Ştiţi cine sunt eu? Sunt cetăţean european!

A fost odată ca niciodată un bebeluş care s-a născut într-un mirific colţişor de lume, numit Bucovina. Hai să nu o lungesc prea mult: bebeluşul ăla eram eu.

          Mama era încă studentă, tata era încă student, numai Oma Musia era cu capul pe umeri, preluând din prima clipă frâiele întregii afaceri, Cică nici haine de nou-născut nu aveau de unde să cumpere, că era sfârşit de săptămână, aşa că au improvizat ceva pe bază de finet. S-au chinuit cu mine, pentru că mama nu a fost o lăptătoare prea performantă şi nici laptele praf nu se gasea prea uşor. Trebuiau să spele multe scutece, să pregătească multe sticluţe cu biberon, să-mi suporte urletele cauzate de colici, dar un lucru e sigur: au făcut-o cu multă, multă dragoste.

          Anii au trecut, eu am crescut, fiind în prima fază un vajnic şoim al patriei (oribile uniforme!), apoi un pionier conştiincios ( închipuiţi-vă că am fost comandant de grupă!) şi, într-un final, UTC-ist. Eram la vârsta misenrupistă, aşa că chestiunea cu utecismul a fost tratată cu multă superficialitate de subsemnata. Pe la 16 ani s-a petrecut schimbarea, tiranul şi odioasa au fost omorâţi, mulţi oameni nevinovaţi au fost căsăpiţi ( a propos: se ştie cine e vinovat pentru crime?) şi m-am trezit în capitalism.

          Am terminat liceul ( minunaţi ani, dar m-aş fi lipsit de matematică şi de fizică), am ajuns în Cluj-Napoca, am studiat contabilitatea şi gestiunea financiară la Alba Iulia ( minunaţi ani, dar m-aş fi lipsit de contabilitate şi de gestiunea financiară), după care am revenit la Cluj, intrând în câmpul muncii, cum se zice. Na, primul an a fost cu ghinion, am lucrat într-o firmă de schimb valutar, ocupându-mă de evidenţa contabilă primară şi de legătura cu banca. Sună pompos, dar erau zile în care slăbeam câte două kilograme, când patronul mă trimitea de una singură, cu troleibuzul, să depun la bancă 30.000 $. Am scăpat teafără, după un an caracterizat prin plictiseală şi scârbă faţă de patronii tipici pentru acele vremuri, puşi pe căpătuială cu orice preţ, ignorând total sclavii care le trudeau pe plantaţie.

          Norocul mi-a surâs şi am ajuns să lucrez într-o cooperativă meşteşugărească, pe post de secretară. Am fost angajată acolo pentru că vorbesc limba germană şi aveau nevoie de cineva care să poarte corespondenţa comercială şi să traducă documentaţia tehnică primită de la partenerii de afaceri din Germania, Elveţia şi Austria. Acolo se produceau haine pentru femei ( erau foarte frumoase, dar nu m-au pasionat cârpele niciodată).

          Ei bine, dragilor, eu am intrat în Uniunea Europeană în anul 1995. Am avut ocazia să călătoresc în Austria şi Germania şi, mai mult decât atât, am fost acceptată de cei de acolo. În mod foarte ciudat, nu m-am simţit niciodată, dar niciodată, pusă la colţ, subestimată, ţiganizată, jignită, catalogată şi încă vreo sută de alte invective. Nu eram românca venită la cerşit de contracte împreună cu şeful ei, un croitor, eram un om normal, care vorbea limba ţării respective, care avea habar de cultura şi civilizaţia locului, care ştia să povestească lucruri frumoase şi interesante despre ţara din care provine ( România, adică), care avea habar cum să traducă ceea ce spune şeful ei astfel încât cei din jurul mesei să mai şi zâmbească şi, mai presus de toate, un om care ştia să le  arate respectul cuvenit gazdelor, într-un mod cât mai firesc, fără a se înjosi.

          E simplu, nu? Eşti perceput de ceilalţi ca fiind  cumulul a ceea ce prezinţi prin vorbele şi faptele tale. Cu cât te exprimi şi acţionezi mai normal, cu atât mai mult eşti tratat ca o persoană demnă de a fi acceptată.

