EDUCATOAREA ONLINE

 

Astăzi este duminică. Vreme mohorâtă, frig, ceață. Știrile nu sunt îmbucurătoare. Oare intrăm în carantină? O să trebuiască din nou să completăm declarații când mergem să cumpărăm hârtie igienică și drojdie? Pardon, drojdie mai am încă din primăvară, o parte congelată, o parte uscată, în cămară. Da, am învățat să coc pâine, plăcinte cu brânză, eram gospodină de modă veche. Mâncau ai mei până începeau să respire greu din cauza burților umflate.

Săptămâna viitoare lucrez de dimineață. Nu, nu mă îmbrac frumos, nici nu îmi caut gablonțuri asortate, nici nu mă parfumez. Mă spăl, mă pieptăn, îmbrac ținuta de casă și deschid laptopul. Laptopul a devenit centrul universului meu. Vorba Amaliei: ”Acum am doi părinți IT-iști!”.

Haideți să vă povestesc cam cum îmi petrec eu aproape întreaga zi în fața device-ului.

Săptămâna viitoare trebuie să încarc pe platformă zece activități. 10! Câte două activități principale în fiecare zi plus unele activități adiacente. N-am să vă plictisesc cu denumirile pedagogico-metodico-științifice ale activităților.

Ideea este că eu, educatoare obișnuită să lucreze cu creioanele, acuarelele, plastilina, cărțile de povești, Lego, păpuși, hârtie, carton, foarfecă, lipici etcaetera TREBUIE să nasc materiale didactice în format digital.

Trebuie pentru că așa trebuie, nu mă întrebați de ce.

Uite-așa a început, încă din vară, odiseea mea printre cursuri de formare și tutoriale.

Într-o zi normală de lucru urmăresc tutoriale ( în limba engleză, pentru că în limba română nu încerc să caut), caut imagini, tai, copiez, decupez jâpeguri, snipuiesc piengiuri, peistuiesc în powerpoint-uri.

Fazele amuzante se petrec abia atunci când trebuie să-mi înregistrez vocea.

-        Amalia, ia câinii în camera ta, că înregistrez acuma chestia cu ghicitorile.

-        N-am cum, am cursul de pneumo, trebuie să am camera pornită, fac ăștia prezența și ne pun întrebări. Soki latră dacă aude câini afară, Rudi sare la Sherlock și se bat ca idioții. Dacă mă întreabă profu ceva fix atunci?

-        Bine, lasă că aștept până vine Gabi.

Până vine Gabi poate că pregătesc ceva mâncare, dar nu-i sigur, pentru că tutorialul ăsta despre bitmoji-uri e mișto, are aplicabilitate în multe chestii. După tutorial trebuie să-mi încarc în telefon un progrămel, să-mi creez bitmojii ăia, să mi-i trimit mie pe drive, să-i deschid cu Cloud Converter, după aia este nevoie să-i control copy și control ve.

Vine Gabi.

-        Salut, mama, ce faci?

-        ......

-        Mama?

-        .......

-        Salutare, câini, că numai voi răspundeți!

-        Aaaaa, salut, când ai venit?

-        Acum cinci minute. Ai apucat să faci ciorba aia? Aș mânca o ciorbă...

-        Ăăăăăăăă, nu am avut timp. Ia niște zacuscă ( să-mi trăiască soacra o sută de ani!).

-        Bine, merg să iau niște zacuscă.

-        Auzi, nu iei și câinii cu tine în bucătărie? Dă-le niște pâine, ca să tacă. Trebuie să înregistrez ceva.

Gabi merge în bucătărie cu câinii. Încep înregistrarea: ” Bună ziua și bine te-am găsit, dragul meu...”.

BEEEEEPPPPP! BEEEEPPPPP! ” Aicea ți-ai gasit să parchezi, bă???!!! Ăsta-i locul meu!!!””

Locuim  la etajul 1, așa că participăm intens la viața de dincolo de geamuri.

