CĂPITĂNEASA

 

Toți, dar absolut toți cei din jurul meu vor o educație ”ca afară”. Mirajul succesului educației de afară este liniștitor pentru gafele și insuccesele educației ”dinăuntru”. E chestia aia pe care o spun toți, că ce bine era de era educația ca la finlandeji, japoneji, chineji, thailandeji și alți ”deji”, dar așa, mioritic, e nasol și de aceea copiii noștri nu-s precum copiii celorlalți, că sistemul a dat chix, că experții noștri sunt mai nasoi decât experții lor, că hai să organizăm întâlniri cu experții lor să-i învețe pe experții noștri, workshop-uri, conferințe, întâlniri pe zeci de mii de euro, totul la un nivel așa de înalt încât eu, educatoarea de la nivelul covorului pe care șed cu copiii când le citesc povești, nu am nicio șansă să tind către cunoașterea- cheie a succesului   ”celorlalți”.

Stau eu așa și mă gândesc, de una singură, de ce ”afară” este diferit de ”înăuntru”. Nu, nu este vina experților, este vina societății în ansamblul ei.

Am să explic cu exemple concrete de ce scriu asta.

M-am uitat timp de vreo săptămână la un serial documentar japonez: ”M-am făcut mare!”. Sunt episoade de circa 10-12 minute, în care copii cu vârste între 3 și 4 ani sunt trimiși de către părinți să rezolve diverse comisioane. De multe ori, traseele pe care trebuie să le parcurgă copiii sunt lungi, sinuoase, dar deja cunoscute de ei. Merg la cumpărături, merg să le ducă bunicilor pachețele, merg să le ducă părinților , la locul lor de muncă, obiecte pe care ei le-au ”uitat” acasă șamd. Este incredibil cu câtă răbdare și dârzenie ( da, dârzenie) își pregătesc părinții copiii pentru prima lor încercare pe cont propriu. Unii dintre copii sunt curajoși și încrezători și acceptă provocarea cu nerăbdare, alții însă sunt temători și plâng de teama eșecului. Ce m-a impresionat însă cel mai mult a fost susținerea societății, a oamenilor din jur- vecini, vânzători, necunoscuți de pe stradă- care au format un cordon de siguranță în jurul copiilor, ajutându-i și încurajându-i. Copiii treceau prin momente de cumpănă, uitau ce au de făcut, se rătăceau, trebuiau să se întoarcă din drum, își pierdeau cumpătul, plângeau, aveau îndoieli că vor reuși să ducă până la capăt sarcina dată de părinți  care, indiscutabil, trebuia dusă până la capăt.

Copiii reușeau de fiecare dată să-și depășească temerile datorită încurajărilor primite de la oamenii din jur. Ăsta este un lucru cert, ușor observabil și care, în societatea noastră lipsește cu desăvârșire.

Nu, nu am de gând să idealizez societatea în care trăiesc, nu am de gând să scriu despre ”waw, câți oameni simpatici și dedicați copiilor cunosc, bătrânei haioși, care au lipici la pici și oameni maturi și puternici care-i iau sub aripa ocrotitoare pe toți copiii întâlniți”. Am o veste proastă: la nivelul societății la care trăiesc eu nu prea există asemenea persoane. Pentru a-mi susține punctul de vedere, am să scriu despre pățania de ieri,     care-mi este atât de proaspătă în minte încât trebuie să vi-o povestesc.

Aveam programată, deja de câteva zile, o vizită la o fabrică de globuri. Emoții mari pentru copii ( ”o să vedem ajutoarele Moșului cum fac ele globuri de atârnat în brăduț”, ” o să primim câte un globuleeeeeeț...”) și o mare curiozitate pentru mine, pentru că nu mai fusesem în vizită acolo.