          În final vreau să vă povestesc un episod drăguţ, derulat în timpul unei mini-excursii pe care am făcut-o împreună cu familia mea lărgită la Viena, după anul 2000. Vizitasem în tihnă “Sissi Museum” din Hofburg şi eram cu toţii în transă. Obosiţi fiind de atâta hălăduit, ne-am aşezat pe treptele de la ieşire, să ne mai tragem sufletul. Tăceam, fiecare dintre noi derulându-şi update-ul. Era linişte, vremea ţinea cu noi şi nu ni se putea întâmpla nimic rău. Dintr-o dată a ieşit din muzeu un bărbat, care s-a aşezat şi el pe trepte. Un telefon mobil a sunat şi el a răspuns: “Alo?”. Era un român. Omul probabil că-şi conducea afacerile prin telefon şi cred că vorbea cu secretara, pentru că altfel nu i s-ar fi adresat cu “tu, pizdă proastă!” ( ar fi putut să fie şi nevasta, aşa că nu sunt foarte sigură). A urmat o discuţie purtată pe un ton extrem de ridicat, în care el îi explica celei cu care vorbea cum îşi bagă p**a în ăia care n-au făcut nuş’ce aşa cum le zisese el înainte să plece la Viena. Nu pot reda conversaţia, a trecut mult timp de atunci, ideea este că ne-am ridicat toţi cei din familia mea de pe trepte, nu am spus niciun cuvânt şi am plecat, izgoniţi fiind , culmea!, nu de unul    de-ai lor, ci de unul de-ai noştri.

          Ideea este următoarea: dacă vrem să ne simţim acceptaţi într-o Europă în care, până la urmă,  noi ne-am cerut, ideal ar fi să ne prezentăm în faţa Europei cu ceea ce avem noi mai bun, mai valoros, să ne adaptăm la valorile europene păstrându-ne totuşi nota de originalitate şi, nu în ultimul rând, să învăţăm să ne exprimăm corect şi fluent într-o limbă de circulaţie internaţională. Dacă vrem ca, spre exemplu, Viena şi vienezii să ne zâmbească, va trebui să uităm de p**ă şi de p***ă, folosind în schimb “Bitte!/Danke!/Please!/Thank you!/ S’il vous plaît!/ Merci beaucoup!, etc”.

          Zâmbetele sunt rasplătite cu zâmbete, aroganţa este răsplătită cu aroganţă iar firescul este răsplătit cu acceptare.

O mână întinsă

Pe când eram  copilaş, mergeam uneori duminica împreună cu Oma  Coca la biserica catolică din Rădăuţi, chiar dacă eu sunt botezată în credinţa ortodoxă. În vremurile acelea era interzis să participi la slujbele religioase, cu toate acestea noi umblam şi cu colindul şi mergeam şi la Slujba de Înviere. Nu ştiu cât era credinţă şi cât era dorinţa de a mai câştiga nişte bani de buzunar sau de a ne aduna la miez de noapte în centrul oraşului. Copilăria şi adolescenţa nu mi-au fost marcate de trăiri spirituale deosebite, pentru că familia mea este eclectică din punctul de vedere al apartenenţei religioase.

          Am însă câteva amintiri foarte plăcute legate de vizitele duminicale pe care le făceau preoţii catolici invitaţi uneori de bunica şi de mătuşa mea la masa de prânz. Toţi erau nişte persoane deosebit de joviale şi de deschise, cu un bagaj uimitor de informaţii despre locurile pe care le vizitaseră. Eu nu eram exclusă din discuţiile care se purtau la masă, ci eram încurajată să întreb , să-mi exprim opiniile, chiar aşa, copil naiv şi probabil prostuţ fiind. Uneori eram “pârâtă”, năzbâtiile mele fiindu-le raportate oamenilor bisericii. Nu ţin minte să fi fost vreodată certată de aceştia. Mai mult decât atât, aveau pregătite zâmbete şi mici iconiţe aduse de la Vatican, pe care mi le făceau cadou, mângâindu-mi creştetul capului: “Să fii cuminte, să nu-i superi pe mama şi pe tata...” auzeam de fiecare dată. Niciun cuvânt despre Dumnezeu care o să se supere şi o să mă pedepsească, nicio sprânceană încruntată, nicio pedeapsă.

