fi să folosească prosopul ăla pufos, verde. E prosopul pentru picioare.
În timpul ăsta Senioru stă calm pe scaun şi se uită în jur. El nu simte nevoia să-mi spună ce a constatat cu bagheta lui fermecată şi nici eu nu simt nevoia să-l întreb. Lui i-e lene. Eu încep să mă enervez. În plus, câinii latră ca bezmeticii de după uşa închisă. Junioru şi Senioru nu par afectaţi de corul de  urlete paroxistice din camera Amaliei. Eu am deja sinapsele cârlionţate.
La un moment dat, Junioru eliberat de presiune începe să comunice cu mine. Are să ia legătura cu soţul meu – maaaaan, you’ve got an obsession!- pentru a stabili data următoarei întâlniri în vederea reviziei. Îi dă Seniorului la semnat cearceafurile alea interminabile, după care mi le bagă şi mie sub nas. Semnez ca tuta, văd totuşi ceva cu 244 lei. Întreb dacă am ceva de plătit. Zice că nu, o să plătească soţu’ când cu revizia. Aleluia!
După ce am semnat, observ că se pregătesc de plecare. Înceeeeet, fără grabă… Senioru se opreşte şi oftează:
- Ce bine-i la umbra, colegu’… Uite, văd o scrumieră pe masă. Nu ştiam că în casa asta se fumează.
Eu tac şi încep să număr în gând până la 10, cum făcea Costică din “Buletin de Bucureşti”. Junioru-i zice:
- Nu-ţi mai aprinde acuma, că plecăm.
Senioru scoate o ţigară din pachet şi şi-o aprinde cu bricheta mea. Analizează bricheta şi dă s-o bage în buzunar. Se răzgândeşte, o trânteşte pe masă şi…
- No, hai ş-om mere, colegu’ !
Salută amândoi şi ies pe uşă lăsând în urmă un miros de ţigară ieftină.
Închid uşa, eliberez fiarele.
Aştept să-mi zică soţu’ pe când e stabilită următoarea vizită a lui Junioru şi Senioru. Am să schimb toate prosoapele din baie, am să spăl scrumiera, am să pregătesc o prăjiturică bună şi aromată cu fructe, am să pun la făcut o cafeluţă şi am să destup un borcănel cu dulceaţă din aia bună, de vişine. Nu de alta, dar în cazul în care Gabi nu va fi o gazdă perfectă, n-aş putea suporta dezamăgirea Juniorului


sâmbătă, 24 martie 2018

Recunosc: l-am înşelat!


