Treaba cu oliţa, crema şi scuipatul

Există părinţi care-şi cresc copiii ca şi cum n-ar fi ai lor, ci nişte maimuţele într-un laborator . Le vorbesc cu “ acesta” şi “aceasta” atunci când sunt în public, îi ating ca şi cum le-ar fi frică să nu-i spargă, nu-i conving să facă sau să zică absolut nimic din ce nu-şi doresc, le tolerează izbucnirile nervoase, violenţa fizică şi deraierile verbale, considerând că oamenii din jur au obligaţia de a le suporta copiilor toate apucăturile.

             N-am fost genul ăsta de mamă. După ce a apărut gâgâlicea pe lume, mi-am pus ordine în priorităţi, gândindu-mă în prima fază la nevoile ei primare. Mâncare, scutece, apă caldă, şampon, haine curate, sănătate, armonie între mine şi taică-su, chestiile acelea simple de care are nevoie un bebeluş. N-o pregăteam să devină balerină, cântăreaţă de operă, chirurg sau expert la FMI. O pregăteam să iasă în lume, tocmai de aceea am abordat educaţia ei prin asimilarea unor obiceiuri , cunoştinţe şi abilităţi de bază.

             Prima şi prima dată am învăţat-o să grăiască, pentru a-şi putea exprima dorinţele şi opiniile. Un copil sănătos, iubit , care-şi petrece suficient timp în preajma celor din familie nu are motive să urle atunci când îşi doreşte ceva. Mă refer aici la un copil cu adevărat educat de adulţii care-şi iau în serios rolul de educatori. Vedeţi voi, există mulţi părinţi care jură cu mâna pe inimă că nu găsesc nicio explicaţie pentru agitaţia şi lipsa de cooperare a copiilor lor. Sfatul meu este să caute mai bine, lăsând la o parte orice prefăcătorie.

             Fiică-mea a învăţat să vorbească încă de pe la unsprezece luni. N-a încurcat niciodată româna cu germana. Vorbea de ne zăpăcea, punând întrebări la care-i răspundeam cu toţii. Gândind retrospectiv, îmi dau seama că nici nu avea altceva de făcut decât să vorbească, dat fiind faptul că abia pe la un an şi vreo două luni a făcut primii paşi de una singură. Vorbea, vorbea, vorbea iar noi răspundeam, răspundeam, răspundeam. Am evitat pe cât posibil replicile din categoria “Fiindcă aşa zic eu.”, cu toate că uneori era dificil .

             Au existat însă câteva chestiuni care au trebuit tranşate scurt, clar şi la obiect.

             Prima chestiune a fost cea cu scuipatul. Îi creşteau dinţii şi măselele iar excesul de salivă era firesc. A descoperit la un moment dat că poate scăpa de mareea din cavitatea bucală deversând-o în mediul înconjurător. Uite-aşa a apărut obiceiul de a scuipa oamenii. Cu zâmbetul pe buze. Pe neaşteptate. Pe stradă şi în magazine. În staţia de autobuz. Aflată la înălţimea marsupiului în care stătea falnică, atrăgea victimele clipind mărunt din ochişorii ca două zorele. Se apropiau bieţii oameni de ea, în speranţa că o pot gâdila pe obrăjori sau pe bărbiţă. Înainte însă de a apuca să ne întrebe cum o cheamă şi “cât timp are”, se trezeau scuipaţi în cel mai nonşalant mod. Ne ceream de fiecare dată scuze, oferindu-le agresaţilor batiste. Zâmbeau strâmb, şocaţi de întâmplare, ziceau un “ce drăguuuuuţ” numai aşa, de complezenţă, după care se îndepărtau uitându-se mai apoi pe furiş la noi.

             Dat fiind faptul că bebeluşul ne punea în dificultate, a trebuit să găsim o soluţie la problemă. Nu avea sens s-o convingem cu vorba bună, bătaia ieşea din discuţie, cât despre izolare, nici soluţia asta nu era pertinentă. Am avut amândoi o idee care a funcţionat: o culcam pe canapeaua din camera noastră, cu faţa în sus, chiar sub lustră. Ne jucam de-a “Nimereşte lustra”, zicându-i să scuipe lustra. Cea mică se distra copios, folosindu-şi toate rezervele în joaca respectivă, uitând să ţintească oamenii. Problem solved!