Ni s-a comunicat de la bun început că avem fix 30 de minute alocate pentru vizită fiindcă, în perioada asta, e mare cererea, așa că la fabrica de globuri grupele de copii intră și ies ca pe bandă rulantă. Am zis bine, e bine și o jumătate de oră, mai ales că ai mei sunt mici și e de preferat să nu ne îndepărtăm mai mult de o oră de grădiniță, unde există toalete curate, săpun și apă curentă, știți voi de ce.

Ajungem la poarta fabricii. Sunăm la interfon, răspunde o voce bărbătească, zicem ”săr’mâna, noi suntem , ăștia mici, am venit” ni se mârâie un ”intrați!” și bââââzzzz, se deschide poarta. Intrăm sfioși și, în curte ne întâmpină însăși CĂPITĂNEASA. Este o doamnă trecută bine de vara vieții, tunsă scurt, ochelari, ținută sport gen trening la modă în anii ’90, silueta specifică femeilor care iau gătitul și hrănitul foarte în serios și o voce aspră, fără drept la apel.

Noi, două educatoare și o îngrijitoare, cu un șir ordonat de piticei cuminți de-ți vine să-i papi. Strigă căpităneasa:

-        - De ce ați intrat?!!!

-        - Pentru că ni s-a deschis poarta, zicem noi cu voce moale, ca să nu o supărăm mai tare.

-      -  Treceți mai încolo cu copiii, faceți loc să iasă ăștialalți. (Ăștialalți sunt copii mai mari, de la grădinița noastră, care vizitaseră fabrica în tronsonul orar dinaintea noastră.)

Urmează un scurt instructaj în curtea mică și întunecoasă a făbricuței. Pentru mine a fost o călătorie în timp, înapoi în copilăria mea, când fabricile aveau același aspect dezolant  și miros de șpan, substanțe necunoscute și , în general, jeg dispus în straturi, ca cele de la fabrica de globuri de ieri.

Ni s-a comunicat scurt și aspru că vom vizita suflătoria, unde vom vedea cum se fac globurile din sticlă și apoi vom urca până la etajul al doilea – PE LÂNGĂ PERETE, DAAAA???!!!- unde vom vedea cum se pictează globurile.

Intrăm în suflătorie, un atelier întunecat unde sunt depozitate cutii pe care trebuie să le ocolim, unde lucrează un singur bărbat care încălzește sticla și o suflă până se transformă în globuri din sticlă. Ne oprim să-l observăm. Este obosit, lipsit de chef de musafiri și, cel mai probabil, sâcâit de atăția copii care trec pe acolo și-l observă. Constatăm că nici el, nici căpităneasa nu prea au chef să le explice piticeilor așa, mai pe înțelesul lor, care-i procesul tehnologic, așa că începem noi să le mai spunem una-alta. Stăm cât stăm, nebăgați în seamă, după care ni se spune să facem stânga-mprejur, să ieșim și să urcăm la etajul al doilea - PE LÂNGĂ PERETE, DAAAA???!!!- unde vom vizita atelierul de pictat globuri. Mă gândesc : ”Acolo e sigur-sigur mai interesant, cu atâtea culori, globulețe vesele înșirate pe acolo.”

Urcăm până la etajul al doilea, intră, zicem ”buuuuunăăăăă ziiiiuuuuaaaa!” și gata. Ne oprim așa, în șir indian, în mijlocul unui atelier la fel de dezolant ca restul fabricii unde, la câteva bancuri de lucru, sunt așezate femei care pictează globuri. Din nou așteptăm degeaba ca cineva să le explice celor mici care-i șmecheria, cum sunt pictate globurile, cam ce modele de globuri se fabrică, în care țări ajung globurile. Nimic. Stăteau înșirații mei indieni și se uitau, cu nasurile aproape lipite de bancurile de lucru, că nu-s mai înalți de atât și căutau ceva interesant, care să le creeze amintiri de la fabrica de globuri. Angajatele care pictau globuri le mai aruncau câte o privire, după care se concentrau din nou pe munca lor migăloasă. Căpităneasa ne observa din umbră. Tot noi am început să-i întrebăm pe copii ce culori observă, ce forme de globuri, care sunt preferatele lor. Eram din ce în ce mai tristă. Îmi doream să plec de acolo. Fabrica de globuri nu este un loc magic, este doar un loc de muncă unde oameni triști muncesc într-un mediu dezolant, pentru a le crea altora o parte din magia Crăciunului.