Era duminică seara. Patul făcut, linişte şi căldură în casă. Copilul în camera lui, câinii strecuraţi pe sub paturi sau pe paturi, dormitând pufos.
          Noi doi, împijămăliţi, un fel de Coni Leonizi faţă cu reacţiunea din zilele noastre. La TV emisiuni cu urlători. Nu reuşesc să ţin pasul cu tot ce se petrece pe scena politică, aşa că-l mai întreb din când în când pe el: “Cine-i ăsta? Da’ ăla ce zice? Despre ăstalaltu’ ce părere avem?”. Mă plictisesc îngrozitor, dar trebuie să fac compromisuri: avem un singur televizor în casă şi, de obicei, eu sunt cea care alege filmele şi emisiunile la care ne uităm. El nu mă contrazice pentru că ştie că seara orele de glorie sunt ale lui: circus mundi pe canalele cu programe de ştiri non-stop.
          Seara aceea a fost una specială: el a adormit pe neaşteptate.      M-am uitat la el şi i-am văzut ochelarii alunecaţi spre vârful nasului. Mâna era încă pe telecomandă, dar strânsoarea nu mai era la fel de fermă. Respira uşurel şi frumuşel ca un copil care a adormit      ştiindu-se  iubit, hrănit şi cu scutecul schimbat.
          La început nu am îndrăznit să mă mişc deloc: am aşteptat să treacă în stadiul N2 al somnului. Chestiune de nevastă iubitoare şi atentă asta cu stadiile somnului stăpânului gospodăriei.
          Când l-am simţit că face click spre N2, am acţionat: l-am înşelat, oameni buni!
          M-am foit uşurel în coconul meu de plapumă pufoasă, inspirând cu nesaţ mirosul sexy de balsam din ăla albastru. M-a străbătut un fior de plăcere ştiind ce mă aşteaptă.
          A apărut o piedică în calea planurilor mele: copilul! O umbră acuzatoare s-a aplecat deasupra mea şi a şoptit îngrozită: “Ce faci?!”. Am şâşâit-o şi, aducându-i aminte că încă nu i-am dat banii de buzunar pe luna asta, am expediat-o cu un gest înapoi în camera ei.
          Calea spre păcat era liberă.
          Mi-am aranjat buclele rebele în spatele urechilor, mi-am frecat uşurel palmele mirosind a Temptation de la Victoria’s Secret  şi... am şutit telecomanda.
          Am dat sonorul mai încet şi am butonat până am ajuns la emisiunea aceea în care mamele se schimbă între ele. N-am mai văzut emisiunea de câţiva ani din cauza lui, pentru că este un tiran şi nu-mi dă voie să mă uit la emisiunea aceea, habar nu am de ce: până la urmă, acolo se urlă la fel de mult ca în emisiunile lui, dar emisiunea cu mame este mai interactivă.
          Una dintre mamele din emisiunea pe care am văzut-o eu era de treabă. Cumva, îmi amintea de mine: durdulie, binevoitoare, făcea clătite bune, avea o fetiţă drăguţă şi un bărbat cu care se iubea. Despre ea nu vreau să scriu nimic, pentru că nu m-a minunat nimic.
          Cealaltă mamă m-a minunat însă. Blondă vopsită, unghii tehnice, sprâncene bine pensate, blugi cusuţi pe ea, geci scurte, bijuterii multe-multe, siguranţă de sine. Ea nu găteşte mâncare (soţul e bucătar), nici nu are loc de muncă ( pentru ce?), curăţenie prin casă face doar când are chef, de fetiţa ei se ocupă doar atunci când o ia la shopping. Shopping? Zilnic. Ce? Haine şi papucăraie.
          Are femeia o obsesie despre care-i povesteşte tatălui de schimb: o geacă de patru milioane. Lungeşte povestea cu geaca de-a lungul întregii emisiuni. Omul e uimit de anduranţa ei într-ale achiziţiilor  şi, în timp ce curăţă zarzavaturile pentru supă, o chestionează. O întreabă de unde are bani pentru atâtea haine. Mama îi povesteşte că, de obicei, îl păcăleşte pe bărba’su şi-i spune că i-a cumpărat jucării scumpe fetiţei, adevărul fiind că jucăriile sunt ieftine iar diferenţa între declaraţii şi realitate intră în bugetul pentru dressing. Dacă nu-i merge cu bărbatul, apelează la tatăl ei care o susţine financiar ori de câte ori îl roagă.