          Pe la vârsta de 15 ani m-am lăsat convinsă de buna mea prietenă, M., să mergem să ne spovedim înainte de Sărbătorile Pascale. Ţin minte că am intrat în bisericuţa întunecoasă, friguroasă, unde mirosul de tămâie era înecăcios şi m-am aşezat la coadă dimpreună cu alţii, care aşteptau cu capul în pământ şi cu mâinile împreunate. Mă aşteptam la o experienţă deosebită, credeam că voi auzi o voce blândă, care să-mi dea sfaturi, care să mă consoleze, mai ales că era după moartea tatei, care să-mi spună cât de mult mă iubeşte Dumnezeu, chiar aşa păcătoasă cum sunt. Nu s-a întâmplat nimic din toate astea: capul mi-a fost acoperit de patrafir, preotul grăbit a început să mă întrebe de păcate iar eu neavând habar ce să-i răspund, a devenit niţel iritat de lipsa mea de cucernicie. A urmat un interogatoriu, în care eu răspundeam cu “Da” sau “Nu”, la final mi-a contabilizat “răbojul” păcatelor şi mi-a spus câte rugăciuni am de făcut ca să mă spăl de păcate. Atât.

          Nu are rost să mă ascund: după experienţa respectivă am renunţat la a mă mai spovedi, până la spovedania obligatorie dinainte de cununia religioasă.

          De multe ori în viaţă am avut nevoie de o mână care să-mi mângâie creştetul şi să-mi şteargă lacrimile de pe obraz. Odată mâna aceea a fost a tăntiţei care vinde cartofi în piaţă. Era înainte de un Crăciun şi eram amărâtă, mai amărâtă ca în alte dăţi. Ajunsă la taraba unde vindea tăntiţa, mi-am dat seama că nu mai am destui bani în portofel ca să cumpăr câţi cartofi mi-ar fi trebuit. M-a văzut scotocind după monede şi şi-o fi dat seama că am o problemă. Nu m-a întrebat nimic şi a cântărit cartofi câţi a crezut ea de cuviinţă, neluând niciun ban. M-am uitat întrebătoare în ochii ei. Zâmbetul ei larg mi-a rupt inima în două: “Lasă, mămăiţă, or să vie şi vremuri mai bune...” Am ieşit plângând din piaţă.

          Fiecare dintre noi poate fi păcătos şi sfânt deopotrivă, depinde doar de noi cum alegem să ne trăim viaţa. Eu am ales să nu trăiesc în frică , ci în iubire şi încredere în Dumnezeu, în cei dragi care au plecat dintre noi, dar şi în oameni, pentru că am învăţat că mâna întinsă la nevoie şi durere nu vine de la cei în care-mi pun speranţa, ci de la aceia care-mi simt suferinţa trăită în tăcere.

Trei gânduri

          Primul gând al zilei s-a îndreptat către mama mea, pe care o iubesc mai mult decât crede ea, chiar dacă nu i-o spun. Un lucru e sigur: viaţa mea e perfectă atâta timp cât o ştiu pe mama lângă mine.

          Al doilea gând al zilei s-a îndreptat către Oma Musia, femeia care mi-a atins sufletul mai mult decât oricine din lumea asta.

          Al treilea gând al zilei s-a îndreptat către fiica mea, pe care o iubesc mai presus de cuvinte. Ea este omul care mi-aş fi dorit să fiu eu. În momentele în care  existenţa mea este acoperită de nori negri, Amalia este raza de soare care mă vindecă.

          Dragele mele, vă iubesc cât pot eu de tare şi vă mulţumesc!

Anacronisme

Trăiesc într-o lume dinamică şi modernă. Îmi face mare plăcere să-i observ pe copii şi pe adolescenţi. Au acea agilitate a felinelor, calitate observabilă atât în relaţiile cu adulţii, cât şi în grupul din care fac parte. Sunt perfect adaptaţi la mediu, cunosc o sumedenie de lucruri, par a fi mult mai inteligenţi decât noi, cei din generaţia mai “coaptă” şi, nu în ultimul rând, sunt dezinhibaţi.

