CĂPITĂNEASA

 

Toți, dar absolut toți cei din jurul meu vor o educație ”ca afară”. Mirajul succesului educației de afară este liniștitor pentru gafele și insuccesele educației ”dinăuntru”. E chestia aia pe care o spun toți, că ce bine era de era educația ca la finlandeji, japoneji, chineji, thailandeji și alți ”deji”, dar așa, mioritic, e nasol și de aceea copiii noștri nu-s precum copiii celorlalți, că sistemul a dat chix, că experții noștri sunt mai nasoi decât experții lor, că hai să organizăm întâlniri cu experții lor să-i învețe pe experții noștri, workshop-uri, conferințe, întâlniri pe zeci de mii de euro, totul la un nivel așa de înalt încât eu, educatoarea de la nivelul covorului pe care șed cu copiii când le citesc povești, nu am nicio șansă să tind către cunoașterea- cheie a succesului   ”celorlalți”.

Stau eu așa și mă gândesc, de una singură, de ce ”afară” este diferit de ”înăuntru”. Nu, nu este vina experților, este vina societății în ansamblul ei.

Am să explic cu exemple concrete de ce scriu asta.

M-am uitat timp de vreo săptămână la un serial documentar japonez: ”M-am făcut mare!”. Sunt episoade de circa 10-12 minute, în care copii cu vârste între 3 și 4 ani sunt trimiși de către părinți să rezolve diverse comisioane. De multe ori, traseele pe care trebuie să le parcurgă copiii sunt lungi, sinuoase, dar deja cunoscute de ei. Merg la cumpărături, merg să le ducă bunicilor pachețele, merg să le ducă părinților , la locul lor de muncă, obiecte pe care ei le-au ”uitat” acasă șamd. Este incredibil cu câtă răbdare și dârzenie ( da, dârzenie) își pregătesc părinții copiii pentru prima lor încercare pe cont propriu. Unii dintre copii sunt curajoși și încrezători și acceptă provocarea cu nerăbdare, alții însă sunt temători și plâng de teama eșecului. Ce m-a impresionat însă cel mai mult a fost susținerea societății, a oamenilor din jur- vecini, vânzători, necunoscuți de pe stradă- care au format un cordon de siguranță în jurul copiilor, ajutându-i și încurajându-i. Copiii treceau prin momente de cumpănă, uitau ce au de făcut, se rătăceau, trebuiau să se întoarcă din drum, își pierdeau cumpătul, plângeau, aveau îndoieli că vor reuși să ducă până la capăt sarcina dată de părinți  care, indiscutabil, trebuia dusă până la capăt.

Copiii reușeau de fiecare dată să-și depășească temerile datorită încurajărilor primite de la oamenii din jur. Ăsta este un lucru cert, ușor observabil și care, în societatea noastră lipsește cu desăvârșire.

Nu, nu am de gând să idealizez societatea în care trăiesc, nu am de gând să scriu despre ”waw, câți oameni simpatici și dedicați copiilor cunosc, bătrânei haioși, care au lipici la pici și oameni maturi și puternici care-i iau sub aripa ocrotitoare pe toți copiii întâlniți”. Am o veste proastă: la nivelul societății la care trăiesc eu nu prea există asemenea persoane. Pentru a-mi susține punctul de vedere, am să scriu despre pățania de ieri,     care-mi este atât de proaspătă în minte încât trebuie să vi-o povestesc.

Aveam programată, deja de câteva zile, o vizită la o fabrică de globuri. Emoții mari pentru copii ( ”o să vedem ajutoarele Moșului cum fac ele globuri de atârnat în brăduț”, ” o să primim câte un globuleeeeeeț...”) și o mare curiozitate pentru mine, pentru că nu mai fusesem în vizită acolo.