             Cochetăria tipic feminină s-a făcut simţită din primele luni de viaţă. După ce i-a consumat în decurs de o oră ambele parfumuri preferate ale maică-mii, micuţa a descoperit că are acasă multe, multe cutiuţe cu creme frumos mirositoare. Cutiuţele nu erau la îndemâna ei, pentru că toate sticlele, flacoanele, tuburile din casă erau ori încuiate în dulăpioare, ori pe etajerele de pe pereţi. Într-o seară, după băiţa de rigoare, am uitat pe măsuţă  crema cu care o ungeam seara, înainte de culcare. Mare greşeală! Nu ştiu cum, a ajuns singură în cameră, a deschis cutia şi şi-a tuflit jumătate din conţinut pe cap şi faţă. Este vorba despre o cremă mai grasă decât untul, din care foloseam puţin de tot, pentru că era foarte unsuroasa. Am înlemnit amândoi când i-am văzut părul năclăit şi faţa albă ca ceara. Primul care s-a mobilizat a fost tatăl biologic al copilului. A înşfăcat arătarea fantomatică şi a dus-o direct în cadă, încercând să dea jos pojghiţa untoasă. Timp de o jumătate de oră s-a lucrat cu şampon, săpun, spirt medicinal, burete, perie de unghii, jeturi de apă caldă şi urlete demenţiale de copil supus chinurilor. La un moment dat a ieşit din baie transpirat, roşu la faţă, cu ochii exoftalmici : « Trebuie s-o tundem zero, n-am ce-i face, nu iese chestia aia din păr...”. Replica mea a fost :” Eşti nebun? Cum s-o tundem zero? E fetiţă, nu puşcăriaş. Du-te şi spal-o până iese crema din păr.” A spălat-o până i s-a dus un rând de piele, dar şi crema a cedat într-un final. Începând din acea zi, bebeluşul prostuţ a devenit o adevărată domnişoară, care a înţeles că o cremă se foloseşte cu cap, în doze mici, altfel e vai de pielea ei. Problem solved!

             Pe la un an jumate am decis că e timpul să renunţăm la scutece. Cumpărat oliţă. Brainstorming cu toţi cei care-mi puteau spune cum să abordez chestiunea în cauză. Stăteam cu oliţa pe genunchii mei, ţinând copilul acolo până se imprima conturul oliţei pe fundul ei, dar şi pe picioarele mele. Nimic. Puneam apă caldă în oliţă, ca să creez un mediu prietenos. Nimic. Spuneam poveşti cu animale, zâne şi spiriduşi până adormea pe oliţă. Nimic. O lăsam să se joace prin casă, ţinând oliţa mereu la îndemână, în caz că se hotărăşte. Nimic. Eram nedumerită. Copilul meu bilingv, care construia propoziţii dezvoltate nu pricepea şi pace că a sosit timpul să se dezbebeluşească.

             Într-o frumoasă dimineaţă de vară eram amândouă în sufragerie. Eu , aşezată pe un fotoliu, ea zbenguindu-se prin cameră. Pun oliţa pe covorul persan căpătat de la mama ( amintire de la Rădăuţi, obiect cu o mare valoare sentimentală pentru mine), chem copilul şi zic: “Aici este oliţa. Când simţi că vine, te aşezi pe oliţă. Ai înţeles?”. “Da” a fost răspunsul primit. Dimineaţa şi-a urmat cursul firesc. Nu mi-am pierdut nicio clipă fetiţa din priviri. Am pornit televizorul. Dintr-o dată, privirea-mi periferică a fost atrasă către locul cu oliţa. Copilul s-a îndreptat hotărât către obiect. Copilul s-a ghemuit. N-am îndrăznit să mă mişc, să vorbesc, sau să respir, de teamă să nu stric cumva momentul istoric. Aud “Gataaaaa...” şi mă uit: făcuse pe covor, la cinci centimetri de oliţă. Mă ridic. Prin faţa ochilor îmi trec toate amintirile frumoase din copilăria mea legate de covorul persan căpătat de la mama. Văd covorul întinat şi oliţa neatinsă. Scurtcircuit neuronal. Mă aplec şi “jap!” o palmă peste fundul neorientat. Nu vă isterizaţi: n-au ramas urme şi nici n-a durut. S-a uitat la mine, zâmbind cu toţi dinţii. Mă pusese la încercare. I-am zis: “Data viitoare o să faci în oliţă.” Răspuns scurt: “Da.” Problem solved!

           

Grădiniţeală cu nod în gât

În urmă cu mulţi ani însoţeam pe post de translator un grup de nemţi care aduceau ajutoare în România. Locaţia mai exactă este comuna Zvoriştea.

             Acela este locul în care am făcut cunoştinţă cu România cea mai săracă din câte cunoscusem până atunci. Acolo am plâns prima dată când am ţinut un copil murdar în braţe, acolo mi-a venit a urla prima dată de furie când am ţinut de mână o babă paralizată, într-o bojdeucă de chirpici.

             Veneau nemţii de două ori pe an, cu câte două TIR-uri pline cu lucruri de dat, inclusiv alimente. Aduceau nemţii bani cu care au construit brutărie în sat, au construit şi reparat o sumedenie de căsuţe, au tras curent, au suportat cheltuieli cu medicamentele şi tratamentele unor săteni, plăteau abonamente pentru pâine şi transport.