O iau de la capăt: ” Bună ziua și bine te-am găsit, dragul meu...”.

AAAAAA!!!! ÎÎÎÎÎÎUUUUUU!!!!! ĂHĂHĂHĂĂĂĂĂĂĂĂ!!! ” NU VREAU ACASĂĂĂĂĂ!! Du-mă înapoi la magaziiiiin! Vreau ciocolatăăăăăăăă!!”. Un copil cu mama lui, care-l târâie de-o mână, ținând în mâna cealaltă sacoșa cu cumpărături.

O iau de la capăt. Ultima încercare: ” Bună ziua și bine te-am găsit, dragul meu...”.

HAM, HAM, HAM! Soki a auzit un câine lătrând și-l salută.

-        Șșșșșșttttt, pst, taci mă, că mă-ta înregistrează. Șoaptele lui Gabi nu au efectul scontat și acum încep toți trei câinii să latre. Cred că s-a terminat pâinea.

Ies din cameră.

-        Hai să fac odată ciorba aia...

 

Împuterniciţi-vă !

Câteva zile am avut creierul blocat. Am zis că o fi vremea de vină: plouă întruna şi presiunea atmosferică scăzută îmi afectează funcţiile creierului. Sunt meteosensibilă de când mă ţin minte şi, de câte ori se schimbă vremea, îmi doresc să mă mai nasc odată şi să fiu scutită de chinurile cauzate de vremea schimbătoare.

În decembrie 2018 mi-am dezactivat Facebook-ul. Anul ăsta, prin luna aprilie, am fost nevoită să-mi reactivez contul, din motive profesionale. Nu am niciun fel de activitate, mai bag câte un scroll up and down. Reduc la minim cantitatea de informaţii cu care mă bombardează reţeaua de socializare. Cu toate astea, sunt copleşită de prostiile pe care unii oameni consideră că este important să le împărtăşească lumii virtuale în care trăiesc şi în care consideră ei că au dreptul să fie vocali.

Dom’le, industria asta a filmelor de la Hollywood i-a ţăcănit pe unii rău de tot. Unde mă întorc şi orice citesc, aflu de câte o conspiraţie. Că-s masonii, că-i Bill Gates, că e Noua Ordine Mondială, că-s nuş’ce guverne din umbră, toţi, dar absolut toţi ne vor morţi, sclavi, cipaţi, îmbotniţaţi. E ceva de speriat în ce s-a transformat lumea asta frumoasă în care am putea trăi normali la cap cu toţii. Condiţia este ca fiecare să-şi vadă de treaba lui şi să-i lase şi pe alţii să-şi vadă de treaba lor. Atâta doar că e foarte cool să te revolţi. Termenul de “buiac” vă spune ceva? Buiecii-s ăia care nu mai pot de bine şi deraiază la un moment dat.

Păi uite, vă dau exemplul urmaşilor dacilor liberi care, după ce au scăpat relativ bine de perioada de început a pandemiei, când starea de urgenţă ne obliga să respectăm câteva reguli stricte, menite să ne ajute să nu ne îmbolnăvim, s-au trezit dintr-o data liberi, ghidaţi doar de recomandări. Ce s-au gândit dacii liberi să facă? Au părăsit sarmisegetuzile, s-au eliberat de botniţele impuse de  autocraţii cu halate albe şi au pornit prin lume, participând la întruniri bahice , după care au început să dezvăluie secretele murdare şi globale care ne guvernează tuturor destinele. Aşa ceva…

Urmăream la televizor o ştire cu o cucoană aşa, mai coptuţă, care transmitea un  live pe Facebook, din tren, fiind singura din compartiment care nu purta mască. S-a luat la harţă cu poliţiştii care au rugat-o frumos să-şi tragă masca pe figură. Replica ei a fost că nu poate vorbi cu botniţă şi că oamenii răi ne vor îmbotniţaţi. N-au fost nici poliţiştii prea inspiraţi să-i spună dacei libere şi zgomotoase că doar animalele poartă botniţă, pe când oamenii poartă mască. N-am auzit până acum de chirurgi îmbotniţaţi, parole d'honneur.

