Mi-e frică de Facebook!

Nu-mi aduc aminte de ce mi-am creat cont pe ceea ce generic se numeşte “reţea de socializare”. Cred că m-a mânat din spate dorinţa de a socializa, poate şi nevoia de a vedea cam cum socializează         fie-mea. Nu, nu vreau să-i controlez viaţa, dar oleacă de spionaj nu-ţi strică atunci când eşti o mamă responsabilă.

          La început a fost tare frumos pe Facebook. Vedeam poze cu prieteni de-ai mei pe care nu-i mai întâlnisem de mulţi ani. Aflam lucruri interesante despre viaţa lor, dar şi a celor cu care păstrasem legătura. Citeam articole interesante despre chestiuni care mă interesau, ştiri naţionale şi internaţionale. Jocuri nu am jucat niciodată, pentru că nu mă pasionează. M-a învăţat copilul cu ceva timp în urmă să blochez cererile primite de la cei din lista mea. Recunosc că mă cam enervau cele treizeci de cereri primite într-o singură zi, dar nu am şeruit niciodată poze din alea din categoria “Dacă-mi mai trimiţi invitaţii la jocuri, merg la biserică şi-ţi aprind lumânări la secţiunea “Morţi” ! “. Şi în viaţa reală este enervant câteodată să ai de-a face cu oamenii, dar tot nu mergi la vrăjitoare să abaţi blesteme pe capul lor, nu-i aşa?

          Nu ştiam cum să mă port pe Facebook. O mai întrebam pe Amalia ce-i de făcut într-o situaţie sau alta, cam câte laicuri să dau, câte şeruri să dau, dacă e bine să comentez sau nu. Posed un oarecare simţ al ridicolului, care m-a îndemnat de multe ori în viaţă să cer sfaturi.

          Acelaşi simţ al ridicolului m-a împiedicat să-i înjur pe unii care mi-au comentat aiurea la poze sau postări. Nici nu le-am şters comentariile şi într-un singur caz am şters o persoană din listă, fiindcă mă jignise rău de tot în viaţa reală.

          Treaba s-a îngroşat însă în ultima vreme şi Facebook-ul a ajuns o arenă de lupte. Toţi luptă pentru ceva.

          Unii se luptă pentru drepturile animalelor iar eu sunt de partea lor. Animalele au nevoie să fie ocrotite şi salvate. Pamântul nu există exclusiv pentru oameni şi nevoile lor. Consider că egocentrismul tipic uman este dăunător. Noi, familia noastră adică, avem un căţel pe care-l tratăm regeşte. Mai avem cinci căţei de care grijim cât putem noi de bine, chiar dacă nu locuiesc în casa noastră. Amalia şi cu mine behăim cu sughiţuri atunci când vedem poze cu câini maltrataţi. Eu plâng la absolut toate filmele cu cai ( nu mă întrebaţi de ce, fiindcă nu am un răspuns). Am ajuns, în sfârşit la ideea la care intenţionam să ajung : mi-e frică de postările de pe Facebook ale celor care luptă pentru drepturile animalelor. Am văzut de-a lungul timpului imagini şi filmări cu atrocităţi de nedescris. Mi s-a făcut rău după ce le-am văzut. O să mă întrebaţi de ce m-am uitat. Nu aş fi vrut să văd aşa ceva, dar imaginile respective mi-au apărut pe Facebook. Stau şi mă întreb eu acum dacă starea de şoc în care m-am aflat eu, dar poate şi alţi oameni ca mine, le-a ajutat cu ceva pe animalele maltratate. Eu zic că nu.

          Sunt educatoare. Ei bine, cu toate astea, nu sunt vreo fiinţă amorfă, fără păreri proprii, pe care o pui în funcţiune în 15 septembrie, o pui să se joace frumos cu copiii şi o scoţi din funcţiune în 15 iunie, anul viitor. Bineînţeles că nu sunt apolitică, fiindcă aici voiam să ajung. Bătăliile politice care se poartă pe Facebook mă sperie de asemenea. Citind articolele şi comentariile la articolele respective am ajuns la concluzia că stăm foarte rău la capitolele “Civism” şi “Respect”. Ţara asta a ajuns o cloacă în care fiecare-şi susţine cu vehemenţă opiniile, împroşcându-i cu dejecţii pe cei care-s de altă părere. De multe ori mă opresc din citit şi-mi zic în gând: “Ăştia-s nebuni! În urmă cu mulţi ani, când descoperisem eu chaturile, pentru un singur cuvânt urât erai “banat” de admin-ii chatului şi nu mai intrai niciodată acolo. “ Eu confundam, în naivitatea mea, reţeaua de socializare cu chatul. O, da, desigur, avem opţiunile “Report” şi alte blabla-uri prin care cică-i putem opri pe cei care întrec măsura, dar ăsta-i praf în ochi.