             Umblam cu ei câte o săptămână, de dimineaţa până seara, intrând în gospodării, strângând mâini, vorbind, privind adulţii şi copiii din casă, ascultându-le poveştile, traducând tot ceea ce spuneau, încercând în acelaşi timp să nu izbucnesc în plâns la fiecare vizită. Aveam şi eu acasă un copil mic, de care-mi era foarte dor, dar îmi venea a plânge gândindu-mă că toţi gâgâlicii murdari, cu părul încâlcit şi cu un boţ de mămăligă rece în mânuţă n-or să aibă niciodată ceea ce avea copilul meu, oricât de multe ajutoare ar aduce nemţii.

             Am intrat şi într-o grădiniţă dintr-un sat. Casă veche, neîncălzită, neprimitoare, cu miros de stătut şi WC în fundul curţii. Copii puţini, îmbrăcaţi cu câte două rânduri de hăinuţe şi cu căciuliţe pe cap stăteau zgribuliţi pe nişte scăunele de pe vremea Domnului Trandafir, neavând nimic pe măsuţe. Prin cameră erau înşirate câteva jucării atât de vechi, că se destrămau iar pe pereţi erau lipite câteva planşe cu litere şi cifre pe care probabil că le văzusem şi eu prin anii ’80, când eram şcolăriţă.

             Ochişori vii, iscoditori ne-au privit la intrarea noastră în cameră. Educatoarea îi pregătise probabil pe cei mici pentru vizita noastră, pentru că niciunul nu s-a ridicat, niciunul nu a deschis guriţa să vorbească, s-au limitat la un “Buuuuunăăăăă ziiiiuuuuuaaaa!” în cor, după care au tăcut. Comunicau cu noi din priviri. Era ceva fascinant în ochii lor, era esenţa inteligenţei care răsare precum grâul pus la încolţit. Era potenţialul care le fusese hărăzit încă din naştere şi care aştepta să erupă. Întrebarea este: cum şi unde să erupă? Printre jucăriile jegoase, ţoalele din cârpe de pe podeaua murdară, soba veche şi veşnic rece din teracotă,  cărţile rupte de atâta răsfoit, pereţii crăpaţi?

             Probabil că o să vă întrebaţi de ce am ales să scriu despre copiii din acea grădiniţă de la începutul secolului XXI, din România. E simplu: pentru că acolo am plâns prima dată de amarul copiilor şi tot acolo am strâns până la sufocare în braţe o copchiliţă mică, blondă, cu ochi albaştri, care s-a agăţat de gâtul meu, lipindu-şi faţa de faţa mea. Le-am zis nemţilor să le dea copiilor jucării, nu contează de care. Au zâmbit relaxaţi, scoţând câţiva saci de pluşuri frumoase, pe care le-au lăsat educatoarei să le împartă copiilor. Sunt sigură că educatoarea le-a dat copiilor pluşurile acelea de care copii din alte ţări s-au despărţit cu uşurinţă. Sunt la fel de sigură că educatoarea le-a dat de grijă copiilor să grijească de pufoşeniile primite, pentru că degrabă nu aveau să capete altele. Sunt sigură că acei copii cu privirile de grâu pus la încolţit s-au jucat frumos cu acea unică jucărie primită de la copii ca şi ei, care însă la micul dejun nu mănâncă mămăligă rece.

             De ce am ales să scriu tocmai astăzi despre copiii de acolo? Pentru că învăţământul din România este gratuit şi pentru că cei care ar trebui să le asigure tuturor copiilor din ţara mea, indiferent că trăiesc la sat sau la oraş, toate condiţiile care să permită desfăşurarea unui act educaţional de calitate, ei bine aceia îşi bat joc de tot ceea ce ar putea deveni acei copii superbi. Da, este o bătaie de joc despre care vreau să vă povestesc vouă, celor care-mi citiţi blogul, pentru că sunt aproape sigură că nu aţi vizitat niciodată cel puţin o grădiniţă ca cea pe care am văzut-o eu.

             Învăţământul românesc este gratuit şi tocmai de aceea cei care ar trebui să aibă grijă de grâul încolţit al copiilor aleg să nu-l ude şi îngrijească, aruncându-l la coşul de gunoi al ignoranţei şi îndobitocirii, pentru că, nu-i aşa?, tot ce este gratuit este de proastă calitate şi poate fi oricând înlocuit.

