A sosit
primăvara de poveste și Persefona din mine are din nou limbarniță. Gânduri vin,
gânduri pleacă, bodogăneli mârâite, nostalgii de ploaie, veselii însorite, chef
de bijuterii și haine verzi, toate năvălesc peste mine primăvara.
Pentru că
mâine este ziua de 8 Martie, bineînțeles că a sosit momentul s-o acuz, din nou,
pe maică-mea de ceva anume, fiindcă așa face un copil sănătos la cap, care are
o relație bună, robustă cu maică-sa. Mama mea este vinovată fiindcă, în
copilărie, m-a educat tare greșit.
Înainte de a
începe însă construirea demersului meu logic întru demonstrarea incapacității
mamei mele de a mă educa, trebuie să vă mai spun o poveste medicală, care
precede nașterea mea. Mama mi-a povestit că, neștiind că este însărcinată cu
mine și simțindu-se grozav de rău, a mers la un medic care i-a spus că suferă
”cu glanda”. Glanda eram eu. Drept urmare, mama a primit tratament cu
”Tiroton”, pe care l-a luat ceva timp, până când chestiunea cu glanda a devenit
evidentă, tratamentul a fost întrerupt și, într-un final, am apărut eu, cu
multe emoții din cauza medicamentului de glandă. Ani de zile am stat și m-am
gândit dacă nu cumva hormonii pe care i-am căpătat fără să fi avut nevoie de ei
m-au defectat. Orice defect îmi găseam,
dădeam vina pe tiroxină. Povestea s-a lămurit acum, de Revelionul care a
trecut, când discutam cu Helga, doctor în medicină, prietenă de zeci de ani și
o constantă în viața familiei noastre. Discutam , ca fetele la o plăcintă, în
noaptea de Revelion, despre medicamente, că doar nu era să dicutăm despre
altceva. I-am zis povestea mea cu tiroxina și răspunsul ei mi-a dat peste cap
viața și credințele adânc înrădăcinate: ” Păi eu cred că datorită tiroxinei tu
ești mai deșteaptă cu câteva puncte decât ai fi fost dacă mama ta nu ar fi luat
tabletele alea. N-a fost o greșeală care să te îmbolnăvească, dimpotrivă, zic
eu.” Mama, îți mulțumesc în prag de 8 Martie pentru tiroxina pe care mi-ai
dat-o, ajutându-mă să fiu mai puțin proastă decât aș fi putut fi!
Să trecem
însă la lucrurile serioase: educația mea .
Încă din
fragedă pruncie maică-mea a insistat să fiu cuminte, supusă, îndatoritoare,
întrajutătoare, harnică, zâmbitoare, salutătoare, primitoare, scriitoare și să
vorbesc doar întrebată. Tata, sărăcuțul, nu a avut prea multe de spus în ceea
ce privește educația mea, el exista în zonă doar pentru răsfățul meu și ajutor
la teme.
Nu am avut
voie să zic ”Nu” nici adulților, nici copiilor. Pe vremea când eram eu mică,
”NU”-ul era considerat himalayul proastei educații. Paradigmele părințelii de
pe atunci erau atât de diferite încât nu-mi vine să cred că, în jumătate de
secol (atât împlinesc eu pe la finele primăverii), roata s-a învârtit la osutăoptzeci
de grade. Lumea se mișcă tot mai rapid și noi odată cu ea, chiar dacă unora
dintre noi le cam fâlfâie cerebelul din cauza vitezei.
Impregnată
fiind de pățaniile educative din copilărie, am rămas aceeași persoană și la
maturitate, nedându-mi seama până pe la mijlocul celei de-a patra decade a
vieții că nu eu în esența mea sunt de vină pentru ce mi se întâmplă, ci
incapacitatea mea de a mă schimba.
Știți
momentele în care după o relație lungă de tot cu o persoană se ajunge la o
ruptură din care unul iese fresh și celălalt ciufulit? Eu păream a fi mereu cea
ciufulită, din cauză că, în copilărie mi s-a spus că trebuie să fiu prietenoasă, să-l ascult pe celălalt, să încerc să-l ajut, să fiu bună
și nu rea, să las de la mine, să nu jignesc , să nu, să nu, să nu...
