El şi cu mine

Dintre toţi băieţii pe care-i cunoşteam el era cel mai antipatic. Îmi vorbea cumva de sus, adoptând mereu o atitudine colcăind de ironie exteriorizată prin cuvinte monosilabice. Pentru el eram o toantă cu gura mare, după cum avea să recunoască mai târziu. Eram o gureşă care-i certa pe ei, săracii băieţi din clasă, că alegeau să strângă bani pentru o minge de fotbal nouă, în loc să cumpere mătură nouă şi făraş nou. În principiu, chestiunea în cauză a rămas cam aceeaşi, pentru că atunci când eu consider că am avea nevoie de un aspirator nou, el trage o fugă până la magazin şi cumpără un amplituner nou.

             Nu l-am iubit deloc, ba l-am şi lovit o singură dată, atunci când a jignit-o pe fosta mea cea mai bună prietenă. Aveam vârsta la care cea mai bună prietenă era mai importantă decât oricine altcineva din lume. Între timp m-am lecuit, dar au trecut câţiva anişori şi câteva rateuri în relaţiile cu cele mai bune prietene ale mele. Acum nu vreau să mai am “cea mai bună prietenă”, vreau doar să fiu cea mai bună mamă, cea mai bună nevastă şi cea mai bună fiică. Deh, soseşte o vreme în viaţa fiecăruia dintre noi când ne reorganizăm puţin priorităţile. Până la urmă, a fost vina educaţiei primite în familie- “ fii prietenoasă, fii respectuoasă, fii darnică, fii deschisă”. Ai mei nu m-au educat greşit, ci aşa cum probabil că şi-ar fi dorit să fie toţi oamenii de care urma să fiu înconjurată la maturitate. Pff, nişte idealişti ăştia ai mei! A trebuit să mă pălesc de vreo câteva ori cu fruntea de grinda de sus ca să-mi dau seama că buna creştere e de fapt un handicap.

             Revin însă la el. Nu ne plăceau aceleaşi genuri muzicale, nu ne plăceau aceleaşi filme, el era un introvertit, eu o extrovertită uneori obositoare, eu preferam să stau tolănită în pat şi să citesc, el umbla de bezmetic prin munţi, cu rucsacul în spinare. Eram ca şoarecele şi pisica. Dacă aş fi putut, l-aş fi ignorat, dar nu am putut. Îl antipatizam profund şi pentru faptul că era atât de bun, dar chiar atât de bun la fizică şi la matematică şi la chimie. Adică eu de ce eram bună la orice altceva în afara materiilor ăstora?! Mă rog, nu excelam de fapt la nimic, eram o neajutorată ajunsă într-o clasă de mate-fizică. M-am chinuit înfiorător în timpul anilor de liceu. Aveam coşmaruri cu teste la fizică. Şi acum mai visez uneori că urmează proba de bacalaureat la fizică şi mă trezesc respirând sacadat.

             Într-a XII-a era să rămân corigentă la fizică. La ieşirea de la şcoală mergeam ameţită către casă. Se mai încheiase o zi groaznică şi de abia aşteptam să ajung la Oma Musia, să mă hrănească şi să mă aline. În spatele meu o voce liniştită îmi şopteşte: “Auzi, da’ tu chiar ai de gând să rămâi corigentă la fizică?”. Mă întorc cu vârtecuşul unei furii în stare incipienta în gâtlej şi-i dau replica: “Ce te interesează pe tine? Dac-o fi să rămân, asta e!”. A fost prima oară când mi-a vorbit pe un ton normal: “Te-aş putea ajuta...”

             Ţin minte că m-a cuprins o uimire mare, mare. Nu ştiam la ce să mă aştept din partea lui. Credeam că-i o farsă. Credeam că în secunda următoare o să înceapă să râdă de mine. N-a fost deloc aşa. A continuat: “M-ai putea ajuta şi tu la franceză, că eşti bună la franceză. Am câţiva de patru şi...”. L-a blagoslovit Dumnezeu şi l-am ajutat la franceză mai mult decât   şi-a dorit: nu numai că şi-a « reparat » media, dar i-am făcut cadou şi o soacră profesoară de franceză, ca să-l scoată tot timpul din năcaz, în caz că franceza redevine o problemă . Mai mult decât atât, i-am făcut şi-un copil care se pare că l-a moştenit în ceea ce priveşte apetenţa pentru limba franceză.

