CU PROASTA LA TEVEU

În copilărie am fost învăţată să nu mă uit prea insistent la persoanele cu handicap locomotor şi să nu râd de cei cu handicap psihic. “Mamă, nu e frumos să arăţi cu degeţelul şi nu e frumos să râzi de unul mai urât sau mai prost ...” Am rămas cu apucătura asta până în zilele noastre. Mie îmi pare a fi o apucătură sănătoasă, care mă ajută să trec cu graţie prin viaţă, dându-mi înţelepciunea de a nu arăta cu degetul şi de a nu critica decât în cazuri extreme.

          Dar ce să fac atunci când handicapurile şi prostia îmi invadează viaţa atunci când pornesc televizorul, în încercarea de a mă relaxa puţin? Mă abţin cât pot, o fac pe naiva, încerc să găsesc circumstanţe atenuante, zic că-s doar nişte scenarii aducătoare de rating/bani, mă consolez că asta-i România  şi cererea publicului, mă dau intelectuală care i-a citit pe Dostoievski si Sinkiewicz, pedagoagă cu muuuuuultă înţelegere, îmi aduc aminte că-s copil binecrescut de maică-mea ( prin metodele alea imbatabile, clasice), mă prefac stupefiată şi etcaetera.

          Într-un final mă aşez turceşte pe patul meu verde ca broasca, îmi încrucişez mâinile la ceafă şi izbucnesc într-un râs aducător de sănătate: “ NENE, CÂT DE PROASTĂ POA’ SĂ FIE ASTA ??!!”

          Trebuie să le mulţumesc din tot sufletul tuturor proastelor care apar la televizor, pentru că mă fac să râd din tot sufletul. Majoritatea oamenilor care văd proşti la televizor se simt bine pentru că, prin comparaţie cu acei proşti, ei, telespectatorii, se simt deştepţi şi, ca atare, se abonează la emisiunile cu proşti. Între noi fie spus, e o impresie falsă, dar nu e treaba mea.

          De luni încolo voi fi în concediu şi voi avea multe chestii de rezolvat cu care să-mi ocup timpul. Printre altele, am fost pe la “Humanitas” şi am arestat câteva cărţi care se cer citite, promit însă să nu neglijez emisiunile cu proaste, mai ales în sezonul estival, când, datorită căldurii , prostia se dilată ca poalele-n brâu coapte de bunica în cuptorul cu lemne. Încercaţi şi voi, abandonaţi ideile preconcepute şi lăsaţi-vă duşi de val. O emisiune cu proaste e balsam pentru un organism nerâs de multă vreme, parole d’honneur!

         

La sfârşit de an şcolar

Habar nu am de unde ni se trage, habar nu am cine e responsabil pentru asta, dar îmi doresc din tot sufletul să se schimbe.

          Vreau să revenim  la bunul obicei de a socoti dascălul un prieten şi un mentor al celor tineri. Nu îmi doresc să fiu tratată ca o banală slujbaşă , prost plătită şi numai bună de bănuit. Nu vreau să apar în faţa copiilor şi a părinţilor ca un biet ghiocel cu un zâmbet stingher, veşnic aplecată şi pregatită să fie pălită din te miri ce cauză. Am mare nevoie să mă prezint aşa cum sunt eu şi să nu cer permisiunea de a dărui ce am de dăruit.

          Lucrez de opt ani ca educatoare şi, pe an ce trece, realizez faptul că vom rămâne tot mai puţine care vom dori să lucrăm în domeniul învăţământului. De ce nu? Pentru că este aproape imposibil să rămâi demn. De ce da? Pentru că nu-ţi poţi imagina viaţa fără zâmbetele copiilor. De ce nu? Pentru că nimănui nu-i pasă de noi. De ce da? Pentru că nouă ne pasă de alţii. De ce nu ? Pentru că avem salarii de mizerie . De ce da ? Pentru că am învăţat să ne mulţumim cu puţin. De ce nu ? Pentru că meritele noastre se pierd undeva, pe drum. De ce da ? Pentru acele clipe în care ne întâlnim cu cineva care, după ani şi ani, se bucură de revedere.

          Nu, nu e autovictimizare, sunt concluziile pe care le pot trage după discuţii la care am luat parte . În ceea ce mă priveşte, cea mai şocantă replică a venit din partea unei colege, care , pregătindu-se să plece pentru a lucra într-un domeniu adiacent, a spus : « Chiar nu ştiu ce aţi putea face pe viitor pentru a vă proteja. ». Se referea la noi, cele care rămânem să lucrăm în continuare ca educatoare. Doamne, Dumnezeule, chiar în halul ăsta am ajuns, de trebuie să ne protejăm??!! Societatea românească e paranoică? Suntem toţi cu nervii-n hăţuri? Chiar ne-au prostit într-atâta, încât suntem stârniţi unii împotriva celorlalţi? Nu mai e nimic sincer şi curat în sufletele noastre? Trebuie să ne protejăm unii de alţii. construindu-ne în minte scenarii de groază? Voi fi nevoită să stau în fiecare dimineaţă în aşteptare, citind pe chipurile  adulţilor semnele prevestitoare de furtună, în loc să-i întâmpin pe cei mici aşa cum cred eu că-i mai bine?