          Mă uit, mută de uimire, la emisiune. Destăinuirile continuă: fetiţa n-o iubeşte pe ea, ci pe tată. Tatăl o răsfaţă, se joacă, îi acordă atenţie. Ea, mama, nu are nici chef şi nici timp pentru aşa ceva. Până la urmă, ea şi-a făcut datoria şi a născut copilul. Mai mult nu i se poate cere. Are nevoie de timp pentru ea, pentru manichiură, pedichiură, cosmetică şi coafor. Hainele din dulap nu sunt niciodată suficiente iar noutăţile care apar în magazine sunt atââââât de tentante      ( se revine la geaca de patru milioane).
          Dacă stă în casă mai mult de o zi, fără să se plimbe prin magazine, zice că o apucă pandaliile şi face ca un câine turbat.
          Săptămâna petrecută la familia de schimb e groaznică şi ea    nu-şi găseşte locul. Nu are nicio preocupare. Încearcă să se apropie de fetiţa de schimb dar cea mică urlă şi o respinge. Nu înţelege de ce. Habar n-are că ăştia mici au un mămicometru care funcţionează ireproşabil.
          Sunt atât de captivată de emisiune încât mă uit şi la reclamele la medicamente şi vopsea pentru pereţi din pauzele publicitare.
          Săptămâna de schimb se termină şi cuplurile se pregătesc să se reunească. Se întâlnesc la un restaurant şi discută despre experienţele trăite. Mama despre care vă povestesc este relativ bucuroasă de revederea cu soţul ei. Soţul este relativ bucuros că-şi recapătă consoarta.
          Soţul de schimb pune cărţile pe masă şi-i povesteşte celuilalt soţ că nevastă-sa îl cam înşeală la bani. Înşelatul recunoaşte că ştie. Înşelătoarea nu dă semne că i-ar păsa de impresia pe care o lasă în urma ei: este prea obosită. Mama cealaltă ( durdulia care face clătite bune) o îndeamnă să se ocupe mai temeinic de fetiţă, spunându-i că na,  ăsta ar fi unul dintre rosturile ei, dacă nu are serviciu şi are tot timpul din lume la dispoziţie. Blonda, cu gândul probabil la geaca ei, dă uşurel din cap şi nu pare să priceapă nimic din ce i se spune.
          Emisiunea se apropie de sfârşit. Concluzia blondei? N-a avut nimic de învăţat de la familia de schimb şi, mai mult decât atât, fiind extrem de obosită trebuie să-l convingă pe soţul ei s-o ducă vreo câteva zile la Băile Herculane, ca să-şi revină. Pe genericul de final scrie – vai, ce uşurare!- că, până la urmă, a reuşit să-şi cumpere geaca de patru milioane.
          Las telecomanda din mână şi trag o singură concluzie: emisiunea a fost regizată, pentru că dacă o asemenea caricatură de femeie ar exista în realitate, ea nu ar merita să fie promovată într-o emisiune la care se uită şi alte mame. Nu pot decât să sper că, în schimbul ridiculizării la care s-a expus, a primit o sumă frumuşică de bani, care să-i acopere cheltuielile şederii la Băile Herculane.
          Întorc capul şi mă uit la el: click-ul către stadiul N3 al somnului trecuse de mult şi pe buze i-a răsărit un zâmbet pişicher, care     parcă-mi transmite: “Cine dracu’ te-a pus să te uiţi la porcăria asta?”.
          L-am înşelat şi, la drept vorbind, nu mi-a plăcut. N-am s-o mai fac niciodată şi promit că am să fiu cuminte de acum încolo,   uitându-mă duminicile la orice emisiune cu urlători pe placul lui. Poate că dacă am să fiu  o soţie ascultătoare  are să mă ducă şi pe mine cândva la Băile Herculane.

