SECRETE

 

M-am suspectat, nu o singură dată, că-s o tâmpită. Până la pandemie aveam o părere relativ bună despre mine și despre capacitatea mea de a sesiza realitățile din jurul meu.  Cu excepția faptului că nu-mi cunoșteam vecinii din bloc, fiindcă nu-mi beau cafeluța cu vecinele care să mă pună la curent cu ultimele bârfe, îmi cunoșteam lumea cea micuță, mănăștureană. La faza cu vecinii mă mai ajutau ai mei, cei din casă, care-i cunoșteau cât de cât iar când venea șeful de scară să colecteze ajutorul de înmormântare, aflam cine a decedat, Dumnezeu să-l odihnească, poftim 50 de lei, chit că nu m-a salutat niciodată, să fie primit, că doar oameni suntem.

Odată cu pandemia a început zăpăceala. Episodul cel mai mișto a fost cel în care am aflat că nu se mai găsește drojdie. Toată lumea avea drojdie uscată sau proaspătă, toată lumea își făcuse stoc de făină, toată lumea stătea liniștită în izolare, cocând pâine aburindă, doar eu, care nu copsesem o pâine în viața mea, nu aveam drojdie. Am intrat în panică. Gabi, săracul, încerca să mă liniștească, spunându-mi că putem cumpăra pâine de la magazin, că nu-i penurie și că stai naibii chill, n-ai copt pâine niciodată. Eu, nu și nu, că toate colegele mele au scris pe grup că au drojdie, că au pe cineva în familie care le-a făcut rost, că au congelatorul plin cu drojdie proaspătă și cămara doldora cu pliculețe de drojdie uscată. Adică familiile lor erau rezolvate, le puteau pune pâine pe masă, doar eu aveam o pungă de orez ,cinci conserve și doi litri de lapte UHT, că noi nu bem cafeaua fără lapte. Eram o inconștientă care nu avea grijă de familia ei.

Într-o seară l-am luat pe Gabi în trap ușurel și am mers la un magazin dintre blocuri, unde vorbisem eu cu vânzătoarea, care-mi spusese că, la ceas de seară, în mare secret, vor primi câteva cubulețe de drojdie proaspătă. Soțul meu, om chibzuit la cap, nu s-a pus cu nebuna și am mers la o bucată de noapte la o șuetă cu vânzătoarele. Odată ajunși acolo, am întrebat șoptit unde-i drojdia. S-a uitat doamna cu dispreț la mine: nu primiseră drojdie și nici nu știa când vor primi. Am plecat de acolo, jurându-mi că nu le mai calc niciodată pragul și nici n-am mai făcut-o.

Cert este că cineva din familie mi-a făcut rost de o cărămidă din aceea de drojdie de Pașcani, pe care am tăiat-o în cubulețe mici, învelite în alufolie. Jumătate le-am păstrat și jumătate le-am dăruit surorii mele de suflet, femeie gospodină, pricepută-n cuhnie, nu ca mine. Am început să coc pâine (Dumnezeu să o țină sănătoasă pe Jamilla!), am copt și brânzoaice iar apucătura asta sănătoasă de a coace pâine mi-am păstrat-o, că e trendy acum să fii intelectuală gospodină. Nu glumesc când spun că mirosul de pâine proaspăt scoasă din cuptorul meu care coace ca naiba este cel mai mișto miros din casă, după acela de sarmale și de pască. Cubulețele din alufolie au ajuns, în mare parte, la gunoi, după ce a apărut din nou drojdia în magazine și eu a trebuit să fac loc în congelator pentru găinile ucise fără milă de soacra mea.

S-au mai întâmplat chestii secrete în pandemie, dar nu am să scriu despre ele. Un singur lucru am să amintesc totuși: pe când se împărțiseră taberele în privința vaccinului, m-a văzut fiică-mea că făceam statistici. S-a uitat la mine, cu privirea ei specială și mi-a spus: ”Ne vaccinăm toți, fără nicio cârâială!”. Și ne-am vaccinat.