             Aceia care aleg să întoarcă privirea de la problemele grave şi punctuale care afectează parcursul firesc al vieţii acelor copii trebuie să iasă din birouri, să îmbrace pufoaica şi cizmele de cauciuc şi să colinde prin locuri ca acelea văzute de mine. Nu de alta, dar până n-o să vadă privirea unei mogâldeţe care primeşte pentru prima dată în viaţă o jucărie de pluş,  n-o să-şi descopere nici inima din piept, nici nodul de plâns din gât.

           

 

Eu, ţiganca

Zilele astea am participat la un curs de formare. N-o să insist asupra amănuntelor, pentru că sunt neinteresante pentru marea voastră majoritate.

             La un moment dat a trebuit să merg împreună cu o colegă până în holul hotelului în care se desfăşura tărăşenia, pentru a memora un document pe un stick de memorie. În hol există un calculator la care au acces gratuit toţi musafirii hotelului. Ne grăbeam, aşa că am pornit cu avânt către colţul care ne interesa pe noi. Din cauza tejghelei care delimita aria respectivă, nu am văzut că exista deja cineva care stătea în faţa calculatorului. O femeie trecută de cea de-a doua tinereţe avea ochii lipiţi de monitor, având o cafea pregătită. Colega mea mai tânără a frânat la timp, dând “ziua bună” , anunţând-o pe doamna relaxată că o să avem şi noi puţin nevoie de acces la calculator. La început, femeia a părut să fie binevoitoare, zicând “peste trei minute”. Ne-am retras puţin, aşteptând să treacă cele trei minute. Se pare însă că doamna avea nişte chestii pe suflet, pe care s-a hotărât să ni le împărtăşească. E plecată de vreo douăş’şapte de ani din ţară. Uitându-se însă la noi, cum am dat buzna aşa... pe nepusă masă, inoportunând-o cu obrăznicia noastră, i se reconfirmă certitudinea că toţi românii au ajuns să se poarte ca ţiganii. Bombăneala doamnei nu contenea, depăşind oarecum cele trei minute solicitate. Dat fiind faptul că ne grăbeam, având de făcut o prezentare în faţa unei săli aproape pline cu colege din multe alte judeţe,  mi-am cerut scuze, punând viteza noastră pe seama faptului că suntem extrem de grăbite şi pe seama faptului că  din cauza tejghelei nu am văzut-o la timp. S-a ridicat mormăind, îndepărtându-se de noi, având de grijă însă să ne anunţe că-şi lasă cafeaua lângă tastatură.  Singura mea replică a fost “Staţi liniştită, n-o să scuipăm în ea...”.

             Acuma stau eu şi mă întreb dacă în afara cucoanei de ieri     m-ar mai putea percepe cineva ca pe o ţigancă.

             Evit de când mă ştiu conflictele deschise. Prefer să pierd într-o confruntare, ieşind cu coada între picioare. De ce? Pentru că mi-este mult mai uşor seara să pun capul pe pernă ştiind că nu am jignit pe nimeni, nici chiar pe persoanele care s-au purtat înfiorător cu mine. Din propria-mi experienţă de viaţă am aflat că oamenii-giboni habar nu au când e cazul să se oprească şi atunci frâna într-o discuţie ajunsă într-un punct periculos trebuie să o pună cei ca mine, care simt că înjosirea de moment e mai sănătoasă decât tensionarea extremă a  unei discuţii care nu duce nicăieri.

             Am căutat şi, parţial, am găsit explicaţii pentru agresivitatea oamenilor pe  care-i văd sau aud de mulţi ani încoace. Totul porneşte de acolo, de sus. Grobianismul a devenit un model de urmat în ultimii ani pentru că aşa ni s-a explicat că trebuie procedat. Odată cu dispariţia ultimilor eleganţi ai ţării, locul le-a fost luat de nehaliţii şi nebăgaţii în seamă de altădată. Modelul “ cizmarul ajuns şef” bântuie în continuare prin societate. Nu, nu ne-am dezbărat de obiceiurile proaste, ci le-am promovat şi le-am lustruit, ca să pară moderne, actuale şi credibile.

             Cizmari sunt toţi patronii care-şi bat joc de angajaţi. Cizmari sunt politicienii care le râd în nas alegătorilor. Cizmari sunt jurnaliştii agramaţi şi agresivi, care ţipă ca posedaţii în încercarea de a-şi susţine punctele de vedere. Cizmari sunt vedetele apărute din alcovuri, promovate ca modele în viaţă pentru cei din generaţia tânără. Cizmari sunt medicii care ignoră cu bună ştiinţă pacienţii. Cizmari sunt profesorii care au ajuns la catedră fără a avea habar ce au de făcut odată ajunşi acolo. Cizmari sunt funcţionarii publici care se încruntă şi strigă la oamenii care stau la coadă în faţa ghişeelor. Toţi cei care se cred nişte mici Dumnezei cu drept de a tăia pâinea cu cuţitul pe care-l ţin în mână sunt nişte cizmari.