          Duminică mi-am propus să mă plimb prin oraş, pentru că vremea era superbă şi pentru că aveam mare nevoie de mişcare şi de aer proaspăt. Prin centru am putut vedea copii mici, plimbându-se cu părinţii, adolescenţi adunaţi în găşti, dar şi pensionari cu băscuţe şi pălării, umblând agale pe trotuare. Tumultul mi-a făcut bine, făcându-mă să mă simt vie şi oarecum inclusă într-un ciclu al vieţii.

          Am putut observa, de pe banca pe care m-am aşezat, felul în care se manifestau unii dintre cei care-mi treceau prin faţă. Adulţii erau relaxaţi, discutând între ei, în timp ce copiii se jucau prin preajmă. Unii aveau role, alţii doar alergau prin piaţa centrală. Părinţii nu le aveau grija, mult prea cufundaţi în discuţii. Dintr-o dată am văzut un copil de vreo şase-şapte ani izbindu-se de-o femeie trecută de prima tinereţe. S-au oprit amândoi, faţă în faţă, uitându-se unul la celălalt. Probabil că femeia se aştepta să audă ceva de la copil, în vreme ce el habar nu avea ce ar trebui să spună. În mod ironic, reacţia a venit de la mama copilului: “Treci de acolo!”. Copilul a plecat de acolo, continuându-şi joaca, mama a continuat să discute cu prietena ei iar femeia şi-a văzut de drum.

          Ieri m-am oprit la chioşc să cumpăr un covrig. În timp ce-mi căutam portmoneul am simţit pe cineva înghiontindu-mă. Era un copilaş mic, de vreo patru ani , căruia mama îi dăduse 1 leu, pentru covrig. Vânzătoarea   l-a întrebat: “Cu ce te servesc?” , mititelul răspunzându-i: “Vreau un covrig cu susan!”. S-a băgat mai tare în mine, încercând să mă împingă de la tejghea. Am luat restul şi am plecat de acolo , având totuşi timp să o aud pe mândra mămică spunând: “Bravo, te-ai descurcat foarte bine!”.

          În blocul nostru locuiesc familii care au copii adolescenţi. Se întâmplă uneori să ni se intersecteze drumurile la intrarea în bloc. Ei mă salută cu “Bună!” şi eu le răspund cu “Bună ziua!”. Aleg varianta optimistă: par atât de tânără, încât ei mă cred o persoană  relativ apropiată de vârsta lor.

          Pe sub geamurile noastre trec mulţi oameni, dar pe înserat creşte numărul adolescenţilor care se întâlnesc câte doi-trei şi pleacă la plimbare. Geamul fiind întredeschis, este aproape imposibil să nu-i aud vorbind. Veselia lor este molipsitoare şi zău dacă nu-mi doresc să fiu măcar pentru o zi din nou adolescentă. Toate-s bune şi frumoase până când în  discuţii apar obişnuitele deja cuvinte cu “p”. Nu-s nici pe departe pudibondă dar mă întreb dacă nu s-ar putea inventa alte cuvinte care să coloreze şi anime dialogurile, pentru că eu una m-am plictisit deja de astea vechi. Serios, la viteza cu care evoluează limbajul în zilele noastre, s-ar putea găsi cineva care să facă propuneri de înlocuire. Parcă “omfg!” şi “wtf!” sună mai puţin trivial, nu credeţi? În plus, oferă posibilitatea exersării englezei pentru începători.

          Revenind la anacronisme: nu este nici vina copiilor, nici vina adolescenţilor pentru greşelile pe care le fac. Este strict vina părinţilor şi n-o să retractez afirmaţia asta niciodată. Am dovezi solide care o susţin.

          Într-o dimineaţă vorbeam cu copiii despre o broscuţă ţestoasă, care-i povestea mamei ei despre o “colegă de grădiniţă rea”. Mă rog, ne-am discutat noi discuţiile, după care le-am dat liber la joacă. Unul dintre băieţi a rămas pe covor şi s-a apropiat târâş-târâş de mine, după care mi-a spus: “ Ştiu că şi eu îs rău, da’ aş vrea să fiu mai bun, numa´ că mie nu mi-o zis nimeni ce trebe să fac ca să fiu bun.”

          Ideea este că un copil nu se naşte învăţat şi nu se naşte nici “rău”. El este o sămânţă miraculoasă, în aşteptare. Este alegerea părintelui dacă-şi îngrijeşte copilul în aşa fel încât să ajungă o pălămidă sau o minunată floare a soarelui, cu capul mereu îndreptat către lumină.