             Uite-aşa am început să ne medităm reciproc- el pe mine la fizică, eu pe el la franceză. El a scăpat de corigenţă şi eu am luat un 8 în teză, răsuflând uşurată. Parafrazându-l pe Rick din filmul “Casablanca”, pot afirma cu mâna pe inimă că “This was the beginning of a beautiful friendship.”

             Nu vă imaginaţi că am avut parte de un « coup de foudre » ca în romanele lui Dumas. Nu s-a prăvălit ceriul peste mine, nici nu am respirat mai accelerat, nici inimioara nu mi-a bătut altfel, nici nu am leşinat de dor şi drag. Au trecut ani de zile în care am trăit în oraşe diferite şi foarte depărtate unul de celălalt până să-mi dau seama că om fi fost noi Tom şi Jerry, dar soarta ne-a apropiat cumva şi ne-a pregătit să jucăm în acelaşi film toată viaţa noastră.

             Habar nu am care-i reţeta unei relaţii fericite. Tot ce pot eu să spun acum, după aproape douăzecişitrei de ani, este că fără străduinţă, fără compromisuri, fără autocontrol şi fără respect, relaţiile nu au viaţă lungă. Aş mai adăuga aici un ingredient extrem de util: simţul umorului. Am trecut amândoi prin situaţii în care alţii s-ar fi certat sau s-ar fi despărţit. Noi am ales să râdem. Ne-am ales pe noi şi tot ce construisem împreună, în defavoarea orgoliilor julite.

             Şi dacă tot am adus vorba de julituri, merită să vă povestesc şi din ce cauză nu pot eu urma cursuri de zumba.

             Era primul nostru revelion de studenţi. Petrecerea se desfăşura în casa bunicii unuia dintre foştii noştri colegi. Noi toţi eram groaznic de fericiţi, groaznic de studenţi şi înfiorător de dezinhibaţi. Scăpaserăm din lese şi eram deja oameni mari. Aveam mâncare, băutură, muzică şi chef de distracţie. Se dansa în cerc, umăr lângă umăr şi se hăulea la greu. Era la modă Sabrina cu “Boys, boys, boys”. Noi doi dansam unul lângă celălalt. Eu, graţioasă precum o gazelă ( cântăream foarte puţin), el graţios precum un cuier pom pentru  haine şi umbrele. La un moment dat a ridicat bocancul, din dorinţa de a face o mişcare scenică puţin mai neobişnuită. Balansul bocancului şi distanţa până la genunchiul meu drept au fost greşit calculate,  astfel încât obiectul s-a oprit fix în meniscul meu. Am simţit cea mai puternică durere din viaţa mea de până atunci şi am căzut leşinată sub o masă. Unii au început să râdă, crezând că am băut prea mult. Am avut noroc cu una dintre fete, studentă la medicină, care judecând după culoarea feţei şi-a dat seama că treaba-i puţin mai serioasă de atât. M-au frecat cu zăpadă pe faţă, mi-au tras câteva palme şi m-au trezit. Nu era prima dată când păţeam un pocinog din ăsta. La un majorat îmi picase o bibliotecă întreagă pe spate şi scăpasem cumva nevătămată. Gazda m-a consolat atunci “ Ce bine că am luat ghivecele de flori de pe bibliotecă, altfel îţi picau şi alea în cap...”. Vedeţi aşadar că gaşca mea cea neliniştită mă percepea ca pe un fel de Hopa Mitică, neacordând o prea mare importanţă evenimentelor în care obiecte contondente mă nimereau. Eram un fel de Duncan Macleod din clanul Macleod şi nimic nu mă putea ucide.

             A doua zi după petrecerea cu “Boys, boys, boys” mi se umflase genunchiul şi nu-l mai puteam îndoi. Trebuia să ajung cumva acasă la Oma Musia. Nu existau maşini prea multe, taxiuri ioc. Singura soluţie a fost ca el, posesorul bocancului zburător, să mă urce în spatele lui şi să mă care de pe Strada 1 Mai pâna pe Mihai Viteazul ( rădăuţenii au habar cam care-i distanţa). Era iarnă grea, cu omăt pufos, scârţâitor  şi strălucitor. Mă durea genunchiul ca naiba dar eram mai fericită ca niciodată. A fost exact acela momentul pentru care iubesc eu iarna grea. Eram tineri, eram  frumoşi şi eram îndrăgostiţi prin oraşul alb şi pustiu.  Fisura mea de menisc a devenit una dintre cele mai minunate amintiri din vremea celei de-a-ntâia îndrăgosteli.