Ni s-a comunicat de la bun început că avem fix 30 de minute alocate pentru vizită fiindcă, în perioada asta, e mare cererea, așa că la fabrica de globuri grupele de copii intră și ies ca pe bandă rulantă. Am zis bine, e bine și o jumătate de oră, mai ales că ai mei sunt mici și e de preferat să nu ne îndepărtăm mai mult de o oră de grădiniță, unde există toalete curate, săpun și apă curentă, știți voi de ce.

Ajungem la poarta fabricii. Sunăm la interfon, răspunde o voce bărbătească, zicem ”săr’mâna, noi suntem , ăștia mici, am venit” ni se mârâie un ”intrați!” și bââââzzzz, se deschide poarta. Intrăm sfioși și, în curte ne întâmpină însăși CĂPITĂNEASA. Este o doamnă trecută bine de vara vieții, tunsă scurt, ochelari, ținută sport gen trening la modă în anii ’90, silueta specifică femeilor care iau gătitul și hrănitul foarte în serios și o voce aspră, fără drept la apel.

Noi, două educatoare și o îngrijitoare, cu un șir ordonat de piticei cuminți de-ți vine să-i papi. Strigă căpităneasa:

-        - De ce ați intrat?!!!

-        - Pentru că ni s-a deschis poarta, zicem noi cu voce moale, ca să nu o supărăm mai tare.

-      -  Treceți mai încolo cu copiii, faceți loc să iasă ăștialalți. (Ăștialalți sunt copii mai mari, de la grădinița noastră, care vizitaseră fabrica în tronsonul orar dinaintea noastră.)

Urmează un scurt instructaj în curtea mică și întunecoasă a făbricuței. Pentru mine a fost o călătorie în timp, înapoi în copilăria mea, când fabricile aveau același aspect dezolant  și miros de șpan, substanțe necunoscute și , în general, jeg dispus în straturi, ca cele de la fabrica de globuri de ieri.

Ni s-a comunicat scurt și aspru că vom vizita suflătoria, unde vom vedea cum se fac globurile din sticlă și apoi vom urca până la etajul al doilea – PE LÂNGĂ PERETE, DAAAA???!!!- unde vom vedea cum se pictează globurile.

Intrăm în suflătorie, un atelier întunecat unde sunt depozitate cutii pe care trebuie să le ocolim, unde lucrează un singur bărbat care încălzește sticla și o suflă până se transformă în globuri din sticlă. Ne oprim să-l observăm. Este obosit, lipsit de chef de musafiri și, cel mai probabil, sâcâit de atăția copii care trec pe acolo și-l observă. Constatăm că nici el, nici căpităneasa nu prea au chef să le explice piticeilor așa, mai pe înțelesul lor, care-i procesul tehnologic, așa că începem noi să le mai spunem una-alta. Stăm cât stăm, nebăgați în seamă, după care ni se spune să facem stânga-mprejur, să ieșim și să urcăm la etajul al doilea - PE LÂNGĂ PERETE, DAAAA???!!!- unde vom vizita atelierul de pictat globuri. Mă gândesc : ”Acolo e sigur-sigur mai interesant, cu atâtea culori, globulețe vesele înșirate pe acolo.”

Urcăm până la etajul al doilea, intră, zicem ”buuuuunăăăăă ziiiiuuuuaaaa!” și gata. Ne oprim așa, în șir indian, în mijlocul unui atelier la fel de dezolant ca restul fabricii unde, la câteva bancuri de lucru, sunt așezate femei care pictează globuri. Din nou așteptăm degeaba ca cineva să le explice celor mici care-i șmecheria, cum sunt pictate globurile, cam ce modele de globuri se fabrică, în care țări ajung globurile. Nimic. Stăteau înșirații mei indieni și se uitau, cu nasurile aproape lipite de bancurile de lucru, că nu-s mai înalți de atât și căutau ceva interesant, care să le creeze amintiri de la fabrica de globuri. Angajatele care pictau globuri le mai aruncau câte o privire, după care se concentrau din nou pe munca lor migăloasă. Căpităneasa ne observa din umbră. Tot noi am început să-i întrebăm pe copii ce culori observă, ce forme de globuri, care sunt preferatele lor. Eram din ce în ce mai tristă. Îmi doream să plec de acolo. Fabrica de globuri nu este un loc magic, este doar un loc de muncă unde oameni triști muncesc într-un mediu dezolant, pentru a le crea altora o parte din magia Crăciunului.