             De asta ne merge nouă rău şi ne afundăm tot mai mult în mocirlă. Suntem înconjuraţi de mulţi cizmari, al căror număr este destul de mare comparativ cu al celorlalţi, care pun omenia deasupra altor apucături.

             Bineînţeles că există soluţii de ieşire. Bineînţeles că există şanse ca, la un moment dat, nicio cucoană cu ifose venită de pe alte meleaguri să nu mai aibă motive să spună că ne purtăm ca ţiganii. Soluţiile sunt cele oferite de modele demne de urmat, oameni care sunt exemple vii de necizmăreală. O altă soluţie este educaţia copiilor, o educaţie sănătoasă, nealterată de timp şi de modernism. E nevoie de strunirea pornirilor războinice, de abordarea cu calm şi eleganţă a situaţiilor conflictuale, de multe cărţi citite, de ascultarea muzicilor care hrănesc spiritul, de ieşirea din magazine şi intrarea în natură, pentru a o curăţa şi proteja. E nevoie să nu ne mai fie teamă de cizmarii vocali, care ne arată cu degetul cu ghiul care ne este locul în băncuţă. Mie nu-mi este frică de cizmari, pentru că ştiu că mă situez deasupra lor din multe puncte de vedere. Mi-am stricat ochii citind multe cărţi, mi-am suprasolicitat sufletul ascultând revărsările multor suflete năcăjite, mi-am deschis urechile pentru  muzica sănătoasă, am învăţat pentru multe, foarte multe examene dificile şi, mai presus de toate, am adus pe lume un copil pe care m-am străduit să-l educ să nu fie cizmar. Ştiu, sunt un nimeni printre alţi nimeni pierduţi în mulţimea tăcută, care se uită la cizmari sclipicioşi şi ascultă de cizmari care vorbesc tare, scuipându-ne cojile de seminţe în cap. Atâta doar că eu mă uit la ei, îi ascult şi zâmbesc, compătimindu-i “Săracii de voi.... Poate că voi aveţi banii, poziţia şi forţa, dar eu am puterea de a merge mai departe, în ciuda voastră. Gata, m-aţi pierdut!”

             Dacă o să aveţi timp vreodată să citiţi o carte deloc uşoară, dar extrem de interesantă, vă recomand călduros “Putere versus forţă” de David R. Hawkins.

           

 

Părinţeala între teorie şi practică

Am mai scris aici , pe blogul frânturilor mele de minte şi de suflet, despre mine ca mamă, despre mine ca femeie gravidă isterică, despre mine ca născătoare făcând noaptea cafele, despre mine ca femeie care-şi pune întrebări din categoria “Copiii, încotro?”.

             Mă uit prin geam şi văd ceaţa densă , aşa că încerc să mă autovindec de meteosensibilitate. Amintirile zâmbitoare sunt cele mai bune în situaţiile astea. Cel mai mult zâmbesc când mă gândesc la fata asta a mea. Există încă o mie de oameni, amintiri, gânduri sau situaţii care mă ajută să zâmbesc, dar fata mea este sursa inepuizabilă de umflare a sufletului, până dă pe dinafară.

             În 1998, când s-a născut mititica mea, nu aveam încă acces la internet, nu găseam prea multe cărţi cu sfaturi, nu prea găseam nici babe dispuse să mă sfătuiască, nu găseam prietene cu bebeluşi. Nu prea gaseam nimic. Mama uitase tot, soacra era departe, dar probabil că şi ea uitase tot, eu nu ştiam, Gabi nu ştia, nimeni nu ştia cu ce se mănâncă chestiunea bebeluşească.

             Primisem în perioada sarcinii haine, jucării, biberoane, suzete, pe care le stocasem frumos în dulap. Nu am fost deloc superstiţioasă şi am zis “mulţumesc” pentru fiecare miniatură primită în perioada în care burta mea se îngurguţa cu spor.

             Ajunsă aşadar acasă după peripeţiile unei naşteri neanunţate, am făcut inventarul stocului de scutece, de haine, de creme pentru fund, şampon şi alte flacoane importante, liniştindu-mă, crezând că totul va funcţiona ca la carte.

             Nimic nu a funcţionat ca la carte. Copilul ăla mic, cu păr des pe cap şi cu o gură cât o şură nu vroia să funcţioneze după cum scria în paginile unei cărţi de puericultură din anii ’80.

             Vedeţi voi, Gabi, tatăl cerebral al copilului meu, o abordase pe naşa copilului nostru, pe atunci studentă medicinistă, rugând-o să ne asigure o bază de date despre bebeluşi. Cu mare drag ne-a oferit manualul ei de puericultură, laolaltă cu sfaturile ei dragi şi dezinteresate. Erau sfaturi extrase din cursurile de la facultate, care puse cap la cap ar fi trebuit să ne transforme în părinţi ideali.