          În legătură cu politica pe plan internaţional, lucrurile se prezintă şi mai urât. Mi s-a făcut rău în repetate rânduri, văzând imagini necenzurate cu cadavre de adulţi şi de copii. O să mă întrebaţi din nou: “De ce te-ai uitat?”. Răspunsul meu este: pentru că nu am avut de ales. Aceia din lista mea de prieteni care au stomacul şi sistemul nervos mai sănătoase decât mine au ales să-mi arate imaginile atrocităţilor care se petrec în lume. Pentru ei a fost extrem de important să-mi arate copii morţi. Punctul culminant a fost atins în urmă cu circa o săptămână, când una dintre persoanele din listă a distribuit un film în care era prezentată lapidarea unei femei musulmane. Ştiţi că, mai nou, filmele pornesc de la sine, nu mai e nevoie să dai “click” pentru a le derula. Cunoaşteţi senzaţia aceea de înţepenire îngrozită, care-ţi limitează mişcările şi-ţi fixează privirea asupra obiectului groazei? Exact aşa mă simţeam eu, incapabilă să trec peste acele imagini în care o femeie era mai întâi îngropată până la gât într-o groapă, după care era legată la ochi cu un batic negru, după care o mulţime de bărbaţi au lovit-o în cap cu pietre până când capul i se bălăngănea ca o cârpă, împroşcând sânge în jur. Le mulţumesc celor de la Facebook că nu au schimbat setările filmelor în aşa fel încât să pornească automat şi sonorul, altfel cred că ajungeam la spital. A trebuit să iau o decizie, pe care am luat-o relativ uşor: “Unfriend” persoanei care a considerat că lapidarea unei femei musulmane este un subiect confortabil şi interesant şi poate chiar şi educativ pentru mine. I-am respectat părerile, nu am jignit persoana respectivă, nu i-am reproşat absolut nimic, chiar dacă mi-a provocat un rău fizic, dar am considerat că viaţa mea va fi puţin mai liniştită dacă renunţ la postările/părerile acelei persoane.

          Astăzi este a cincea oară când văd un film cu accidente de maşină. Cinci oameni din lista mea s-au gândit că ar fi OK să mă informeze că viteza la volan poate fi letală. Buuuuuun, ia să vedem ce am înţeles eu din asta. Eu am înţeles că într-o ţară plină de vitezomani sunt în pericol de moarte ori de câte ori  scot maşina din garaj, pentru a ajunge din punctul A în punctul B. În ciuda faptului că eu aleg să respect limitările de viteză impuse, s-ar putea ca la un moment dat cineva, care nu a văzut educativul clip cu accidentele de maşină, să mă omoare sau să mă nenorocească pe viaţă. Există destui care mă depăşesc, plictisiţi de viteza mea legală, de faptul că-s şi femeie şi începătoare, claxonându-mă nervoşi, în timp ce-şi forjează bolidul trecând peste linia continuă, sau intrând în curbă fără nicio vizibilitate. Ştiu ce spun, am trecut prin situaţii de genul ăsta de curând. Părerea mea este că pe asemenea oameni nu-i sperie şi nu-i demobilizează asemenea campanii agresive şi întorcătoare de maţe pe dos. Ei sunt nişte mici zei , fără frică de accidente, fără frică de moarte. Asemenea campanii demoralizează cel mult oameni ca mine, care au ajuns să se simtă jenaţi pe şoselele patriei fiindcă circulă prea încet.

          Îmi mai este frică de Facebook pentru încă vreo câteva motive pe care n-o să le enumăr aici. Cu toate astea n-o să renunţ la contul meu chiar aşa de uşor, pentru că în afară de frici am parte şi de bucurii, de surprize plăcute şi de informaţii interesante. O să-mi raţionalizez însă perioadele de “şedere” în spaţiul virtual al prieteniei şi o să am curajul să nu mai vreau să am de-a face cu cei care aleg    să-şi facă publice părerile şocându-mă. Sunt o pacifistă şi o pedagoagă, ce naiba! Zi-mi orice dar foloseşte un ton  drăguţ, convinge-mă frumos şi-s prietena ta pe vecie.