Ei bine,
după câteva pățanii din categoria de mai sus, am șăzut eu blând și am deschis
câteva cărți ( mama mi le jignește, fiindcă nu-s scrise de Ishiguro sau de
Pamuk), fiindcă în viața mea am constatat un singur lucru verificat: cărțile mă
ajută mai mult decât oamenii. Am citit, m-am documentat, am căutat răspunsuri,
nu le-am găsit, m-am înscris la
un master unde am întâlnit oameni cu adevărat inteligenți și dispuși să dea
învățătura mai departe, am găsit învățăcei ca mine cu care interacționez
frumos, fără insă a fi prietenă cu nimeni. Mi-am găsit liniștea în
interacțiunile lipsite de dorința împrietenirii cu orice preț. Am primit cu
bucurie un mesaj de la o colegă cu care m-am conversat doar în scris și care
habar nu am cum arată. Avea un examen greu netrecut și eu i-am dat câteva
informații despre cum am învățat eu și, mai ales, am încurajat-o. Mi-a scris și
am avut senzația aceea de desfundare a sinusurilor în toată splendoarea lor în
formă de fluture, desfundare prevestitoare de oleacă de lacrimi și muci
emoționați. E bine să faci bine și e și mai bine să-i mulțumești cuiva care
ți-a făcut o fărâmă de bine.
Să revin
așadar la ”Suntem, cu toții, prieteni!”. Este o regulă din majoritatea grupelor
de grădiniță. Noi , adulții mincinoși, nepracticanți ai prieteniei definite în
dicționar, încercăm să le explicăm celor mici, care sunt din ce în ce mai
inteligenți, că ei trebuie să fie prieteni cu toată lumea, or aiasta este
imposibil de pus în practică.
Prietenia, la
fel ca iubirea adevărată, sunt rarități și cine are parte de ele este un om
fericit. Nici una și nici cealaltă nu sunt condiționate de continuitate în timp, beneficii materiale sau statut social
identic. Este vorba despre toleranță, acceptare, lipsa prejudecăților și lipsa
oricăror așteptări de reciprocitate.
Eu am avut
și am în continuare parte de foarte multă iubire . Iubirea m-a ajutat să trec
peste șuturile în fund pe care le-am primit de la oameni ( nu de la viață),
iubirea m-a recalibrat ori de câte ori mă îndoiam de mine însămi, iubirea m-a
asigurat că nu fac umbră pământului degeaba.
Am aproape
50 de ani și vă scriu cu mâna pe inimă că vârsta înțelepciunii și a siguranței
emoționale începe abia acum pentru mine. Am fost un copil cu astigmatism
miopic, tâmp, fără ochelari, cu un zâmbet cretin întipărit pe față fiindcă așa
face un copil bine educat. Cărțile sunt ochelarii mei prin care văd lumea așa
cum este ea cu adevărat: ciudată, frumoasă, amețitor de variată și
schimbătoare, populată cu ființe care-mi plac mult dar și cu ființe pe care nu sunt obligată să le înțeleg, aud,
văd, fiindcă am resurse limitate de viață și energie.
Este martie,
luna tuturor Femeilor, femei ușor de iubit, femei ușor de antipatizat, femei
ușor de admirat, femei ușor de detestat, femei ușor de trecut cu vederea, femei
ușor de urcat pe felurite piedestaluri . Un lucru însă este sigur: femei greu
de citit și de înțeles, pentru că dacă ar fi fost altfel, bărbații ar fi condus
de-adevăratelea lumea. Demonstrația mea se apropie de final: bărbații încearcă,
cel puțin, să fie cu toții prieteni ( de cabană, de concedii, de pahar, de meci
de fotbal, de orice) pentru a-și păstra puterea în unitate împotriva Persefonelor
care-i pot destabiliza cu un zâmbet, o lacrimă sau o privire încruntată. Nu,
ele nu au nevoie de prietene de cabane, de concedii, de pahar, de coafor, de
patinaj artistic, au nevoie de cel mult o întâlnire de țesut vrăji femeiești la
cafeluță, fiindcă Persefona este zeița care-l ține pe Hades în șah o jumătate
de an, după care pleacă să zburde pe câmpii, fără el, o altă jumătate de an.
NB:
Mărțișorul din imagine sunt eu, o semi-Proserpină care stă pe margine cu cartea
în mână, se bucură de primăvară și încearcă să-și înțeleagă suratele. Incă nu
am reușit, dar nu mă las: urmăresc ”Neveste disperate” și-mi iau notițe.