             Se puse Gabi pe citit. Eu nu aveam timp pentru aşa ceva, mă transformasem într-o fabrică de lapte duioasă, nedormită şi cam zombie.

             Extrăgându-şi notiţele din cartea noastră de căpătâi, scolasticul momentului a decretat că noaptea bebeluşul trebuie să doarmă.

             M-am uitat la coşuleţul în care dormea bebeluşul cu fundiţa roşie- ptiu, să n-o deoache!- atârnată deasupra şi am constatat că doarme.

- Păi, acum doarme...

- Trebuie să doarmă toată noaptea. Aşa zice aici ( bătut cu degetul în carte).

- Aha, toată noaptea. Până la ce oră ?

- Până la 6 dimineaţa zice aici ( sprânceană ridicată convingător).

             Îngeraşul de sub fundiţa roşie dormea, zâmbind în somn, molfăindu-şi buzele. Discuţia noastră continuă în şoaptă:

- Şi dacă se trezeşte şi i se face foame?

- N-ai voie să-i dai lapte până dimineaţa.

- O să plângă....

- Am citit că trebuie să o laşi să plângă. Până la urmă se linişteşte.

- Da’ dacă trebuie să-i schimb scutecul?

- N-ai voie să-i schimbi scutecul noaptea.

- O să se irite.

- Nu, că aici zice că dacă o dai cu cremă “Petrini” nu se irită.

             Molfăitul buzelor centrului universului nostru a continuat până la un moment dat, în care am auzit un scâncet uşor, care mi-a aprins toate beculeţele de avarie. E vremea mesei! Dau să mă ridic şi să scot bebeluşul din coşuleţ, pregătită să-i ofer liniştea din preaplinul meu.

             Puericultorul de serviciu ridică un deget, semn de ascultare:

- E trecut de unşpe noaptea. Gata, până la cinci, şase dimineaţa n-ai voie s-o scoţi din coşuleţ. Vezi că dacă o obişnuim aşa, n-o să mai avem linişte.

             Ascultătoare, mă aşez pe canapea, cu mâinile în poală.    Ochii-mi pică în gură de oboseală, capul îmi vâjâie de atâtea informaţii, pieptul mă doare de atâta lapte iar copilul meu urlă din ce în ce mai tare. Caut să mă retrag undeva în spatele gândurilor mele,  îngânând o mantră găsită la disperare: “Doamne, dă-mi putere, Doamne, dă-mi putere, auuuuu, ce mă doareeeeeee! Doamne, dă-mi putere, Doamne....” . O ţin eu tot într-o mantră, căutând să mă liniştesc, dând impresia că sunt o femeie ascultătoare, încrezătoare în cuvintele soţului ei. Tac, stau pe canapea, încep să-mi frâng degetele. Mă ridic şi mă îndrept către coşuleţul din care se aud deja răcnete paroxistice ( deschid aici o paranteză micuţă: fata mea nu este niciodată nervoasă, cu excepţia cazurilor în care-i este foame, dar pentru a învăţa asta, a trebuit să mă “frig” de câteva ori), cu intenţia de a-mi scoate copilul dintre păturici.

             El se ridică şi-mi spune:

- N-ai voie până la ora...

- Dă-te la o parte ca s-o scot din coş. Dacă nu mă laşi în pace, s-o alăptez, te omor !!!

             Văzându-mi ochii ieşiţi din orbite a considerat că nu mai e cazul să insiste. Am luat-o, am ţugat-o şi ne-am liniştit amândouă.

             Vreme de vreo două luni am avut şi program nocturn şi program diurn, de ajunsesem să dorm vreo două ore din douăzecişipatru. Copilul meu  m-a testat până m-a adus în pragul disperării. Probabil  că după perioada de probă a considerat că ajunsese la mama şi tatăl potriviţi, asa că s-a potolit şi a început să doarmă cum scria în carte. Am înapoiat cartea naşei, mulţumindu-i frumos. A fost singura noastră încercare de a ne creşte şi educa fata după cărţi.

             Ştiţi ceva? Copilul meu nu-i un copil de crescut după cărţi. Ea e de crescut după suflet şi după vorba bună. Ea e de crescut după amintirile frumoase din propria noastră copilărie.

             Copilul e de crescut de părinţi pregătiţi să mai şi greşească niţel, pentru că nimeni, absolut niciun specialist scriitor de cărţi serioase despre părinţeală, nu cunoaşte copilul asa cum îl cunosc părinţii săi. Copilul nu-i de crescut după cărţi, nici după portofelul şi ambiţiile părinţilor. Copilul e de crescut după rugile de mulţumire şi promisiunile aduse lui Dumnezeu în momentul în care vi s-a născut copilul. E părerea mea şi zâmbesc scriind-o aici. Ceaţa s-a mai risipit.