Momentul acela

E luni dimineaţă, primăvara mă enervează pentru că nu-mi dă pace şi mă cheamă afară iar ciorba mea de perişoare fierbe clocotind încetişor în bucătăria în care mai nou ciobănescul mioritic Soki îşi caută de lucru. Miercuri e programat micuţul pufos la o întâlnire cu Tudor, fur-stylistul cel mai bun al Clujului.

          Ciudăţenia cea mai ciudată e că în casă nu se aude zumzetul televizorului, nici al radioului. Am hotărât să nu le pornesc în dimineaţa asta, pentru că am decis ca pentru o dimineaţă să nu mă intereseze ştirile, de orice fel ar fi ele. La început m-am simţit puţin singură, parcă ruptă de lume, dar apoi mi-am dat seama că, în sfârşit, îmi pot auzi gândurile fără niciun fel de interferenţă. Mi se întâmplă din ce în ce mai des să nu mai pot raţiona şi să nu mă mai pot exprima la fel de fluent ca înainte. Partea bună e că am recunoscut la timp simptomele, partea proastă e că nu ştiu în ce măsură o să pot repara răul pe care singură mi l-am provocat. În casa noastră nu se cumpără ziare, nici reviste, eventualele ştiri se citesc online. Mă rog, eu nu prea citesc ştiri, dar am parte de câte o “revistă a presei” atunci când Gabi consideră că un articol sau altul mi-ar putea suscita interesul. Desigur, un om informat e un om puternic, sunt total de acord cu zicerea în cauză. Dar ce te faci dacă NU VREI să fii puternic? Recunosc “puternicia” în majoritatea oamenilor din jur, indiferent de vârstă, pregătire sau domeniul în care activează. M-am hotărât să nu fiu chiar atât de puternică, cel puţin nu în sensul promovat în zilele noastre. La ce folos informaţia, dacă nu ţi-e utilă decât ţie? Am ajuns să-mi pun întrebări referitoare la rostul pentru care-mi omor zilnic neuroni înmagazinând frânturi de imagini şi texte vorbite despre interlopi, politicieni, jmekeri şi piţipoance, criminali, habotnici, oameni de afaceri, bogaţi ai lumii, sex, violenţă în şcoli ş-alticelea. De ce şi pentru ce? Ca să-mi crească nivelul frustrării în momentul în care îmi dau seama că n-o să ajung niciodată bogată ca ei, cunoscută ca ei, tupeistă ca ei? Pentru ca să-mi trăiesc în continuare viaţa care mi-a fost dată fără să întreprind acte de eroism, fără să descopăr vreo soluţie miraculoasă la problemele lumii, fără să mă fac auzită chiar dacă am ceva important de spus?

          Am decis că nu este important să fiu preţuită de ceilalţi doar pentru serviciile pe care le aduc lor. Prietenia nu este cu adevărat valoroasă doar dacă poate fi cuantificată . Ea există sau nu, indiferent de valoarea cadourilor oferite sau primite, indiferent de frecvenţa întâlnirilor sau a discuţiilor telefonice, indiferent de nivelul favorurilor oferite de o parte sau de alta.

          Trăim într-o lume preponderent materialistă, bombardată de culori, zgomote, scroll-uri, like-uri, comentarii, upgrade, adaptabilitatea noastră fiind pusă zilnic la grea încercare. Mi se întâmplă de multe ori să mă întreb dacă ziua de astăzi îmi va aduce surprize în relaţiile cu cei din jur, sau dacă lumea este aceeaşi cu cea pe care am cunoscut-o ieri, înainte de a adormi.

          Primul pas pe care o să-l fac este acela de a reduce simţitor timpul petrecut în faţa televizorului. Îmi voi păstra sinapsele pentru ceva mai bun, ca de exemplu o carte, o discuţie cu cineva drag, o plimbare sau, pur şi simplu, o tăcere adâncă care să mă ajute să-mi organizez sertarele din mintea mea.

          E primăvară şi ne aşteaptă pe toţi marea curăţenie. Vă dau un singur sfat: faceţi-vă curăţenie şi în gânduri şi suflet, pentru că habar nu aveţi câtă mizerie s-a adunat acolo.