La finalul vizitei am plătit și preluat pungile cu globulețele copiilor, personalizate cu numele lor, pentru care părinții au achitat o  anumită sumă.

Ne-am dus, tot în șir indian, către microbuzul care ne-a dus acasă. Pe drum, mulți dintre copii au adormit, legănați în ritmul mașinii conduse atent de către șofer. Știți care a fost cea mai frumoasă parte a întregii vizite? Călătoria cu microbuzul: am avut parte de un șofer extrem de blând, care nu numai că ne-a dus și adus în siguranță, dar i-a și ajutat pe copii la urcare și coborâre, cu acel ”hopa suuuus!” liniștitor.

De ce am scris despre experiența de ieri? Pentru că percepția pe care o au copiii noștri despre ce înseamnă să devii membru valid al societății este total diferită de a copiilor din Finlanda, de exemplu, fiindcă tot suntem topiți după educația finlandeză, sfântul Graal al educației.

Înțeleg că în Finlanda cel mai important lucru pe care-l învață copilul la grădiniță este că și el, alături de ceilalți, este un membru valoros al societății, având drepturi și obligații. Copiii au oportunitatea de a vizita locuri diverse, unde sunt așteptați, unde li se oferă explicații, unde sunt implicați în activități, unde sunt tratați ca ființe raționale, utile și cu mare potențial de inserție socială.

Haideți să vedem cum e la noi. Vizităm un muzeu cu copiii. Prima interdicție: ”Nu punem mâna pe exponate!”. Știați că în Germania există pedagogie muzeală? Există așadar pedagogi muzeali. Nici nu știu dacă am tradus bine ” Museumspädagogik” în limba română. Tot în Germania există pedagogia prin teatru- ” Theaterpädagogik”- care este o disciplină de sine stătătoare.

Revin la copilul nostru, cel de aici, de lângă noi. Există cele două concepte de educație diametral opuse aplicate în societatea noastră:

1.     1. Toți copiii sunt atinși de aripa genialității încă de la naștere, nu au nevoie de îndrumarea adulților decât în foarte mică măsură, trebuie lăsați să se dezvolte liber, fără opreliști, pentru a-și atinge zona proximei dezvoltări. În concluzie, toți copiii sunt geniali iar  opreliștile, limitările și, în general , regulile nu fac altceva decât să altereze potențialul uriaș al copiilor, viitori leaderi, călători în Cosmos, inventatori ai mașinii timpului.

2.   2.   Educația ca pe vremea mea: copilu-i mic, nu știe nimic, face cum zic eu și gata!

Vă spun eu: nu există cale de mijloc decât în foarte puține cazuri, cazuri liniștitoare pentru mine.

De ce nu vom fi niciodată japoneji și nici finlandeji? Pentru că nici căpităneasa de ieri, nici baba de la colțul blocului, nici doamna scorțoasă de la muzeu, nici vânzătoarea de morcovi din piață, nici gunoierul și nici șoferul de troleibuz nu sunt finlandeji ori japoneji. Ei sunt români, se comportă așa cum se comportă românii și le transmit copiilor care trăiesc printre ei, cu nasurile mici lipite de virtualele bancuri de lucru mirosind a jeg în straturi, atitudinea și valorile umane care li se vor întipări pentru totdeauna în minte și suflet.

Eu nu-mi doresc educație japoneză ori finlandeză pentru ăștia mici ai mei. Îmi doresc să fie văzuți, băgați în seamă, iubiți, îndrumați și motivați așa cum merită.

