luni, 18 august 2014

Mi-e frică de Facebook!

Nu-mi aduc aminte de ce mi-am creat cont pe ceea ce generic se numeşte “reţea de socializare”. Cred că m-a mânat din spate dorinţa de a socializa, poate şi nevoia de a vedea cam cum socializează         fie-mea. Nu, nu vreau să-i controlez viaţa, dar oleacă de spionaj nu-ţi strică atunci când eşti o mamă responsabilă.
          La început a fost tare frumos pe Facebook. Vedeam poze cu prieteni de-ai mei pe care nu-i mai întâlnisem de mulţi ani. Aflam lucruri interesante despre viaţa lor, dar şi a celor cu care păstrasem legătura. Citeam articole interesante despre chestiuni care mă interesau, ştiri naţionale şi internaţionale. Jocuri nu am jucat niciodată, pentru că nu mă pasionează. M-a învăţat copilul cu ceva timp în urmă să blochez cererile primite de la cei din lista mea. Recunosc că mă cam enervau cele treizeci de cereri primite într-o singură zi, dar nu am şeruit niciodată poze din alea din categoria “Dacă-mi mai trimiţi invitaţii la jocuri, merg la biserică şi-ţi aprind lumânări la secţiunea “Morţi” ! “. Şi în viaţa reală este enervant câteodată să ai de-a face cu oamenii, dar tot nu mergi la vrăjitoare să abaţi blesteme pe capul lor, nu-i aşa?
          Nu ştiam cum să mă port pe Facebook. O mai întrebam pe Amalia ce-i de făcut într-o situaţie sau alta, cam câte laicuri să dau, câte şeruri să dau, dacă e bine să comentez sau nu. Posed un oarecare simţ al ridicolului, care m-a îndemnat de multe ori în viaţă să cer sfaturi.
          Acelaşi simţ al ridicolului m-a împiedicat să-i înjur pe unii care mi-au comentat aiurea la poze sau postări. Nici nu le-am şters comentariile şi într-un singur caz am şters o persoană din listă, fiindcă mă jignise rău de tot în viaţa reală.
          Treaba s-a îngroşat însă în ultima vreme şi Facebook-ul a ajuns o arenă de lupte. Toţi luptă pentru ceva.
          Unii se luptă pentru drepturile animalelor iar eu sunt de partea lor. Animalele au nevoie să fie ocrotite şi salvate. Pamântul nu există exclusiv pentru oameni şi nevoile lor. Consider că egocentrismul tipic uman este dăunător. Noi, familia noastră adică, avem un căţel pe care-l tratăm regeşte. Mai avem cinci căţei de care grijim cât putem noi de bine, chiar dacă nu locuiesc în casa noastră. Amalia şi cu mine behăim cu sughiţuri atunci când vedem poze cu câini maltrataţi. Eu plâng la absolut toate filmele cu cai ( nu mă întrebaţi de ce, fiindcă nu am un răspuns). Am ajuns, în sfârşit la ideea la care intenţionam să ajung : mi-e frică de postările de pe Facebook ale celor care luptă pentru drepturile animalelor. Am văzut de-a lungul timpului imagini şi filmări cu atrocităţi de nedescris. Mi s-a făcut rău după ce le-am văzut. O să mă întrebaţi de ce m-am uitat. Nu aş fi vrut să văd aşa ceva, dar imaginile respective mi-au apărut pe Facebook. Stau şi mă întreb eu acum dacă starea de şoc în care m-am aflat eu, dar poate şi alţi oameni ca mine, le-a ajutat cu ceva pe animalele maltratate. Eu zic că nu.
          Sunt educatoare. Ei bine, cu toate astea, nu sunt vreo fiinţă amorfă, fără păreri proprii, pe care o pui în funcţiune în 15 septembrie, o pui să se joace frumos cu copiii şi o scoţi din funcţiune în 15 iunie, anul viitor. Bineînţeles că nu sunt apolitică, fiindcă aici voiam să ajung. Bătăliile politice care se poartă pe Facebook mă sperie de asemenea. Citind articolele şi comentariile la articolele respective am ajuns la concluzia că stăm foarte rău la capitolele “Civism” şi “Respect”. Ţara asta a ajuns o cloacă în care fiecare-şi susţine cu vehemenţă opiniile, împroşcându-i cu dejecţii pe cei care-s de altă părere. De multe ori mă opresc din citit şi-mi zic în gând: “Ăştia-s nebuni! În urmă cu mulţi ani, când descoperisem eu chaturile, pentru un singur cuvânt urât erai “banat” de admin-ii chatului şi nu mai intrai niciodată acolo. “ Eu confundam, în naivitatea mea, reţeaua de socializare cu chatul. O, da, desigur, avem opţiunile “Report” şi alte blabla-uri prin care cică-i putem opri pe cei care întrec măsura, dar ăsta-i praf în ochi.