Chestia este că li se dă multă apă la moară unora sau altora. Umblă reporteriţa printre oameni , pe plajă, întrebându-i: “Credeţi în Covid?”. Bă, da’ covidu’ ăsta este Dumnezeu, de putem alege dacă să credem în el sau nu???!!!!

Adică dacă vin medicii şi ne spun sec: “Fraţilor, a venit pandemia peste noi, prea multe nu puteţi face, dar dacă nu purtaţi mască, nu vă spălaţi des pe mâini şi nu păstraţi distanţa unii faţă de ceilalţi, vă ia mama naibii!” nu este suficient?  

De ce trăim într-o ţară în care medicii au fost decredibilizaţi? De ce trăim într-o ţară în care profesorii au fost decredibilizaţi? Eu cred că e dorinţa dacilor liberi de a fi ei deştepţi în toate domeniile, începând cu mecanica auto, continuând cu predarea englezei la nivel gimnazial, cu politica bugetară la nivel mondial şi încheind apoteotic cu chirurgia pe creier, care oricum e mai simplă decât strungăritul. Nu degeaba ne spune un fost primar al urbei în care locuiesc că dacii au construit piramidele din Egipt.

Este mijlocul lunii iulie . Ce bine ar fi dacă toţi oamenii care trăiesc în ţara asta ar înţelege că dacă intrăm în toamnă cu acelaşi număr zilnic de îmbolnăviri o să fie gravă situaţia.

Eu una vreau să mă întorc în luna septembrie la grădiniţă. Vreau să pot lucra în sala de grupă cu toţi cei douăzecişicinci de prichindei pe care-i am în grijă. Nu mai vreau să lucrez online! Nu se poate lucra online cu preşcolarii o perioadă lungă de timp! Odată şi odată trebuie să se înţeleagă lucrul ăsta.

Nici măcar fie-mea, care este studentă în anul IV la Medicină Generală, nu mai poate învăţa online! Are nevoie de stagii de pregătire în clinici şi spitale, ca să devină medic adevărat, nu o umbră pe un ecran.

Dacă toţi proştii care se revoltă ei aşa, fiindcă e cool, ar înţelege că purtatul măştii, spălatul pe mâini şi păstrarea distanţei faţă de alţi oameni le îngrădeşte doar riscul de a se îmbolnăvi, nicidecum libertatea, aş putea spera că am să-mi pot îmbrăţişa la toamnă copiii şi că Amalia s-ar putea întoarce la facultate.

Încă ceva: jur că dacă mai citesc texte în care apar simultan Oculta Mondială şi creşterea imunităţii prin administrarea de infuzii de Coada şoricelului  sau Băşina porcului, am să postez comentarii pe Facebook, pentru prima data din decembrie 2018 încoace.

Împuterniciţi-vă şi purtaţi naibii masca aia, că sigur nu are să năpârlească lupul dacic din cauza asta! Parole d'honneur.

HUUUOOORECA

O cunoaşteţi pe HORECA, smiorcăita mică? Apare aproape zilnic la televizor, cu batistuţa în mână, ştergându-şi finuţ lăcrămioarele şi muculeţii, povestindu-ne că pandemia a sărăcit-o. Chiar mi-a fost milă de ea şi eram bucuroasă că , anul ăsta cel puţin, am s-o pot susţine, din nou, cu bani din buzunarul meu şi din cel al lui Gabi.

Povestea începe aşa: în decembrie , pe când coroanăvirusul era încă la el acasă, am plătit cu banii-jos-ochii-la-uşă şase nopţi de cazare la un hotel din Mamaia. După trei ani în care ne-am cazat la mereu acelaşi hotel din Mamaia, anul ăsta am stabilit să alegem un alt hotel. Motivele deciziei ar fi multe. Trei ani am mers la mare şi ne-am cazat la un fost hotel comunist, uşor reşapat, criteriul alegerii fiind apropierea de plajă.