Sincer, îmi doresc ca data viitoare când voi merge cu ei în vizită la fabrica de globuri sau la oricare altă fabrică să fie întâmpinați cu ”Bine ați venit!”.

Baby Yoda, Legolas și cu mine

 

Am început să mă uit la ”Mandalorianul” și-s topită după Baby Yoda. Am aflat, după cercetări care au durat vreo cinci minute, că-l cheamă Grogu, așa că i-am dat numele de alint Goguță, că  așa-mi dictează instinctul de ocrotitoare a tuturor goguților.

Extrapolând la experiența mea de viață raportată la cea de cinefil amator, mi-am dat seama că am de-a face zilnic nu numai cu Grogu ci și cu câțiva Legolas în miniatură, vorbitori așadar de limbă elfă.

Anul ăsta mi s-au dat înspre îngrijire și educare debutanți într-ale grădinițelii. O trupă serioasă dar eterogenă de piticuți cu personalități și preocupări diferite, unii dintre ei aterizând în poala mea direct din sânul familiei restrânse, fiindcă au fost ani de pandemie și cei mai mulți dintre ei sunt născuți cu puțin timp înainte de perioada de nebunie pandemică.

Înainte de orice am avut de grijă să-mi adaptez garderoba, achiziționând noi bluze de muci, pentru că bluzele de muci nu au voie să lipsească din dulapul niciunei educatoare serioase. Dacă veți vedea vreodată o educatoare de grupă mică purtând mătăsuci, fustițe și toculețe, să știți că este, cel mai probabil, într-o zi cu inspecție sau cu ceva evenimente mai office, pentru că în restul timpului educatoarea de grupă mică poartă haine largi, din bumbac, care absorb muci și lacrimi de despărțire de mama dar și transpirația proprie. În prima mea zi de grădiniță am ajuns acasă cu pantalonii purtând în zona genunchilor o mare ștampilă de pipi, fiindcă ținusem în brațe un omuleț care nu știa să se ceară la baie, purta pantaloni bleumarin și ochiul meu ager nu detectase fundul ud al pantalonilor. Dintr-a doua zi începând am luat în geantă pantaloni de schimb.

Grogu este mic, prietenos, scoate sunete nearticulate cumsecade și , în general, întinde mânuțele spre a fi luat în brațe de oameni care-i par de încredere. Grogu meu personal, cel din viața reală, nu este verde, este rozaliu și blond și obosește repede, culcându-se uneori pe unde apucă exact în momentele în care eu sun adunarea. Mi-am făcut obiceiul să-l caut din priviri, pentru că el insistă cu blândețe să se odihnească ori de câte ori are nevoie sau să o apuce pe trasee proprii, altele decât cele indicate de mine. Grogu meu are nevoie să fie ținut de mânuță. Dacă îl întreb ceva îmi răspunde cu un zâmbet. Noi conversăm inegal: eu cu cuvinte el doar cu zâmbete. Se duce de râpă toată strădania mea de a-l învăța cum e bine să stea în rând, cum ar fi bine să se deplaseze fără să se împiedice, de ce e bine să doarmă la prânz, în pătuț și nu dimineața, pe covor. Mi-am propus să trăiesc fiecare zi alături de Grogu al meu așa cum vine, fără așteptări nerealiste, cu răbdare și mult pupat. În afară de zâmbetul absolut cuceritor, micuțul miroase foarte frumos, factor determinant în prinderea lui în brațe și smotocirea absolut neprofesională pe care o execut ori de câte ori am ocazia. Grogu al meu nu vorbește deocamdată nici acasă, nici la grădiniță. Sunt absolut sigură că va veni ziua în care el va învăța să se exprime în limba oamenilor, va crește, privirea-i va deveni mai ageră și exploratoare și în mod sigur nu va mai adormi pe covor. Va fi un copil ca toți ceilalți, care nu fac parte din universul  copiilor Yoda sau Legolas. Probabil că unele dintre puterile de Grogu vor dispărea, aducând după sine mulțumirea celor din jur că, în sfârșit, s-a conformat. Eu voi fi martoră la conformare dar asta nu-mi va șterge amintirile de pe când avea puterea de a levita, când prin puterea zâmbetului era ridicat de la pâmânt și purtat pe brațe.