          Hai, nu, asta e prea de tot! Refuz să cred că suntem duşmanii publici  ai copiilor! Refuz să cred că sărăcia, tabloidizarea şi manelizarea excesive conduc la pierderea încrederii în cel de-alături!

          În momentul în care văd în pragul uşii sălii de grupă o mamă sau un tată care s-au trezit cu faţa la cearceaf, nu mă gândesc nicidecum că au faţa “aia” din cauza mea, ci dintr-unul din motivele mai jos enumerate:

-         e ziua scadenţei ratei la bancă

-         are un şef scârbos, care-i face viaţa un iad

-         soacra se amestecă în viaţa lui/ei

-         cineva drag din familie e bolnav

-         n-are bani să plece în concediu

-         copilul îi cere chestii pe care nu i le poate cumpăra

-         viaţa lui/ei sexuală e un dezastru

-         l-a/a înşelat/-o nevasta/bărbatul

-         îl doare o măsea

-         nu-i place meseria pe care o are

-         e un fel de şef la serviciu şi şefii ăia de mai sus îi freacă zilnic ridichea cu target-urile

-         nu-i place să se trezească atât de dimineaţă

          Motive îmi mai vin în minte dar nu are rost să le enumăr aici, pentru că fiecare dintre voi le cam ştiţi.

          Desigur că în cazul în care apare în pragul uşii un  adult care nu ştie să dea un simplu “Bună dimineaţa!” sau “Bună ziua!”, nu-i mai caut scuze, constat pur şi simplu că e prost educat şi-mi închei analiza. Partea dificilă începe acolo unde eu sunt nevoită să-i explic copilului acelui om de ce e bine să ne dăm bineţe unii altora, chiar dacă în familia lor nu se practică. E foarte dificil să convingi un copil care înjură că nu e bine aşa, chiar dacă modelul patern din viaţa lui aşa face. E destul de greu să determini un copil de cinci ani dus la McDonald’s să aleagă fructele şi legumele proaspete. Este aproape imposibil să convingi un copil cu părinţi hiperprotectivi că e momentul să înceapă să gândească şi să acţioneze din proprie iniţiativă. Dar cel mai dificil este ca , după o anumită perioadă în care ai cheltuit în mod voluntar aproape toate resursele de energie, bună dispoziţie şi cunoaştere , să primeşti în ultima zi din anul şcolar un “La revedere!” aruncat în grabă şi cam peste umăr de la un părinte al cărui copil te cuprinde cu braţele şi-ţi şopteşte puţin gâtuit : ”O să-mi fie dor de grădiniţă...”. Rămâi în amintire cu şoapta şi cu mânuţa transpirată care-ţi face “pa,pa”, gândindu-te că poate anul viitor strădaniile tale vor fi mai apreciate.

          Există însă şi reversul medaliei, atunci când o mamă  de copil de-al tău vine în ultima zi de grădiniţă sau  după serbarea de sfârşit de an, te cuprinde în braţe şi trage o mamă de plâns de se zguduie pământul sub tine sau când o mamă de copil de-al tău vine şi-ţi zice: “P’ăsta mare mi l-aţi făcut copil bun, aşa că din toamnă v-o aduc şi p’asta mică, fiindcă tare mai suntem mulţumiţi...”.

          Mă gândesc eu în clipele mele de tăcere şi îndoială, cu ce-o să mă pot lăuda în faţa nepoţilor, care poate că nici n-o să se nască şi crească în România? Bani n-o să am, frumoasă n-o să fiu, tehnica o să mă depăşească... O să le pot tricota nişte cuşme faine şi o să le pot povesti nişte poveşti frumoase, o să le pot face nişte papanaşi mortal de buni, tort diplomat, o să-i las să facă tâmpenii fără să-i pârăsc, o să le vorbesc frumos despre mama lor, o să le traduc în limba lor ce o să vrea să le spună bunicul şi multe, multe alte chestii pe care le fac bunicile nebune.

          Ah, da, o să le mai pot explica de ce mama lor e un catâr încăpăţânat: pentru că, la vremea mea, şi eu m-am încăpăţânat să fiu educatoare într-o ţară în care preşedintele acelei ţări zicea că şcoala scoate tâmpiţi .