joi, 26 octombrie 2017

Bravo, n-ai stil!

Sunt în căutarea stilului. Decid să schimb ceva la mine, să avansez, să mă dezvolt, să nu lâncezesc ca un cartof în beci. Rutina ucide mintea aşa că mă hotărăsc să sparg rutina . Mă hotărăsc să urmăresc o emisiune de stil. La patru jumate fix dau drumul la televizor şi aştept nerăbdătoare să înceapă defilarea. O chem şi pe Amalia. Vine, la fel de hotărâtă să-şi recalibreze stilul smuls/lălâu/scot-din-dulap-ce-s-o nimeri-că-şi-aşa-nu-mă-vede-nimeni.
          Apar în platou o mulţime de fiinţe frumoase, îmbrăcate minunat, machiate mirific, zâmbitoare, pregătite să-şi etaleze ţinutele în faţa marelui juriu format din trei zei plus un semizeu aşezat într-un fotoliu. Mintea mea râde fericită: văd frumuseţe, prospeţime, styling, tocuri, joc de glezne, unduiri, gene false, decolteuri superbe, transparenţe, lungimi şi scurtimi, bijuterii, poşete, turbane, eşarfe. Stau ca un copil sărac cu pantofi scâlciaţi şi zâmbesc tâmp privind preţurile ţinutelor afişate pe ecran: din salariul meu pe-o lună aş putea cumpăra  bluza aceea verde sau perechea aceea de pantofi sclipitori sau poate un cercel. De poşete nu m-aş putea apropia decât dacă vreo patru luni   n-aş cheltui nimic şi nici atunci nu-i sigur că   m-ar lăsa ăia să intru în magazinul lor. Poşetele se vând celor cu pedigree, pe bază de paşaport de stil.
          Închid ochii. Aştept. Muzica se opreşte şi domniţele stilului mioritic încep să grăiască. Scurtcircuit în capul meu. Deschid ochii   şi-i bulbuc. Simt cum se destramă vraja: începe circul ororilor. Nu ştiu dacă-i cunoaşteţi, dar cei mai reprezentativi pentru ceea ce se petrece zilnic în platoul stilului sunt Chubb-Chubbs. Vi-i las AICI. Filmul durează circa cinci minute.
          Dezamăgită, schimb canalul: revin la istorie, una dintre marile mele iubiri. Un canal dedicat doar emisiunilor cu tematică istorică. O babă. Hidoasă. Păr alb, neîngrijit. Teneşi odioşi. Legginşi negri care îmbracă două picioare crăcănate şi împiedicate. O geacă de la magazinul second-hand de la colţul blocului. Faţa ridată ca Bărăganul la vreme de secetă. O dantură strâmbă ca un lemn contorsionat. Teribilă apariţie!
          O cunosc pe babă şi respir uşurată: e ca şi cum m-aş fi întors acasă după o călătorie lungă şi obositoare. Este una dintre cele două babe cu stil pe care le admir eu mult de tot. O cheamă Mary Beard. Urmăresc emisiunile ei despre Roma antică ori de câte ori am ocazia, chiar dacă sunt în reluare. În cazul ei, de-abia aştept să deschidă gura ca să simt ambrozia fericirii inundându-mi creierul. Tonalitatea vocii, construcţia frazelor, informaţia frumos structurată, expusă accesibil oricui, atitudinea jovială, fermecătoare, toate mă binedispun, dorindu-mi să o ascult iar şi iar. Stilul lui Mary Beard nu vine din dressing, ci din tonele de cărţi citite, din cercetările pe care în mod sigur le-a făcut, din informaţiile pe care le-a primit şi le-a transmis cu generozitate mai departe. Din punctul meu de vedere, ea este o doamnă cu stil.
          Făcând o paralelă între ceea ce se vrea stil în emisiunea cu trepanate guralive şi frumos înţolite şi emisiunile prezentate de o apariţie inestetică, aleg în orice moment baba. M-am hotărât: când am să fiu bătrână, vreau să fiu ca Mary Beard. Nu e greu să găsesc nişte haine îngrozitoare, este însă foarte greu să mă cizelez, să-mi găsesc timp pentru toate cărţile pe care aş vrea şi aş avea nevoie să le citesc.
          Una dintre problemele lumii noastre este că mulţi aleg calea facilă, apariţia înzorzonată, uşor de obţinut cu preţul unor sume cheltuite. Truismele guvernează  şi hăinuţele  fură ochiul , amorţind mintea. Genele false şi limba ascuţită acoperă urâţenia sub care se ascund idei valoroase dar timide. Nu e greu să ai stil, trebuie doar să ştii să domini discuţia şi să-ţi asortezi ţinutele.