Terapia prin cuvinte urâte

Când eram copil, aveam tot timpul în ghiozdan un caieţel cu expresii frumoase. Erau vocabulare cu foi lucioase, cu liniile acelea verticale, albastre, care despărţeau paginile în două. Caieţelele erau învelite în coperţi transparente, cu etichete şcolare lipite în colţul din dreapta, jos. Îmi scriam numele cu cerneală şi aveam mereu grijă să nu le fac urechi de măgar purtătoarelor de cuvinte alese.

          Ţin minte şi acum biblioteca mea din camera în care mi-am petrecut atâţia ani frumoşi. Aveam foarte multe cărţi, unele potrivite vârstei, altele donate de mama şi de tata, din cauza lipsei de spaţiu din biblioteca din sufragerie. Erau multe cărţi în casa noastră, cărţi care nu doar strângeau praful, ci fuseseră toate citite cândva, de cineva. Am învăţat de mică să ating frumos coperţile şi paginile cărţilor. Le mângâiam de parcă s-ar fi transformat în pulbere la o mişcare greşită. Le-am numerotat, în ordinea alfabetică a autorilor şi a titlurilor, semnându-mă pe prima pagină. Le drăgăleam, le îndreptam filele şi le aşezam frumos în picioare în bibliotecă. Nu-mi prea păsa de hainele pe care le zvârleam, spre disperarea mamei, aiurea prin dulapuri şi sertare. Îmi păsa un pic de jucării, pe care le aglomeram în sertarul cel mare de sub pat. Altarul meu personal era biroul, pe care şi în care-mi aranjam rechizitele , caietele şi cărţile. Era colţul de lângă fereastră acela în care mi-am petrecut cele mai frumoase, dar şi cele mai agonizante clipe. Vedeţi voi, îmi era frică de matematică, fizică şi chimie. Îmi era atât de frică, încât îmi doream să mă îmbolnăvesc înainte de un test mai serios sau înainte de vreo teză. Mi-au trebuit ani şi ani de zile ca să pricep că nu era din vina nimănui lipsa mea de apetenţă dar şi de înţelegere a materiilor respective. Nu eram născută ca să le pricep şi pace.

          Cuvintele au fost dintotdeauna jucăriile mele preferate. Ele îmi conferă confort şi încredere. Nu mi-e nici frică, nici jenă de ele. Le caut oriunde, le atrag, le găsesc şi le folosesc cu încântare. Iubesc cuvintele mai presus de orice altă unealtă care mi-a fost făcută cadou. Sunt mândră de cuvintele pe care le pot folosi, rostogoli, inventa, îmbucăţi, face, desface, arunca, prinde şi da mai departe. Nu mi-a impus nimeni respectul faţă de ele. Îl aveam în minte şi în suflet dintotdeauna.

          Ţin minte şi acum două expresii frumoase pe care le-am descoperit răsfoind cărţile: “nori efemeri” din “Pe drumuri de munte” de Calistrat Hogaş şi “năframa colilie’ din “Poveşti nemuritoare”. Rezonanţa expresiilor m-a impresionat în acel moment al copilăriei mele, rămânându-mi în cap până acum. Cuvintele frumoase-mi zâmbesc nu numai dintre paginile cărţilor. Cuvintele frumoase-mi mângâie sufletul şi atunci când le aud vorbite de oamenii din jurul meu.

          N-aş vrea să fiu greşit înţeleasă: naivitatea unor expresii banale pe care le întâlnesc zilnic nu mă încântă. Ştiu că este o modă acum să descoperim şi împărtăşim tot felul de chestiuni aşa-zis motivaţionale despre iubire, prietenie, optimism, viaţă şi moarte. Unele expresii au fost gândite de iluştri necunoscuţi, altele au fost scoase de la naftalina unor clasici, fiindu-ne prezentate alături de pozele lor. Recunosc că sunt o preţioasă şi nu mă las impresionată de orice înşiruire de cuvinte. Nu este deloc un semn de răutate din partea mea, este pur şi simplu dorinţa de a citi ceva care să mă reconstruiască pe dinăuntru, care să-mi provoace câte o scânteie a sinapselor, care să mă determine să zâmbesc a surpriză. Este dorinţa simplă a omului care-şi doreşte ca simţurile să-i fie gâdilate şi răsfăţate de cuvinte combinate într-un mod inedit.

          Mi-a trebuit ceva timp ca să pricep de ce în ultimii ani oamenii vorbesc şi scriu din ce în ce mai urât. La început i-am acuzat de superficialitate, incultură, laşitate şi egocentrism. Acum am ajuns la concluzia că este vorba despre o terapie: terapia prin cuvinte urâte.