Liber la sex, droguri şi alcool

Mama mi-a povestit că cineva din Israel îmi citea blogul în timp ce în jur urlau sirenele. Cineva, pe care nu-l cunosc, citea amintirile mele şi râdea. Sirenele urlau şi cineva se distra, datorită mie. Cele ce urmează i le dedic acelei persoane pe care am ajutat-o să facă abstracţie de sirene, rachete, violenţă şi ameninţarea morţii.

          Mâine o să sărbătorim majoratul. Nu, nu copilul o să împlinească optsprezece ani, ci căsnicia noastră. Copilul are doar şaisprezece ani împliniţi, dar cine o cunoaşte poa’ să jure că e susţinătoare de familie, fiindcă, habar nu am cum reuşeşte, e grozav de înţeleaptă. De data asta n-o să scriu despre copil în exclusivitate, pentru că risc o revoltă. Dacă e cu osanale, zice că-s “cheesy”, dacă e cu relatarea episoadelor finalizate cu înjurături, zice că “vîtîfî, mama...”. Tura asta mă abţin.

          El, omul, nu m-a cerut niciodata de nevastă. A fost o singură întâmplare, sub teiul lui Eminescu, în Copou, care aduce a cerere în căsătorie. Eram studenţi, săraci, slabi, îndrăgostiţi şi chinuiţi de distanţa de douăsprezece ore jumate cu trenul care ne despărţea. Erau vremuri în care corespondam prin scrisori, fiindcă www-ul încă nu exista iar telefoanele interurbane costau prea mult.. Ne întâlneam rar şi petreceam puţin timp împreună. Este adevărat că erau vremuri în care doar cărţile Sandrei Brown idealizau iubirile, dar cine naiba, în afară de mama, citea siropurile acelea? Prin anii ’90 existau şanse reale de a menţine o relaţie de iubire fără a o condiţiona de cont, maşină sau apartament, făra a o derula şi consuma pe repede înainte, cu privirea către următoarea cucerire. Eram hotărâţi să rezistăm şi ca noi sunt multe alte cupluri care s-au sudat în acei ani şi care încă mai rezistă. Nebunia divorţurilor şi a plictiselii a apărut mult mai târziu, după ce la televizor şi în lumea reală chiloţii tanga şi sutienele cu push up au început să fie la vedere. Poate că o să scriu într-o altă postare despre superficialitatea unor oameni care arunca la gunoi o relaţie frumoasă pentru că o pereche de gene false au fluturat mieunător într-un anumit moment .

          Ziceam aşadar că nu m-a cerut în căsătorie. Mi-a zis doar că într-o zi o să fiu nevasta lui şi că o sa-i fac un copil, de preferat fată. Cam atât. Lectura obligatorie a romanelor “Ion” şi “Răscoala” cred că l-a afectat mult, pentru că lipsa de romantism este un perpetuum al vieţii noastre de cuplu. Trebuie să fiu sinceră: mi-aş fi dorit un genunchi pus în pământ în acele momente, o mână întinsă şi puţin emoţionată, un pupic de pecetluire. Nimic. Mi-a zis calm şi hotărât că o să fiu nevasta lui şi că o să-i fac un copil.

          Puneţi-vă în locul meu, vă rog: citindu-mi blogul poate că v-aţi dat deja seama că eu sunt o fiinţă complexă, care dă dovadă de o fineţe şi profunzime a spiritului, având anumite expectanţe de la cei din jur. După un timp m-am lecuit, am renunţat la focurile de artificii şi m-am declarat fericită cu orice mi-a oferit viaţa. Între noi fie spus, este o mare prostie să-ţi doreşti o căsnicie cu feţe de masă scrobite şi cu conversaţii politicoase la cină. Faţa noastră de masă trebuie schimbată zilnic, pentru că se mănâncă cu poftă şi sosul mai pică uneori iar conversaţiile nu sunt aproape niciodată politicoase, pentru că la cină cad măştile de peste zi iar noi trei ne arătăm unul celuilalt exact aşa cum suntem: mai puţin politicoşi, dar atât de sinceri.