Anul trecut însă ne-am cam pierdut răbdarea. Am să vă povestesc cum au fost prima şi ultima zi de şedere acolo. După o noapte de călătorit cu trenul, uşor agitaţi din cauza călătoriei pe ruta Constanţa-Mamaia şi transpiraţi, ne-am făcut check-in-ul. Domnişoara de la recepţie, tânără, aranjată şi tare drăguţă, a susurat ceva şi mi-a întins o cheie de la o camera. A trebuit să-i citesc de pe buze mesajele, fiindcă oricât am rugat-o, nu reuşea să atingă o tonalitate a vocii care să-mi fâlfâie timpanele măcar un pic.

Urcăm să vedem camera. Uşa era descuiată şi avea o ditamai gaura. Probabil că un turist îşi uitase cândva cheia şi a deschis uşa cu piciorul. Intrăm. Ne păleşte o duhoare de cameră locuită şi necurăţată. Praf şi jeg peste tot. Camera era dotată cu două paturi, separate printr-o noptieră. Noi plătisem pentru cameră cu pat matrimonial, că am zis să aşteptăm până la pensie pentru a ne caza în cameră pentru seniori.

Cobor şi vorbesc cu domnişoara susurătoare. Îi explic că nu ne putem caza în camera aceea, din motivele mai sus enumerate. Verifică rezervarea noastră şi-mi confirmă că avem pat matrimonial, da’ faza nasoală este că nu au cameră cu pat matrimonial disponibilă. Adică avem ghinion. O rog frumos să încerce totuşi să “ne facă rost “ de o cameră. Ridică din umeri. Îmi dă o altă cheie. Era tot o cameră cu două paturi. Cobor şi o anunţ. Se uită uimită la mine şi-mi propune să mutăm noptiera şi să unim paturile. Mă uit la Gabi. Eram ca doi copii sosiţi în tabără, obosiţi şi dornici să-şi parcheze bagajele oriunde, numai să le parcheze odată. El propune să acceptăm oferta domnişoarei. Eu am o altă idee.

Îmi creasem o relaţie avantajoasă cu doamna care se ocupa de curăţenie în hotel. Pe parcursul anilor anteriori de cazare acolo, avusesem grijă să o ajut să nu ne uite, ori de câte ori o rugam să ne schimbe prosoapele, să ne aducă o rolă nouă de hârtie igienică sau să ne spele prosoapele de plajă.

Se vede treaba că sunt o persoană greu de uitat, pentru că odată ce am regăsit-o pe holul  hotelului, când ieşea dintr-o cameră pe care tocmai o curăţase, mi-a zâmbit şi mi-a urat bun venit. M-am repezit la ea, aproape că am pupat-o şi i-am povestit năcazul nostru. S-a uitat în ochii mei şi mi-a spus: “Astea de la recepţie sunt nişte proaste, habar n-au ce camere sunt libere. Veniţi cu mine, doamnă, vă cazez eu.” . M-a dus exact în camera de care aveam noi nevoie. Am îmbrăţişat-o  şi i-am dat o anumită sumă de bani, zâmbind stângace “să aveţi de-o cafea, acolo…”.

Mi-a dat cheia şi m-a trimis la domnişoara psihedelică. Victorioasă, am anunţat-o că am găsit camera, i-am arătat cheia şi ne-am cazat.