          Oamenii sunt din ce în ce mai săraci, mai apăsaţi de griji, mai terorizaţi de ceea ce se petrece în jurul lor. Ritmul vieţii este aiuritor, timpul nu le ajunge pentru a se linişti, s-au înmulţit bolile şi bolnavii, s-au înmulţit maşinile şi claxoanele, mărfurile sunt tot mai multe, mai colorate şi mai tentante,  a scăzut numărul locurilor liniştite în care putem şedea şi cugeta, muzica zgomotoasă ne ajunge oriunde ne-am duce, avem multe, multe telefoane care sună neîncetat, chiar şi atunci când încercăm să ne odihnim, putem fi găsiţi oriunde, nici chiar pădurea nu ne mai conferă siguranţa unei ascunzători neştiute de nimeni.

          Dacă tot nu mai e timp pentru fraze lungi, dacă tot nu mai există nervi şi disponibilitate pentru discuţii calme, binefăcătoare, oamenii au comprimat cuvintele, au comprimat gândurile, le-au simplificat, banalizându-le, rupându-le, bătându-şi joc de ele, scuipându-le afară ca pe nişte coji de seminţe. Oamenii înjură. Oamenii scriu urât. Oamenii îi îndeamnă şi pe alţi oameni să vorbească urât şi să înjure. Înjurăturile eliberează. Înjurăturile răcoresc. Vorbele urâte sunt  la îndemâna oricui. Jignirile sunt mai scurte decât complimentele. Trăim pe repede înainte, trebuie aşadar să şi vorbim pe repede înainte. Cuvintele nu mai sunt untul care se topeşte pe felia de pâine prăjită, ele sunt cuţitele care care taie pâinea şi întind untul. Vorbele urâte, scrise sau rostite , înlocuiesc bancurile savuroase care circulau în urmă cu peste 25 de ani. Nu mai facem haz de necaz. Înjurăm cu voce îngroşată şi spatele transpirat de nervi necazul, dar şi pe cel care ni l-a pricinuit.

          Uneori înjur şi eu. Mă înjur pe mine, fiindcă am fost căscată şi m-am lovit sau am spart  obiecte de prin casă. Înjur fiindcă acelea sunt chiar situaţii în care “norii efemeri” şi “năframa colilie”   n-au ce căuta.

          Nu mi-au plăcut niciodată cuvintele urâte, nici combinaţiile urâte de cuvinte. M-am jucat cu cuvintele încercând să obţin.... cum să explic eu, ca să vă puteţi imagina relaţia mea cu  cuvintele....încercând să obţin dulceaţa perfectă din petale de trandafir, servită alături de un pahar cu apă rece de la pompa din curtea casei bunicii mele de la Rădăuţi.

          Pe când eram în clasa a VIII-a am scris o fabulă, pe care am cărat-o după mine ori de câte ori m-am mutat şi viaţa mi s-a schimbat. Vă rog să o citiţi nu pentru că ar fi o fabulă nemaiîntâlnită, ci pentru că este un exemplu de joc al meu din copilărie. Mai mult  decât atât, am să vă dezvălui un secret: morala nu a fost scrisă de mine, ci de tatăl meu, pe care cancerul mi l-a luat şi dus în vara aceluiaşi an în care am scris fabula. Fabula asta este ultimul joc pe care l-am jucat împreună cu tata.

GĂRGĂRIŢA ALPINISTĂ

O gărgăriţă tânără şi foarte pistruiată

A vrut ca să se urce-odată

În vârful unui mic copac,

Barem, pe-al unui roşu mac.

Şi vru să zică pistruiata aia.

Că vrea s-ajungă sus, pe Himalaya.

Şi toţi o-nconjurară,

O admirară,

O râzgâiară, o sărutară.

Iar toată tinerimea, invidioasă, o bârfea:

-Fugi, bre, d-aci, n-ajunge nici colea!

Dar gărgăriţa se umflă în pene

Şi-şi începu urcuşu-alene-alene.

Nici o juma’ din drum ea nu făcu

Şi dura-dura, ea la loc căzu.

Toată mulţimea începu să murmure,

Iar adunarea cea solemnă să se tulbure.

Însă spre uşurarea ei, un gărgăuţ bătrîn

înaintă şi zise trist:

-         Cum vrei s-ajungi în vârf făr’echipament

de alpinist?

MORALA:

Morala-i simplă, cam pestriţă        

Pentru o mică gărgăriţă,

De minune ea se potriveşte

La cel ce n-are, dar doreşte.

De laudă e faptul s-ajungi mai sus,

Dar de puterea-i mică şi s-a dus

Şi de nu poţi în ruptul capului       ,

Vezi-ţi atunci de lungul nasului!