             După mulţi, mulţi ani, meniscul meu s-a rupt de-a binelea şi am fost operată. Sorbindu-mi cafeaua l-am întrebat atunci: “Na, vezi dacă ai dansat ca dezaxatul? Mi-ai rupt meniscul, m-ai defectat şi a trebuit să mă iei de nevastă.” Răspunsul lui a fost “ Pentru un moment de neatenţie în care am vrut şi io să dansez artistic plătesc toată viaţa mea.” Am râs amandoi şi ne-am băut cafeaua împreună.   Continuăm să ne bem împreună cafeaua în fiecare dimineaţă, chiar dacă nu mai suntem la fel de tineri, nici la fel de frumoşi, dar eu una îl iubesc la fel de mult ca atunci când cu omătul strălucitor şi scârţâitor şi pufos.

Ignoranţa, o opţiune personală

Oamenii aleg să fie necitiţi , neinformaţi şi dezinformaţi. Oamenii nu au voie să dea vina pe alţi oameni pentru faptul că au ajuns să funcţioneze fără să gândească.

             O să încep cu televiziunile. Îi văd şi aud şi citesc pe mulţi spumegând de nervi, din cauză că televiziunile comerciale au stricat nivelu’ ‘telectual al poporului român, au manelizat şi piţiponcit tot ceea ce înseamnă viaţă culturală. Întrebare: cei care aleg să pornească televizorul în loc să deschidă o carte au epuizat toate cărţile care puteau fi citite şi au decis că au nevoie şi de altceva, adicătelea de entertainment televizat? Răspunsul este: nu, nu au citit suficient cât să nu aibă nevoie de emisiunile respective. De ce aleg să se uite la emisiuni de doi lei ? Pentru că emisiunile respective satisfac nevoia firească de voyeurism a omului de rând. E mai simplu s-o judeci pe una care s-a măritat, l-a înşelat pe bărbatu-său şi apoi a divorţat prin prisma invitaţilor care o diseacă pe respectiva, decât să citeşti « Anna Karenina », să rămâi singur faţă în faţă cu cartea , să-ţi pui întrebări la care să găseşti singur răspunsuri şi să-ţi foloseşti mintea, nu opiniile părerologilor plătiţi să spurce fără să clipească.

             E mult mai simplu să urmăreşti tumultuoasa viaţă şi interrelaţionare a fotbaliştilor şi cântăreţelor semi-necunoscute, decât să citeşti « La răscruce de vânturi » şi să te minunezi ca tâmpitul de existenţa unei iubiri dincolo de moarte, aşa cum în zilele noastre nu mai există. De ce l-am iubi pe acelaşi om de la primul sărut până la ultima suflare ? E demodat, e plictisitor şi nu dă bine să nu fii în permanentă căutare. Da’ ce suntem noi, pinguini ? Nu, suntem nişte fiinţe complexe şi cercetătorii au demonstrat că nu suntem monogami. Şi uite aşa, încurajaţi de cercetările recente şi de tot ce vedem în jurul nostru, aruncăm la gunoi ce am avut mai bun şi mai sfânt şi ne deschidem pentru nou.

             Copiii nu mai citesc cărţi. E vina profesorilor, că nu-i “pun” să citească! Serios? Pe noi, generaţia ăstora de vreo patruzeci de ani, care am terminat liceul la începutul anilor ’90, cine ne “punea” să citim? Hai să vă zic eu: nimeni. Eeeee, păi pe vremea aceea nu exista tentaţia televizorului, a calculatorului, a tabletei, a mall-ului. Nu existau toate astea, este adevărat, dar existau în majoritatea familiilor părinţi şi bunici care cumpărau şi citeau cărţi. În fiecare casă existau biblioteci ticsite, din care nu lipseau cărţi bune, adevărate, cu colţurile îndoite de atâta răsfoit, cu coperţile dezlipite. Cărţi lucrate, ţinute în mână şi devorate.