Legolas al meu vorbește limba elfilor. Cine-l aude vorbind are nevoie de subtitrare. Este aproape imposibil să faci vreo analogie între ceea ce spune el și limbajul oamenilor de rând. La începutul prieteniei noastre mi s-a transmis o singură informație: dacă dorește apă, duce degetul arătător la gură. De aici am început să traduc eu tot ce-mi spunea. Dacă spunea ”mama”, cu semnul întrebării ăla prevestitor de hohote de plâns, îi spuneam că mama vine, e pe aleea din fața grădiniței și ajunge prima . La vrum-vrum am înțeles că trebuie să-i spun că da, vor pleca el cu tata cu mașina la bunica și ce frumooooooos va fi.

Legolas vorbește mai mult cu vocale, sare peste consoanele absolut inutile și-și construiește un discurs amplu, în timp ce stă cu burta pe genunchii mei. Vorbește către covor și după ce-și încheie tirada se uită la mine, așteptând un răspuns. Răspunsul meu este, de cele mai multe ori, o traducere în plicticoasa limbă a oamenilor a tot ceea ce mi-a spus el, urmat de ”Așa-i?”. Binevoiește să-mi răspundă cu câte un ”da” sau ”nu” scurt, în funcție de cât de bine m-am priceput să traduc.

Săptămâna asta mi s-a părut că am luat-o razna, fiindcă s-a uitat la mine așa, mai pe-o parte, cu un zâmbet discret și a spus ”ighit”. Am cerut imediat confirmare: ”Ai spus cumva Ingrid?”. ”Da”.   Nu era nimeni lângă mine căruia să-i povestesc despre magia momentului, pentru că, în general, adulții au impresia că este absolut normal ca un elf să zică la un moment dat ”ighit”. Am chicotit eu așa, de una singură, păstrând în minte și suflet momentul zero în care Legolas al meu a pătruns pe tărâmul oamenilor.

Peste ani și ani sunt aproape sigură că toți elfii și goguții mei vor vorbi impecabil, se vor antrena în dialoguri sofisticate, se vor confunda cu oamenii, părând că fac parte dintotdeauna din lumea lor.

Eu sunt însă educatoare și, spre deosebire de voi, ceilalți care vă credeți tari într-ale educației, eu și cu suratele mele educatoare suntem cele mai șmechere, fiindcă știm să ascultăm cu urechile sufletului și știm să vedem cu ochii inimii așa cum nimeni altcineva nu se pricepe. Noi suntem cele care vi-i aducem pe toți Baby Yoda și Legolas în lumea oamenilor, pregătindu-i să vă accepte toate ciudățeniile, fiindcă Doamne-Doamne, habar nu aveți  câte ați avea voi de învățat de la ei și nu invers.

SECRETE

 

M-am suspectat, nu o singură dată, că-s o tâmpită. Până la pandemie aveam o părere relativ bună despre mine și despre capacitatea mea de a sesiza realitățile din jurul meu.  Cu excepția faptului că nu-mi cunoșteam vecinii din bloc, fiindcă nu-mi beau cafeluța cu vecinele care să mă pună la curent cu ultimele bârfe, îmi cunoșteam lumea cea micuță, mănăștureană. La faza cu vecinii mă mai ajutau ai mei, cei din casă, care-i cunoșteau cât de cât iar când venea șeful de scară să colecteze ajutorul de înmormântare, aflam cine a decedat, Dumnezeu să-l odihnească, poftim 50 de lei, chit că nu m-a salutat niciodată, să fie primit, că doar oameni suntem.