Acum a venit războiul din Ucraina. Timp de câteva zile am trâit într-o realitate paralelă, într-un scenariu de film prost. După faza de stupoare, am zis cu ai mei să ne mobilizăm și să ajutăm puțin, chit că trăim din două salarii, dar știți și voi cum este: noi ăștia mulți, care trăim cu puțin punem lucrurile în mișcare. Am găsit o asociație umanitară de încredere, cu vechime, unde am donat chestiile solicitate de ei. Nu am transferat bani, fiindcă am simțit că e mai bine să cărăm noi sacoșele cu scutece și săpunuri, fiindcă oricum oamenii de acolo aveau de gând să le cumpere.

Au început să apară știri, postări, șoapte, despre cât de fraieri sunt românii care-i ajută pe ucraineni. Vin ăia cu gipanele și nici nu se uită la plăcintele, sarmalele și gulașurile pregătite de băbuțele care-i așteaptă în vamă. Dacă deschideai urechea bine ( știți voi, ca în jocul copilăriei ”Deschide-ți urechea bine/ Să vedem ghicești ori ba...”) auzeai șoaptele celor care știau ei cum stă treaba de fapt. Mă simțeam ca în Mordor, jur.

A urmat nebunia cu pașapoartele. Toată lumea își face pașaport. Eu m-am uitat doar să nu am buletinul expirat, ca atunci când cumpărase Gabi bilete să plecăm, surprizăăăăăă!, la Barcelona de ziua mea și eu nu puteam face check-in-ul fiindcă aveam buletinul expirat. Până la urmă am plecat la Barcelona, am văzut Casa Battlo , am plâns de fericire și acum știu că permisul de conducere îmi expiră în 2024.

Nu îmi fac pașaport, fiindcă nu am unde să plec cu pașaport. Acum vreo două zile m-a sunat nașa Amaliei. Locuiește în München, este medic, are trei copii, lucrează non-stop și nu cunoaște nici ea toate secretele războiului din Ucraina. I-am zis că în caz de ceva ce naiba facem. Mi-a răspuns că este absolut normal să ne refugiem la ei, că au casă cu trei etaje și încăpem toți. Am rezolvat așadar problema refugierii și m-am calmat cu pașaportul.

Iodul este o problemă. Toată lumea a cumpărat pastile de iod și nu mai găsești iod nici măcar dacă ai neamuri care lucrează la depozitul cu iod. Am venit acasă panicată, din nou, că ar trebui să găsesc niște iod, să-l pun la congelator, ca pe drojdie. Amalia m-a întrebat ce vreau să fac cu iodul. ”Să fie acolo, mamă, că nu se știe niciodată...”. Mi-a spus, chill mama, oamenii care au peste patruj’ de ani nu iau iod, fiindcă riscul de a face cancer la tiroidă este scăzut și oricum, în caz de bombă nucleară sau centrală nucleară distrusă aflăm prea târziu. Ba nu, ba nu, că noi suntem în Mordor și se aud șoapte peste tot: ” Rumour grew of a shadow in the East, whispers of a nameless fear and the ring of power perceived its time had now come.”

M-am calmat cu iodul.

Ieri a început isteria cu benzina, dar episodul ăsta m-a găsit calmă și determinată să nu-mi mai pese. M-am imunizat.

Văd în jurul meu oameni care se adună și șoptesc. Eu nu sunt invitată la întâlnirile șoptitorilor care cunosc secrete, fiindcă, așa cum am afirmat la început, sunt o tâmpită. Șoptitorii știu chestii și șlefuiesc destinele altora. Ei au putere, ei pot decide ce am sau n-am de făcut eu. Ei sunt elfii și gandalfii cei înțelepți iar eu sunt un Frodo mic și fraier, care e de sacrificiu. Faza mișto este însă că, la urmă, Frodo a fost cel mai a dracu` dintre toți, a luat-o razna, sătul de situația creată de Sauron, a rezolvat problema așa, frontal și a rămas cel mai simpatic personaj.

Atunci când frozii o iau razna, după ce au fost toată viața lor niște hobbiți cuminți, șoptitorii înțelepți și care cunosc multe secrete se opresc, uimiți, întrebându-se: ” Ni, mă , ce-o fi pățit ăsta micu’ ?”. Lumea este plină de frozi cuminți, harnici și altruiști, dar sfatul meu este să nu-i stârniți, că nu vă scapă nici Sauron. Pace pe pământ!