             Uitaţi-vă la bibliotecile moderne, minimaliste, care sunt concepute pentru a adăposti plasma, DVD player-ul, boxele, vreo câteva bibelouri de la mama şi câteva cărţi din seriile acelea scoase de ziare. Am văzut multe biblioteci fără cărţi, am simţit în aerul caselor respective că lipseşte mirosul de hârtie care conţine frânturi din deşteptăciunea lumii în care trăim. Copiii cresc în case unde nu se mai citesc cărţi. Copiii mici nu-i văd pe părinţi şi bunici citind. Pe copii nu trebuie să-i “pună” nimeni să citească. Au în jurul lor exemple de oameni care aleg să-şi ocupe timpul cu orice altceva decât lectura. Când ajung la şcoală e deja prea târziu pentru a le mai forma deprinderea de a răsfoi cărţi şi, mai ales, de a se bucura de privilegiul de a putea citi. Cărţile sunt pentru acei copii simple obiecte din hârtie,  ca şi rolele de hârtie igienică, flyer-ele din cutia poştală sau ambalajele de pizza.

             Oamenii au ales în ultimii ani să devină ignoranţi, nemulţumiţi, puşi pe harţă , superficiali. Eu cred că este vina lor. Prostia ca urmare a lipsei de cultură, informare şi, în general, a nefolosirii  neuronilor şi a sinapselor, este o opţiune personală, a fiecărui individ.

             Începând cu prima banană şi prima sticlă de “Fanta” care      s-au vândut “la liber” în magazine, interesul oamenilor de rând pentru cultură a început să scadă. Viaţa a început să fie trăită din plin, cu chiloţii la vedere şi cu portmoneul burduşit. Mirajul libertăţii de exprimare a înlăturat orice jenă, mârlănia luând locul domniei. Din păcate, această tendinţă globală este în continuare ascendentă. Încă nu ne-am stabilizat, încă nu ne-am potolit, nu am ascultat suficientă muzică de proastă calitate, limbajul suburban încă ne mai pregăteşte surprize, nu toate cântăreţele ne-au destăinuit ce număr poartă la sutien.

             Umblăm prin ţările Europei, că ne-au făcut ăştia până la urmă cetăţeni europeni, chiar dacă mulţi mârâie înfundat că nu am fi meritat. Am făcut primele drumuri către muzeele şi castelele europenilor, alea de le construiau ei pe vremea când Ştefan cel Mare apăra creştinătatea ? Nu, am dat iama în magazine, că erau ţoalele la reduceri.

             Mama a ajuns în urmă cu mulţi ani la Viena, împreună cu câţiva colegi profesori. Au vizitat şi Palatul Schönbrunn, dacă tot erau prin zonă. Ştiţi care a fost prima remarcă a unui distins profesor la vederea magnificei construcţii? “Tulai, Doamne, da’ mult o mai putut să fure aiştia!”. Nu cred că e nevoie să comentez. Vă rog să comentaţi fiecare, după cum vă lasă inima.

             Nu cred în teoria conspiraţiei, nu cred că cineva ne vrea proşti şi uşor de supus. Nu cred că mai marii lumii s-au coalizat împotriva noastră, care suntem urmaşii atlanţilor. Nu cred că suntem buricul pământului, suntem o naţie ca oricare alta de pe pământ. Eu zic că e cazul să revenim cu picioarele pe pământ, să nu mai citim tot felul de articolaşe ale misticilor de serviciu, să nu mai ascultăm doar predicile preoţilor, să nu ne bazăm pe faptul că dacă citim cărţi de autoeducare vom avea garantat succes în viaţă. Mai zic ceva, legat de subiectul “autoeducare” : dacă-l auzim pe unul care ne spune să zâmbim şi să gândim pozitiv chiar şi atunci când viaţa ne ia la trântă şi ne cadoriseşte cu boală, sărăcie şi moarte, să nu-l ascultăm neapărat. E dreptul nostru să nu fim nişte oi dresate. Dacă am chef să mă încrunt, mă încrunt, dacă am motive să râd, o fac şi dacă am chef să tac şi să citesc o carte bună, o fac fără să-mi cer scuze că nu “fac” bani în timpul ăsta. Nu făcutul banilor mă preocupă zilnic, chiar dacă banii mă ajută într-o oarecare măsură să trăiesc liniştită, ci ideea că nu vreau să trec prin viaţă ca raţa prin apă, fără să se lipească nimic bun de mine. Dacă o fi să mor săracă, n-o să-mi pară foarte rău, că bogată n-am fost niciodată, dar de-o fi să mor ignorantă, o să solicit o reîncarnare, ceva, pentru că-i ruşine mare să mori prost.