          Ţopăitoarelor înpoşetate şi înverşunate le dau un mare “Bravo, n-ai stil!” şi rămân cu Mary a mea, pentru că stilul ei este mai original şi mai plăcut sufletului meu, pentru că la cât de mioapă sunt, aproape că nu mai văd detaliile sclipitoare de pe sutienele şi chiloţeii care defilează zilnic de la patru jumate încolo.

vineri, 12 august 2016

Reţeta succesului

Trăim într-o lume a comunicării haotice, în care suntem zilnic atacaţi de informaţii contradictorii, o lume a platitudinilor, a religiilor eclectice, a îndemnurilor şi a sfaturilor menite să ne facă mai buni, mai bogaţi, mai fericiţi, mai...
          Norocul meu a fost că m-am făcut mamă pe când internetul exista doar pentru alţii. Eram , toţi trei, înghesuiţi într-o garsonieră mai mică decât căsuţa piticilor din poveste. Nu aveam nici măcar un balcon, aşa că nu-mi aduc aminte unde uscam rufele spălate într-o “Albalux” fără centrifugare. Dacă am fi rămas mai mult de un an în garsonieră, fetiţa mea nu ar fi avut loc să înveţe să umble.
          La început, mi-a fost tare frică: îmi era frică de plânsul ei pe care nu-l decodam întotdeauna, îmi era frică de somnul ei prea lung sau prea scurt, nopţile stăteam trează şi-i ascultam cu frică respiraţia , orice schimbare a temperaturii ei îmi provoca frică, orice aliment nou i-l dădeam cu precauţie şi cu frică, vizitele la doctor erau motive de îngrijorare, displazia bilaterală de şold şi rahitismul au fost printre fricile cele mai mari prin care am trecut în viaţa mea.
          Anii au trecut iar fricile mele din garsonieră s-au transformat în alte frici numai de mine ştiute. Îmi era frică de fiecare roşeaţă în gât, fiecare plâns al ei îmi producea panică, pentru că nu a fost un copil plângăcios. Când am fost cu ea la medicul ORL-ist care ne-a recomandat extirparea polipilor, aproape că nu mai puteam respira de frică. Nimeni nu mi-a explicat la ce ar trebui să mă aştept şi, mai mult decât atât, în zilele dinaintea operaţiei apăruse o ştire despre un băieţel care murise în urma unei intervenţii asemănătoare. Am dus-o la spital, unde mi s-a spus că trebuie să o las singură. M-a podidit plânsul şi i-am dat bani asistentei, rugând-o să aibă grijă de ea. Asistenta nu avea de unde să ştie că mie îmi era mai frică decât fetiţei. Operaţia a trecut cu bine. Am aşteptat-o , mama, Gabi şi cu mine, luând-o în braţe şi urcând-o într-un taxi. Îi cumpărasem o enciclopedie pentru copii şi o cordeluţă pentru păr. Ea nu a plâns deloc şi, stând pe genunchii lui taică-su, a început să răsfoiască enciclopedia în timp ce taxiul ne ducea către casă. Acela a fost, cred, momentul în care frica mea a început să devină din ce în ce mai mică. Avea patru ani şi jumătate şi fusese mai curajoasă decât mine. A fost prima lecţie de viaţă pe care mi-a dat-o fetiţa mea.
          Începând de atunci mi-a fost frică de mult mai puţine ori, pentru că mi-am adus aminte de motto-ul din seria “Dune”: “Fear is the mind killer.”
          A început şcoala. Trecuseră cei doi ani de grădiniţă, ani în care avusese parte de oameni buni şi de oameni răi. Peste ani mi-am dat seama că-i ştersese cu buretele pe oamenii răi, păstrându-i doar pe cei buni aşa... ca pe un zâmbet al sufletului.
          Nu ştia nimic: nu cunoştea literele, nici cifrele, habar nu avea să coloreze, de socotit nici nu se putea discuta, avea platfus, aşa că  nici la sport nu excela. După standardele actuale ar fi fost considerată un copil neinstruit, neglijat, de care nu se ocupaseră nici părinţii, nici educatoarele.
          În clasa I i-am făcut eu temele, fiindcă-mi era ruşine de învăţătoare. Lucrurile mergeau bine până când i-am confecţionat  o cărticică ilustrând poezia “Somnoroase păsărele”, o minunăţie de temă de care eram foarte mândră. A venit acasă şi am întrebat-o ce notă a luat. Mi-a zâmbit şăgalnic, cum numai ea ştie şi mi-a spus:        “ Frau mi-a dat un I şi mi-a zis să-ţi spun să nu-mi mai faci temele.”