Odată cu pandemia a început zăpăceala. Episodul cel mai mișto a fost cel în care am aflat că nu se mai găsește drojdie. Toată lumea avea drojdie uscată sau proaspătă, toată lumea își făcuse stoc de făină, toată lumea stătea liniștită în izolare, cocând pâine aburindă, doar eu, care nu copsesem o pâine în viața mea, nu aveam drojdie. Am intrat în panică. Gabi, săracul, încerca să mă liniștească, spunându-mi că putem cumpăra pâine de la magazin, că nu-i penurie și că stai naibii chill, n-ai copt pâine niciodată. Eu, nu și nu, că toate colegele mele au scris pe grup că au drojdie, că au pe cineva în familie care le-a făcut rost, că au congelatorul plin cu drojdie proaspătă și cămara doldora cu pliculețe de drojdie uscată. Adică familiile lor erau rezolvate, le puteau pune pâine pe masă, doar eu aveam o pungă de orez ,cinci conserve și doi litri de lapte UHT, că noi nu bem cafeaua fără lapte. Eram o inconștientă care nu avea grijă de familia ei.

Într-o seară l-am luat pe Gabi în trap ușurel și am mers la un magazin dintre blocuri, unde vorbisem eu cu vânzătoarea, care-mi spusese că, la ceas de seară, în mare secret, vor primi câteva cubulețe de drojdie proaspătă. Soțul meu, om chibzuit la cap, nu s-a pus cu nebuna și am mers la o bucată de noapte la o șuetă cu vânzătoarele. Odată ajunși acolo, am întrebat șoptit unde-i drojdia. S-a uitat doamna cu dispreț la mine: nu primiseră drojdie și nici nu știa când vor primi. Am plecat de acolo, jurându-mi că nu le mai calc niciodată pragul și nici n-am mai făcut-o.

Cert este că cineva din familie mi-a făcut rost de o cărămidă din aceea de drojdie de Pașcani, pe care am tăiat-o în cubulețe mici, învelite în alufolie. Jumătate le-am păstrat și jumătate le-am dăruit surorii mele de suflet, femeie gospodină, pricepută-n cuhnie, nu ca mine. Am început să coc pâine (Dumnezeu să o țină sănătoasă pe Jamilla!), am copt și brânzoaice iar apucătura asta sănătoasă de a coace pâine mi-am păstrat-o, că e trendy acum să fii intelectuală gospodină. Nu glumesc când spun că mirosul de pâine proaspăt scoasă din cuptorul meu care coace ca naiba este cel mai mișto miros din casă, după acela de sarmale și de pască. Cubulețele din alufolie au ajuns, în mare parte, la gunoi, după ce a apărut din nou drojdia în magazine și eu a trebuit să fac loc în congelator pentru găinile ucise fără milă de soacra mea.

S-au mai întâmplat chestii secrete în pandemie, dar nu am să scriu despre ele. Un singur lucru am să amintesc totuși: pe când se împărțiseră taberele în privința vaccinului, m-a văzut fiică-mea că făceam statistici. S-a uitat la mine, cu privirea ei specială și mi-a spus: ”Ne vaccinăm toți, fără nicio cârâială!”. Și ne-am vaccinat.

Acum a venit războiul din Ucraina. Timp de câteva zile am trâit într-o realitate paralelă, într-un scenariu de film prost. După faza de stupoare, am zis cu ai mei să ne mobilizăm și să ajutăm puțin, chit că trăim din două salarii, dar știți și voi cum este: noi ăștia mulți, care trăim cu puțin punem lucrurile în mișcare. Am găsit o asociație umanitară de încredere, cu vechime, unde am donat chestiile solicitate de ei. Nu am transferat bani, fiindcă am simțit că e mai bine să cărăm noi sacoșele cu scutece și săpunuri, fiindcă oricum oamenii de acolo aveau de gând să le cumpere.