          În legătură cu politica pe plan internaţional, lucrurile se prezintă şi mai urât. Mi s-a făcut rău în repetate rânduri, văzând imagini necenzurate cu cadavre de adulţi şi de copii. O să mă întrebaţi din nou: “De ce te-ai uitat?”. Răspunsul meu este: pentru că nu am avut de ales. Aceia din lista mea de prieteni care au stomacul şi sistemul nervos mai sănătoase decât mine au ales să-mi arate imaginile atrocităţilor care se petrec în lume. Pentru ei a fost extrem de important să-mi arate copii morţi. Punctul culminant a fost atins în urmă cu circa o săptămână, când una dintre persoanele din listă a distribuit un film în care era prezentată lapidarea unei femei musulmane. Ştiţi că, mai nou, filmele pornesc de la sine, nu mai e nevoie să dai “click” pentru a le derula. Cunoaşteţi senzaţia aceea de înţepenire îngrozită, care-ţi limitează mişcările şi-ţi fixează privirea asupra obiectului groazei? Exact aşa mă simţeam eu, incapabilă să trec peste acele imagini în care o femeie era mai întâi îngropată până la gât într-o groapă, după care era legată la ochi cu un batic negru, după care o mulţime de bărbaţi au lovit-o în cap cu pietre până când capul i se bălăngănea ca o cârpă, împroşcând sânge în jur. Le mulţumesc celor de la Facebook că nu au schimbat setările filmelor în aşa fel încât să pornească automat şi sonorul, altfel cred că ajungeam la spital. A trebuit să iau o decizie, pe care am luat-o relativ uşor: “Unfriend” persoanei care a considerat că lapidarea unei femei musulmane este un subiect confortabil şi interesant şi poate chiar şi educativ pentru mine. I-am respectat părerile, nu am jignit persoana respectivă, nu i-am reproşat absolut nimic, chiar dacă mi-a provocat un rău fizic, dar am considerat că viaţa mea va fi puţin mai liniştită dacă renunţ la postările/părerile acelei persoane.
          Astăzi este a cincea oară când văd un film cu accidente de maşină. Cinci oameni din lista mea s-au gândit că ar fi OK să mă informeze că viteza la volan poate fi letală. Buuuuuun, ia să vedem ce am înţeles eu din asta. Eu am înţeles că într-o ţară plină de vitezomani sunt în pericol de moarte ori de câte ori  scot maşina din garaj, pentru a ajunge din punctul A în punctul B. În ciuda faptului că eu aleg să respect limitările de viteză impuse, s-ar putea ca la un moment dat cineva, care nu a văzut educativul clip cu accidentele de maşină, să mă omoare sau să mă nenorocească pe viaţă. Există destui care mă depăşesc, plictisiţi de viteza mea legală, de faptul că-s şi femeie şi începătoare, claxonându-mă nervoşi, în timp ce-şi forjează bolidul trecând peste linia continuă, sau intrând în curbă fără nicio vizibilitate. Ştiu ce spun, am trecut prin situaţii de genul ăsta de curând. Părerea mea este că pe asemenea oameni nu-i sperie şi nu-i demobilizează asemenea campanii agresive şi întorcătoare de maţe pe dos. Ei sunt nişte mici zei , fără frică de accidente, fără frică de moarte. Asemenea campanii demoralizează cel mult oameni ca mine, care au ajuns să se simtă jenaţi pe şoselele patriei fiindcă circulă prea încet.