          Aceea a fost a doua lecţie de viaţă pe care mi-a dat-o: nu s-a supărat că a luat o notă proastă din cauza mea, ci a început să-şi asume responsabilităţile. Nu am mai întrebat-o absolut niciodată dacă are teme de făcut sau ce a avut de învăţat. Am lăsat-o să greşească, am lăsat-o să caute ajutor, am lăsat-o să se bucure de succes şi să se întristeze din cauza eşecurilor.
          A avut cea mai mare medie la admiterea la liceu. M-am bucurat şi      i-am cumpărat un tricou şi o carte. Am învăţat-o că reuşitele  sunt răsplata în sine, nu cadourile primite.
          Am stat lângă ea atunci când a plâns fiindcă o chinuia matematica de liceu. Nu am căutat profesori care s-o mediteze. I-am spus că trebuie să caute ajutor la colegii ei care înţeleg matematica, oferindu-le în schimb ajutor la materiile pe care ea le stăpânea. A fost un troc bun.
          Nu dorea să citească. Eram disperaţi. L-a descoperit pe Harry Potter prin clasa a şasea, datorită unor prietene mai mari. Am înţeles atunci, că oricâte recomandări i-am face noi, ele nu vor fi niciodată compatibile cu gusturile ei într-ale lecturii. A devenit o cititoare avidă, la început citea cărţi uşurele, despre iubiri imposibile şi  vampiri. Strâmbam din nas dar cumpăram cărţile, în speranţa că se va sătura de ele. Speranţa n-a fost în van: acum citeşte cărţi în limbile română, engleză şi germană. Mai mult decât atât, ne face şi nouă recomandări.
          Nu-i place sportul. Am încercat , am încercat din greu, dar nu   i-a plăcut niciodată să facă sport în mod organizat. La un moment dat am renunţat şi mai multe nu vreau să scriu.
          M-au întrebat unii cum mi-am responsabilizat copilul. Răspunsul este unul singur: Pinky, un pudel mic, alb şi pufos, pe care l-am adus  în casă cu preţul multor covoare murdărite şi al multor obiecte distruse. Da, a fost mult de curăţat după el, casa nu mai era la fel de igienizată ca înainte, dar ghiciţi cine a plimbat căţelul de două ori pe zi, hrănindu-l şi dormind cu el în pat? Aşa a descoperit ea că în viaţă e bine să fii empatic, lipsit de egoism, să asculţi înainte de a vorbi şi să preiei răspunderea pentru binele altora.
          A descoperit că învăţatul este greu . Nu s-a plâns de prea multe ori de volumul de teme. Nu am încurajat chiulul de la şcoală decât prin clasa a  XII-a, când era aproape imposibil să-şi împartă timpul între pregătirea pentru bacalaureat, admitere şi orele din ce în ce mai rarefiate de la liceu.
          Singură şi-a ales drumul pe care a pornit de curând: medicina. La început, cînd era prin clasa a VI-a, am zâmbit: ce ştia un copil? Mai târziu, când am văzut că o ţine întruna cu medicina, zâmbetul  mi-a dispărut: i-am spus că e greu, că e mult de învăţat, că e o cale lungă şi anevoioasă. Zâmbea cum numai ea ştie . A început să înveţe. A învăţat mult. Îşi căra manualele de biologie şi de chimie în vacanţă.
          În clasa a XII-a a învăţat atât de mult, încât literalmente plângeam eu pentru efortul ei. A învăţat şi mai mult atunci când a avut concurenţi mai puternici decât ea. S-a încăpăţânat din motive numai de ea ştiute. A continuat să înveţe până în ultima clipă, chiar şi după bacalaureat, atunci când o chemau prietenele la o cafea în oraş. Îşi alesese drumul înainte chiar ca eu să-mi dau seama.
          Profesoara ei de chimie m-a felicitat şi mi-a spus că ar trebui să dau mai departe reţeta succesului. Am stat şi m-am gândit puţin iar singurul cuvânt care mi-a venit în minte a fost: MUNCA.
          O să-i citiţi pe unii care o să vă spună ce greşit este să-i supuneţi pe copii torturii temelor pentru acasă. Alţii o să vă îndrume către ceva sistem scandinav, în care nu există discipline de studiu, nici teme. Unii psihologi online vă vor bălmăji chestii despre cât de dăunătoare a devenit învăţătura pentru actuala generaţie de copii atât de speciali. Specialişti în educaţie vor urla în continuare că trebuie reformat sistemul de educaţie, părinţi nervoşi vor urla pe forumuri că sunt prea grele ghiozdanele şi prea multe orele dedicate temelor.