Au început să apară știri, postări, șoapte, despre cât de fraieri sunt românii care-i ajută pe ucraineni. Vin ăia cu gipanele și nici nu se uită la plăcintele, sarmalele și gulașurile pregătite de băbuțele care-i așteaptă în vamă. Dacă deschideai urechea bine ( știți voi, ca în jocul copilăriei ”Deschide-ți urechea bine/ Să vedem ghicești ori ba...”) auzeai șoaptele celor care știau ei cum stă treaba de fapt. Mă simțeam ca în Mordor, jur.

A urmat nebunia cu pașapoartele. Toată lumea își face pașaport. Eu m-am uitat doar să nu am buletinul expirat, ca atunci când cumpărase Gabi bilete să plecăm, surprizăăăăăă!, la Barcelona de ziua mea și eu nu puteam face check-in-ul fiindcă aveam buletinul expirat. Până la urmă am plecat la Barcelona, am văzut Casa Battlo , am plâns de fericire și acum știu că permisul de conducere îmi expiră în 2024.

Nu îmi fac pașaport, fiindcă nu am unde să plec cu pașaport. Acum vreo două zile m-a sunat nașa Amaliei. Locuiește în München, este medic, are trei copii, lucrează non-stop și nu cunoaște nici ea toate secretele războiului din Ucraina. I-am zis că în caz de ceva ce naiba facem. Mi-a răspuns că este absolut normal să ne refugiem la ei, că au casă cu trei etaje și încăpem toți. Am rezolvat așadar problema refugierii și m-am calmat cu pașaportul.

Iodul este o problemă. Toată lumea a cumpărat pastile de iod și nu mai găsești iod nici măcar dacă ai neamuri care lucrează la depozitul cu iod. Am venit acasă panicată, din nou, că ar trebui să găsesc niște iod, să-l pun la congelator, ca pe drojdie. Amalia m-a întrebat ce vreau să fac cu iodul. ”Să fie acolo, mamă, că nu se știe niciodată...”. Mi-a spus, chill mama, oamenii care au peste patruj’ de ani nu iau iod, fiindcă riscul de a face cancer la tiroidă este scăzut și oricum, în caz de bombă nucleară sau centrală nucleară distrusă aflăm prea târziu. Ba nu, ba nu, că noi suntem în Mordor și se aud șoapte peste tot: ” Rumour grew of a shadow in the East, whispers of a nameless fear and the ring of power perceived its time had now come.”

M-am calmat cu iodul.

Ieri a început isteria cu benzina, dar episodul ăsta m-a găsit calmă și determinată să nu-mi mai pese. M-am imunizat.

Văd în jurul meu oameni care se adună și șoptesc. Eu nu sunt invitată la întâlnirile șoptitorilor care cunosc secrete, fiindcă, așa cum am afirmat la început, sunt o tâmpită. Șoptitorii știu chestii și șlefuiesc destinele altora. Ei au putere, ei pot decide ce am sau n-am de făcut eu. Ei sunt elfii și gandalfii cei înțelepți iar eu sunt un Frodo mic și fraier, care e de sacrificiu. Faza mișto este însă că, la urmă, Frodo a fost cel mai a dracu` dintre toți, a luat-o razna, sătul de situația creată de Sauron, a rezolvat problema așa, frontal și a rămas cel mai simpatic personaj.

Atunci când frozii o iau razna, după ce au fost toată viața lor niște hobbiți cuminți, șoptitorii înțelepți și care cunosc multe secrete se opresc, uimiți, întrebându-se: ” Ni, mă , ce-o fi pățit ăsta micu’ ?”. Lumea este plină de frozi cuminți, harnici și altruiști, dar sfatul meu este să nu-i stârniți, că nu vă scapă nici Sauron. Pace pe pământ!