În ultima zi, înainte de a pleca spre casă, am beneficiat de un mic dejun la restaurantul hotelului. Primisem o brăţară de unică utilizare, pe care am hotărât să o folosim în ultima zi. Restaurantul hotelului m-a  transportat în timp înapoi în copilărie. O sală uriaşă, numai bună pentru nunţi şi cumetrii. Mobilierul, feţele de masă, farfuriile, paharele şi tacâmurile cred că tot de pe vremea copilăriei mele erau. Hrana oferită consta dintr-un bufet rece. Stăteai cuminte la coadă, cu farfuria în mână şi-ţi alegeai mâncarea . Am ales omletă cu bacon. Mare greşeală. Am ales un pahar de suc de fructe. Mare greşeală. Nu intru în amănunte. Servirea era asigurată de câţiva copii de liceu, care probabil că-şi făceau practica de vară la restaurantul respectiv. Forţa de muncă gratis este cea mai convenabilă pentru HORECA, sărăcuţa.

Am plecat de acolo, hotărâţi să căutăm un alt hotel din Mamaia unde să ne cazăm vara asta. Am ochit noi un hotel care arată binişor pe dinafară şi i-am plătit în luna decembrie a anului trecut unei agenţii de voiaj un pachet de şase nopţi de cazare acolo.

Prin luna mai, când ne-am dat seama că pe la mijlocul lui iunie ne va fi imposibil să plecăm la mare din cauză că restaurantele încă stau închise, i-am propus lui Gabi să ia legătura cu agenţia şi să-i roage pe cei de acolo să ne reprogrameze concediul pentru anul viitor, în aceleaşi condiţii de cazare, sau să ne returneze banii. Da, ştiu, am fost egoişti să ne cerem banii înapoi pentru un serviciu de care urma să nu beneficiem, în contextul în care horecuţii apăreau mereu la televizor rugând populaţia să nu ceară returnarea banilor că dau hotelierii români faliment.

Domnişoara de la agenţia noastră i-a răspuns lui Gabi că nu ne poate returna banii şi nici nu ne poate translata concediul. Trebuie să mergem anul ăsta la Marea Neagră şi basta!

În prima fază i-am zis lui Gabi că ar trebui să mergem, că lasă că ne descurcăm cu mâncarea, fac o oală cu sarmale şi o mămăligă, ducem cu noi pâine, salamuri şi caşcavaluri vidate, nişte cutiuţe cu şniţele şi chiftele… S-a uitat la mine ca la o nebună şi abia când am început să râd şi-a dat seama că glumisem. A crezut că pandemia mi-a netezit circumvoluţiunile.

A reluat corespondenţa cu domnişoara horecuţă şi a întrebat-o dacă nu ne poate reprograma concediul pentru finalul lunii august.

Răspunsul întârzia să apară. Probabil că nu-i ardea buza  domnişoarei să ne rezolve problema, atâta timp cât banii de la noi fuseseră încasaţi. Am sunat-o . Nu am găsit-o din prima. Era la un examen. Colega ei mi-a spus să încerc a doua zi, după orele 11. Am mai încercat. Am reuşit să vorbesc cu ea. Era ultima zi lucrătoare înaintea weekend-ului în care ar fi trebuit să plecăm la mare. Relaxată, mi-a spus că încă nu are niciun răspuns pentru noi, deoarece hotelul nu i-a dat nicio soluţie.  Mi-am cerut iertare că am deranjat-o, spunându-i că pentru noi ar fi totuşi util să aflăm ce se întâmplă cu concediul nostru. A zis “haideţi că încerc să-i sun pe cei de la hotel…” . I-am mulţumit frumos.

Răspunsul sec a sosit la începutul săptămânii următoare, când noi ar fi trebuit să fim deja pe şezlonguri: hotelul a zis că ne primeşte la finele lui august dar va trebui să plătim suplimentar o sumă care aproape că dublează suma alocată cazării. I-am scris domnişoarei că am aşteptat totuşi o ofertă rezonabilă… Mi-a răspuns că asta este şi că ea aşteaptă un răspuns la oferta ei. Şi să facă bine Gabi să-i răspundă, că el e titularul de contract şi eu nu-s decât un simplu turist de rang II, apendicele plătitorului.