Sângele apă nu se face

Haideţi să vă povestesc câte ceva despre verile la Rădăuţi, în casa bunicii mele. La vremea aceea nu murise nimeni. Erau mulţi adulţi care se adunau în curtea minunată, înecată în flori , arbuşti şi iarbă. Casa avea un cerdac încăpător, acoperit de viţă de vie iar bucătăria de vară mi se părea enormă, curată şi frumos mirositoare. Lipit de bucătărie era grajdul, în care nu locuiau decât nişte găini amorţite şi câte un purceluş botezat  invariabil Ghiţă. Căţărată pe garduri moţăia o pisică neprietenoasă, Miauca pre numele ei. Am încercat cândva să mă împrietenesc cu ea, dar m-a zgâriat atât de tare pe mâini, încât am abandonat proiectul şi am hotărât, de atunci, că pisicile sunt nişte vietăţi prea imprevizibile pentru gusturile mele.

          Banca din curte era centrul verii. Acolo ne aşezam ca să ne însorim, acolo stăteam cu ochii către cer, lângă tufa de iasomie şi lângă un nuc bătrân, căutând printre nori îngeraşii din poveştile lui Oma Coca. Tot acolo se adunau băbuţele cochete, coconeturi venite în vizită la bunica şi mătuşa mea. Se serveau cafele cu caimac, fierte în ibric, dulceaţă de trandafiri, şerbet şi apa se bea rece ca gheaţa, de la pompa din curte. Eu eram cuminte şi aveam voie să le stau prin preajmă, minunându-mă de debitul lor verbal, în timp ce sorbeau, mâncau, plescăiau, mă rog, serveau, într-un cuvânt.

          Momentele cele mai fericite erau acelea în care veneau în vizită rudele noastre, pentru că mama şi tata aveau fraţi, surori, verişori, verişoare, unchi , mătuşi, nepoţi şi nepoate. Aveam rude prin Bucureşti, Iaşi, Mangalia, Piatra Neamţ. Era o hărmălaie de nedescris, se gătea multă  mâncare, din beciul casei erau scoase la iveală sticle de vin făcut în casă, murături puse de cu iarnă iar ciorbele aveau miros de leuştean. Se jucau jocuri “boiereşti”, cum ar fi canasta, poker cu jetoane, remy. Se chibiţa , se depănau amintiri, se spuneau multe bancuri, se râdea mult, mult de tot. Eram o familie mare şi fericită atunci când eram copil.

          A venit apoi anul 1986, când, pe neaşteptate, a murit fratele tatei, un om cât un munte, blând şi excesiv de sentimental. Chiar dacă era mai în vârstă decât tata, n-a încetat nicio clipă să fie puiul mamei. Nu a avut o viaţă prea fericită, dar nu voi intra în amănunte. Cert este că a murit pe stradă, în urma unui infarct miocardic. A fost înmormântat la Piatra Neamţ şi nu cred că cei doi copii ai lui au habar unde e mormântul lui.

          Tata era deja bolnav de cancer în 1986 şi în anul următor a plecat şi el să se întâlnească cu tatăl şi cu fratele lui. Mama lui tata, Oma Coca, îşi pierduse dorinţa de a mai trăi, aşa că în ianuarie 1989, într-o zi friguroasă, am înmormântat-o şi pe ea, oarecum bucuroşi că a scăpat de suferinţa cauzată de un cancer la colon, care a topit-o pe picioare.

          Casa verilor mele devenise un cavou, în care mirosea acum a vechi, trist şi iremediabil.

          Nu ne-a mai căutat nimeni, pe mama şi pe mine. Odată cu tata, dispăruse energia care-i lega pe toţi. Noi două rămăsesem singure. Uneori ne-a fost foame, alteori ne-a fost frig, câteodată ne uram atât de tare, încât preferam să nu vorbim una cu cealaltă, mergând să ne destăinuim lui Oma Musia, Arhanghelul dreptăţii noastre şi Solomonul nostru.

          Dar nu ne mai căuta nimeni...

          Anii au trecut şi, după o perioadă de dureroasă nedumerire, m-am învăţat să nu mai fiu căutată. Uitasem chipuri, uitasem numere de telefon, uitasem de oamenii care cândva îmi compuseseră Universul. Aveam o nouă viaţă, alături de cineva care-mi fusese cândva străin şi împreună cu cineva care fusese cândva doar o celulă a mea. Nu mă mai interesau vieţile celor care râseseră cândva pe cerdacul cu viţă de vie. Uitasem cum e să ai o familie mare, ascultând cu un zâmbet în colţul gurii poveştile prietenilor mei despre reuniuni, unchi, mătuşi, verişori şi verişoare, nunţi, botezuri şi înmormântări.

          Am plecat, lasând în urmă foamea, sărăcia, frustrările, alegând să uit.

          Sângele apă nu se face... Sunt de acord cu zicala într-o singură privinţă: i-am transmis fiicei mele tot ceea ce am moştenit mai bun prin sângele tatălui meu şi pentru asta-i sunt recunoscătoare.