          Nu mai ţin minte ce s-a întâmplat în fiecare moment al zilei în care ne-am căsătorit. Eu nu am fost emoţionată, nu am fost mireasă, nu am fost la coafor, nu am fost la manichiură, nu am umblat să caut rochie de mireasă, nu am făcut nuntă cu invitaţi, nu am sute de poze, nu am primit plicuri cu bani. În dimineaţa acelei zile de 15 august ne-am pornit către Starea Civilă însoţiţi doar de părinţii noştri. Alaiul nostru era format doar din colegii mei de serviciu. Eram îmbrăcată cu o rochie primită cadou, încălţată cu o pereche de pantofi primiţi cadou, purtam bijuterii ieftine şi aveam un buchet mic, mic de trandafiri albi, pe care eu îl plătisem. Odată ajunşi la baza treptelor care ne duceau către sala de oficiere a căsătoriilor, el s-a oprit. S-a oprit toată lumea, uşor nedumerită. M-am uitat mai întâi la mama. Avea privirea aceea de “Ţi-am zis io că încă nu-i pregătit...”. Mă vedeam sedusă şi abandonată. Îmi imaginam o viaţă de paria, de femeie nedorită, îmbătrânită prea devreme, cu tendinţe suicidale şi vreo două mâţe prin casă. În clipele acelea mi-am jurat că nu mă voi căsători niciodată, că voi urî toţi bărbaţii, că-mi voi face părul permanent-oiţă, că o s-o urăsc pe maică-mea fiindca nu a fost mai prietenoasă cu el şi, uite, mi l-a speriat, că o să rup legăturile cu toţi prietenii noştri comuni care acuma-şi răd în pumni de mine, părăsita, că o să urăsc în general pe toţi cei din jur, pentru că toţi o să ştie că el s-a răzgândit şi nu m-a mai vrut.

          Am clipit de două ori, cu grijă să nu mă mânjesc  cu rimelul ieftin şi  l-am întrebat încetişor, să nu-l sperii mai tare: “Ce s-a întâmplat?”. Nu s-a grăbit să-mi răspundă, nici nu s-a uitat la mine, preocupat să scotocească prin buzunarele hainei. Prin faţa ochilor mei  au început sa se deruleze din nou imagini de groază. După câteva clipe l-am auzit mormăind : « Futu-i, nu găsesc verighetele ! ».

          Dragii mei, momentul acesta este tipic pentru căsnicia noastră : el nu ştie unde-s chestiile căutate, eu ştiu dar el nu mă întreabă, el se impacientează, eu construiesc scenarii de groază, neştiind ce se întâmplă. În ultimii optsprezece ani mi-am hrănit şi dezvoltat intuiţia feminină, astfel încât la primele semne de încruntare şi mormăială neinteligibilă să-i pot spune calm, în timp ce spăl vasele în bucătărie : « Şosetele negre-s în punga din stânga jos din dulapul cu tricouri, lângă chiloţi. »

          Revenind la verighete : i-am şoptit că  le-a pus în buzunarul interior al hainei şi “Hai odată, măi, că o să creadă ăştia că te-ai răzgândit ! ».

          Ne-am căsătorit în acea zi de august şi nu am avut parte de călătorie de nuntă, nici de lună de miere.

          Am avut parte însă de mulţi ani fericiţi, fericiţi de-adevăratelea, nu ca ăia din urările impersonale. Sunt ani de râs şi de plâns cu poftă, ani cu încurajări şi cu înjurături, ani cu energie şi cu sinceritate, ani cu fericiri mărunte, obţinute pas cu pas, fără prefăcătorii şi miorlăieli inutile, fără feţe de masă scrobite, fără idealizări şi citate din cărţi.

          Mâine o să sărbătorim majoratul căsniciei noastre şi pot zice că e liber la sex, droguri şi alcool. Dar n-o să fie, pentru că o căsnicie ca a noastră nu s-a bazat niciodată pe fenomenal. Căsnicia noastră a rezistat în toţi anii ăştia pentru că nu doar ştiu unde i-s chiloţii şi şosetele, ci intuiesc şi momentul exact în care-i caută. El zice că-s vrăjitoare, dar eu zic că sunt  o femeie care a avut norocul să-l găsească exact pe bărbatul căruia a vrut să-i facă un   copil , pe care să-l hrănească ori de câte ori îi este foame şi cu care să poată râde chiar şi atunci când cerul stă să cadă peste noi.