          Îmi mai este frică de Facebook pentru încă vreo câteva motive pe care n-o să le enumăr aici. Cu toate astea n-o să renunţ la contul meu chiar aşa de uşor, pentru că în afară de frici am parte şi de bucurii, de surprize plăcute şi de informaţii interesante. O să-mi raţionalizez însă perioadele de “şedere” în spaţiul virtual al prieteniei şi o să am curajul să nu mai vreau să am de-a face cu cei care aleg    să-şi facă publice părerile şocându-mă. Sunt o pacifistă şi o pedagoagă, ce naiba! Zi-mi orice dar foloseşte un ton  drăguţ, convinge-mă frumos şi-s prietena ta pe vecie.

4 comentarii:

  1. Mie mi se face rau mai ales la filmuletele cu copii maltratati - si pe o cale sau alta tot imi parvin in lista (uneori cred ca sunt un soi de spam). Si mai curios mi se pare ca dau share persoane indignate de filmul respectiv, care ar vrea sa stopeze actiunea... Numai ca nu se stie unde se petrece abuzul, necum sa-l stopezi de aiurea.

    RăspundețiȘtergere
  2. Inca nu am vazut filmulete cu copii abuzati, dar sunt sigura ca este plin Facebook-ul de ele... Oamenii care se dedica atat de patimas diverselor cauze ar trebui sa constientizeze faptul ca metodele astea agresive de implicare/promovare nu conduc catre rezolvarea problemelor. Nu le contest dedicarea ci metodele. Eu am o cu totul alta viziune asupra vietii si consider ca nu socul stopeaza agresivitatea, ci persuasiunea care face apel la ratiune. Lucrez cu copii mici si nu le-as arata niciodata un om ars pentru a-i convinge ca focul poate fi si dusman. Nici nu le citesc Scufita Rosie pentru a le demonstra ca nu-i bine sa plece singuri prin padure. Asa cum traumele cauzate copiilor pot persista o viata intreaga si in cazul adultilor socurile pot duce la probleme greu de surmontat.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Deci n-am eu o "doaga" lipsa cand refuz sa citesc povestea asta copilului :)). Idem cu "Craiasa zapezii", "Hansel si Gretel" si inca vreo cateva.
      Cu filmuletele: nu mi-e clar cine le-a produs si in ce scop, cinva trebuie ca a si filmat atrocitatile. Si daca in cazul zonelor de razboi mai intelegi lipsa de reactie a cameramanului (ori e de-al lor, ori se teme), la animale si copii - nu prea. Daca cel care filma nu stopeaza abuzul, ceva e in neregula acolo. La fel cu accidentele (exceptie: imaginile de pe camerele de supraveghere). Dar ai dreptate, singurul efect al genului asta de propaganda inversa, cu aratatul ororilor pentru "preventia" sau stoparea lor, e maltratarea celor care oricum iau atitudine. Restul am impresia ca le gusta (sper sa fie cat mai putini din astia).

      Ștergere
    2. Părerea mea este că nu greșești alegând cu grijă poveștile pe care le citești copiilor tăi. Nici eu nu mă aliniez la asa-zisa lectură obligatorie, tocmai din dorința de a-i feri pe piticii mei de tenebre. Cât despre violența din audiovizual, Dumnezeu cu mila! Până la urmă, oamenii sunt ființe violente, cu apetit pentru durere si sânge și moarte. Depinde de fiecare individ cum își suprimă nevoia respectivă.

      Ștergere