La finalul vizitei am plătit și preluat pungile cu globulețele copiilor, personalizate cu numele lor, pentru care părinții au achitat o  anumită sumă.

Ne-am dus, tot în șir indian, către microbuzul care ne-a dus acasă. Pe drum, mulți dintre copii au adormit, legănați în ritmul mașinii conduse atent de către șofer. Știți care a fost cea mai frumoasă parte a întregii vizite? Călătoria cu microbuzul: am avut parte de un șofer extrem de blând, care nu numai că ne-a dus și adus în siguranță, dar i-a și ajutat pe copii la urcare și coborâre, cu acel ”hopa suuuus!” liniștitor.

De ce am scris despre experiența de ieri? Pentru că percepția pe care o au copiii noștri despre ce înseamnă să devii membru valid al societății este total diferită de a copiilor din Finlanda, de exemplu, fiindcă tot suntem topiți după educația finlandeză, sfântul Graal al educației.

Înțeleg că în Finlanda cel mai important lucru pe care-l învață copilul la grădiniță este că și el, alături de ceilalți, este un membru valoros al societății, având drepturi și obligații. Copiii au oportunitatea de a vizita locuri diverse, unde sunt așteptați, unde li se oferă explicații, unde sunt implicați în activități, unde sunt tratați ca ființe raționale, utile și cu mare potențial de inserție socială.

Haideți să vedem cum e la noi. Vizităm un muzeu cu copiii. Prima interdicție: ”Nu punem mâna pe exponate!”. Știați că în Germania există pedagogie muzeală? Există așadar pedagogi muzeali. Nici nu știu dacă am tradus bine ” Museumspädagogik” în limba română. Tot în Germania există pedagogia prin teatru- ” Theaterpädagogik”- care este o disciplină de sine stătătoare.

Revin la copilul nostru, cel de aici, de lângă noi. Există cele două concepte de educație diametral opuse aplicate în societatea noastră:

1.     1. Toți copiii sunt atinși de aripa genialității încă de la naștere, nu au nevoie de îndrumarea adulților decât în foarte mică măsură, trebuie lăsați să se dezvolte liber, fără opreliști, pentru a-și atinge zona proximei dezvoltări. În concluzie, toți copiii sunt geniali iar  opreliștile, limitările și, în general , regulile nu fac altceva decât să altereze potențialul uriaș al copiilor, viitori leaderi, călători în Cosmos, inventatori ai mașinii timpului.

2.   2.   Educația ca pe vremea mea: copilu-i mic, nu știe nimic, face cum zic eu și gata!

Vă spun eu: nu există cale de mijloc decât în foarte puține cazuri, cazuri liniștitoare pentru mine.

De ce nu vom fi niciodată japoneji și nici finlandeji? Pentru că nici căpităneasa de ieri, nici baba de la colțul blocului, nici doamna scorțoasă de la muzeu, nici vânzătoarea de morcovi din piață, nici gunoierul și nici șoferul de troleibuz nu sunt finlandeji ori japoneji. Ei sunt români, se comportă așa cum se comportă românii și le transmit copiilor care trăiesc printre ei, cu nasurile mici lipite de virtualele bancuri de lucru mirosind a jeg în straturi, atitudinea și valorile umane care li se vor întipări pentru totdeauna în minte și suflet.

Eu nu-mi doresc educație japoneză ori finlandeză pentru ăștia mici ai mei. Îmi doresc să fie văzuți, băgați în seamă, iubiți, îndrumați și motivați așa cum merită.

Sincer, îmi doresc ca data viitoare când voi merge cu ei în vizită la fabrica de globuri sau la oricare altă fabrică să fie întâmpinați cu ”Bine ați venit!”.