          Am o rugăminte: nu-i ascultaţi. Ascultaţi-vă copilul, ascultaţi-vă instinctele. Urmăriţi interesele copilului, încercaţi să-i anticipaţi plăcerile într-ale învăţatului şi, cel mai important, nu vă proiectaţi propriile expectanţe asupra lui, pentru că s-ar putea să fiţi dezamăgiţi. Am a vă da un singur sfat: mergeţi la bibliotecă şi împrumutaţi cartea lui Howard Gardner despre teoria inteligenţelor multiple. Lăsaţi deoparte alte cărţi de parenting,    documentaţi-vă serios dacă tot doriţi să vă descoperiţi copilul. Obişnuiţi-vă să-l observaţi, să-l ascultaţi. Nu-l lăsaţi să plângă- NICIODATĂ- pentru că plânsul unui copil mic nu are funcţie catharctică. Nu-l puneţi în situaţii frustrante, nu-l comparaţi cu alţi copii, nu-l răsplătiţi cumpărându-i obiecte, învăţaţi-l că răsplata muncii este, de fapt, satisfacţia personală. Lăsaţi-l să greşească în munca lui şi staţi la început lângă el, pentru a-l prinde atunci când va cădea.
          Învăţaţi-l pe copil că munca nu e ruşinoasă, că învăţătura este o plăcere şi că respectul arătat celorlalţi începe cu un simplu salut. Nu vă doriţi un copil cu mult diferit de voi decât dacă voi înşivă reuşiţi să vă depăşiţi condiţia, devenindu-i copilului un model. Nu aşteptaţi de la dascălii copilului să-i ofere mai multe decât voi, părinţii.
          Nu căraţi copilul mic pe la tot felul de activităţi de ocupare a timpului liber. Chiar dacă dă impresia că este un perpetuum mobile, copilul mic oboseşte repede şi devine hiperactiv. Daţi-i timp să nu facă nimic, dacă aşa doreşte, pentru că are o viaţă întreagă în faţă pentru a face câte ceva. Efortul e bine să fie făcut gradual.
          Iată că am ajuns la al doilea cuvânt important: “GRADUAL”. Educatoare fiind am putut observa de-a lungul timpului dorinţa multor părinţi de a le oferi copiilor o educaţie trainică încă din grădiniţă. Admir părinţii care doresc să facă lucrurile cum trebuie de la bun început. Uneori însă părinţii au nevoie să fie ponderaţi în întreprinderile lor. E nevoie să li se aducă aminte că anumite munci intelectuale sunt menite a fi introduse puţin mai târziu în traseul cognitiv al copilului. În plus, comparaţiile între copii sunt păguboase. La vârste mici, copilul e bine a fi comparat cu el însuşi, trebuie descoperit prin propriile-i interese şi dorinţe. Copilul X s-ar putea   să-şi manifeste interesul pentru citit şi scris la vârsta de patru ani, asta nu înseamnă însă că părinţii copilului Y căruia îi place să deseneze trebuie să intre în panică. Nu mai vorbesc despre spaima părinţilor copilului Z, care nici nu vrea să rasfoiască vreo carte, nici nu ţine bine creionul de colorat în mână, preferând în schimb să se caţere în copaci.
          Tuturor acelora dintre voi care aţi stabilit scris-cititul ca fiind prioritar pentru un copil de grădiniţă am două întrebări a vă adresa:
1.      Ce va mai învăţa copilul în clasa pregătitoare/clasa I ?
2.    Vă este lene să-i citiţi chiar voi poveştile sau textele din cărţile care-l interesează?
Am obosit scriind atât de mult, aşa că vă las cu bine,    reluând
 una dintre  ideile principale: nu-i ascultaţi pe cei care vă îndeamnă să-i menajaţi pe copii încurajând nemunca, trebuie doar să aveţi grijă ca efortul să se producă cu mare grijă, gradual şi cu multă blândeţe. Mângâindu-le copiilor sufletele şi mintea de la bun început ne vom dovedi părinţi buni, care odată cu avansarea către a doua şi a treia tinereţe ne vom putea aşeza mai comod în fotoliu, lasând capetele pe spate, zâmbind timpurilor ce va să vie, eliberaţi de toate fricile din garsoniere.
          Vă salut cu drag şi dacă v-a plăcut scrisul meu, vă invit să-mi lăsaţi aici impresiile voastre. Promit sa vă răspund.

         


vineri, 3 iulie 2015

Nu daţ bani pe prosti loaţ jocuri l-a copiii !!!!

V-am făcut curioşi?  În pedagogie se numeşte “Captarea atenţiei”.
Mi-am cam neglijat blogul şi aş avea câte ceva de povestit, mai ales că acum sunt în vacanţă şi mintea mea ar avea nevoie de puţin antrenament.
Am pus mâncarea pe foc şi am ezitat puţin: să vă povestesc experienţa mea de ieri cu “theta healing”-ul sau să vă povestesc despre jocuri şi jucării? Firea-mi jucăuşă mă îndeamnă totuşi să vă aduc în amintire zilele copilăriei, când nu ne prindeau mamele prin casă decât seara , când ne rădeau cu şpaclul glodul de pe picioare, ne spălau, ne băgau în curat, ne trăgeau câteva sfinte palme peste scăfârlie, după care ne hrăneau şi ne culcau.
          Ce vremuri, ce vremuri... Ţin minte aproape toate jucăriile pe care le-am avut, cele mai multe dintre ele păpuşi. Lada de sub patul meu era căptuşită cu cele trebuincioase jocului , pentru că ai mei şi în special tata aveau de grijă să nu-mi lipsească nimic. Aveam păpuşi şi păpuşele, haine potrivite pentru ele, piepteni şi perii, farfurioare şi căniţe, aveam “Piticot” şi “Nu te supăra, frate!”, cărţi de joc- vă mai aduceţi aminte de “Păcălici”?- tot felul de ascuţitori chinezeşti, fluiere, trompete, broască ţopăitoare din tablă, toboşar chinez cu cheiţă, răţuşte din plastic, Scufiţa Roşie din cauciuc, pian mic-mic clămpănitor, jucărie din lemn cu biluţă şi cu găini care ciuguleau, mai aveam o barză de jucărie care-şi înmuia ciocul într-un pahar cu apă şi se balansa sus-jos, aveam cele necesare badminton-ului, aveam palete din plastic cu mingi din burete, aveam jocul “Cine ştie, câştigă!” cu baterii şi luminiţe, tot setul de păpuşi din cauciuc cu păr “adevărat” ( coşar, doctor, fetiţă, băieţel şi altele de care nu-mi mai amintesc), aveam o mulţime de evantaie cu zâne şi cu păsări fantastice, aveam gherghef de jucărie şi le ţeseam păpuşilor covoraşe, aveam croşet şi fire colorate cu care le croşetam păpuşilor hăinuţe, aveam joc cu  hârtie glasată, tăiată pe lungime şi “ţeseam” modele din hârtie glasată, aveam jocul “Să coasem frumos!” cu o mulţime de planşe din carton gros, pe care am învăţat să cos înnădit dar şi  primele cruciuliţe.
          Sunt sigură că aţi avut şi voi jocuri şi jucării de care vă aduceţi cu drag aminte.
          Vreţi să facem un exerciţiu de imaginaţie? Ce s-ar întâmpla dacă s-ar lua curentul pentru o zi ,dacă s-ar defecta toţi sateliţii pentru  telefonie mobilă , dacă bateriile maşinilor ar fi descărcate iar afară ar ploua ?
          Suntem adulţi şi probabil că ne-am găsi ceva de trebăluit prin casă sau am lua câte o carte în mână şi am citi. Totuşi, eu cred că dacă am avea de ales între gătit, citit şi joacă, cei mai mulţi dintre noi am alege  joaca. Eu una aş juca “Scrabble” , “Rummy” şi “Memory” toată ziua.
          Revin la titlul şugubăţ al postării mele şi aduc lămuririle necesare: copiii se joacă mult, mult de tot. Ei au nevoie în fiecare zi de noi provocări care să le pună mintea în mişcare şi care să le antreneze simţurile şi muşchii. Copiii acceptă orice fel de jocuri şi jucării, dar printre preferatele lor sunt cuburile Lego. Fetiţe sau băieţei, fără nicio diferenţă, se aşează liniştiţi la măsuţe şi construiesc oraşe de vis şi maşini ale viitorului . O lume magică, rod al minţilor lor proaspete, se naşte odată cu fiecare cutie deschisă.  Mânuţele sigure construiesc grijulii, uimindu-mă mereu. Omuleţii din plastic sunt rânduiţi frumos, jucându-şi rolul cu conştiinciozitate. În sală se instalează liniştea şi seriozitatea, concentrarea ajungând la cote maxime. Mă uit de multe ori la feţele lor mici, curate şi uşor încruntate, încercând să mi-i imaginez peste ani şi ani de zile. Nu vor mai râde la fel de des, nici nu se vor mai aşeza pe covor cu atâta nonşalanţă, nu vor mai spune atât de uşor “Te iubesc!” şi poate că unii dintre ei nu vor fi fericiţi.
          Acum însă sunt fericiţi, jucându-se.
          Vrem să-i ajutăm să rămână cât mai mult timp fericiţi, înfiinţând în grădiniţa noastră un club Lego. Avem nevoie de mulţi bani pentru aceasta şi ne-am înscris într-un proiect foarte frumos, despre care puteţi afla mai multe aici.
          M-am gândit să vă rog şi pe voi, cei care-mi citiţi blogul, să contribuiţi cu câţiva lei de care vă puteţi lipsi la colectarea unei sume de bani care să ne permită achiziţionarea unui număr cât mai mare de jocuri pentru copiii noştri.
          Gândiţi-vă că mânuţa care-şi exersează acum siguranţa ar putea fi mâna care va ţine peste ani de zile bisturiul care vă va opera sau mintea  care-şi dă acum frâu liber imaginaţiei vă va concepe peste câţiva ani planurile casei în care veţi locui voi sau copiii voştri. Cu o investiţie minimă le putem asigura copiilor şansele de transformare în adulţii de care vom avea nevoie atunci când vom preda ştafeta.

          În încheiere vă mai zic doar atât: “Nu daţi banii pe prostii, daţi de-un Lego pentru copii!”. Mulţumesc!