În dimineaţa asta am văzut din nou la televizor un horecuţ încruntat, care ne explica ce presiune pun turiştii pe sistemul HORECA, năvălind ca animalele în hoteluri în lunile iulie şi august . A zis că preţurile mari sunt cauzate de turişti, idioţii ăştia care vor, la naiba, camere curate, mâncare bine gătită şi plaje curate. A întrebat-o pe prompteristă dacă are ea habar cât îi costă pe ei, patronii care poartă pe umerii lor povara loisir-ului nostru, toţi angajaţii suplimentari pe care trebuie  să-i găsească, toate sticlele de apă care trebuie procurate, toate alea care trebuie găsite pentru a satisface jivinele care  vor să se bălăcească fix în vârf de sezon. Concluzia lui? Preţurile mari sunt rezultanta  presiunii puse de turişti pe sistemul hotelier.

Domnule, vă rugăm să ne scuzaţi că vă stresăm în halul ăsta! Renunţăm naibii la banii pe care ni i-aţi luat, renunţăm naibii şi la şezlongurile închiriate cu 60 de lei pe zi, renunţăm la tot, în speranţa că banii noştri şi ai altor fraieri care nu pot veni la mare acum au să vă astupe găurile din buget, ca să nu vă mai smiorcăiţi, mămică, pe la televizor. E ruşinică, zău aşa…

L-am întrebat pe Gabi dacă i-a răspuns domnişoarei de la agenţie. Voi ce credeţi:  i-a mulţumit sau nu pentru promptitudine?

EDUCAŢIA LA VREMEA COVIDULUI

Uneori mă uit la “Las Fierbinţi”. Am două personaje preferate: Celentano şi Firică. De multe ori se opresc în mijlocul drumului, atunci când au câte o dilemă existenţială majoră, se uită intens unul la celălalt şi schimbă două replici: “Bă, eşti nebun?!”, “Bă, eşti prost?!”.

Cam aşa stau eu acum de una singură în bucătărie, îmi beau cafeaua şi replicile astea două mi se învârt în cap. Vorbesc eu cu mine. Uneori vorbesc eu cu mine când calc rufe, dar acum parcă nici de călcat rufe nu am chef. De fapt, după trei luni de telemuncă parcă nu mai am chef de nimic, cu atât mai puţin de noutăţile educaţionale care apar aproape zilnic.

Haideţi să vă explic puţin cum decurge o zi normală la grădiniţă, când eşti educatoare la grupa mică, situaţie în care m-am aflat eu anul ăsta şcolar.

Dimineaţa, înainte de a sosi copiii, aranjez mobilierul în aşa fel încât să organizez spaţiul cât mai atractiv pentru cei mici. Se creează  aşa-zisele centre de interes, unde grădiniţarii găsesc o droaie de jocuri şi jucării, alegând să se joace după pofta inimii. Când zic o droaie         mă refer efectiv la o grămadă de jocuri, jucării, cărţi, instrumente de pictat, colorat, modelat şamd, cantitatea acoperind lejer inventarul unui magazin de jucării. De-a lungul anilor mi-am făcut bunul obicei de a căra cu cârca tot felul de obiecte obţinute din donaţii, care creează universul din sala de grupă. Am făcut-o pentru că mi-a fost la îndemână, pentru că nu mi-a picat blazonul făcând-o şi pentru că jocurile şi jucăriile cumpărate din banii de la buget nu mi-au ostoit apetitul pentru ceea ce în mod formal se numeşte “material didactic”. Cum se zice pe la noi, m-am descurcat, treaba mea cum anume.

După ce organizez spaţiul educaţional ( să nu uităm că oferta trebuie modificată zilnic, pentru a nu se ajunge la normala plictiseală a celor mici), mă aşez cuminte pe un scăunel şi-i aştept pe pitici. Ziua lor la grădiniţă începe, de obicei, cu o îmbrăţişare, cu un pupic pe frunte sau pe obraz, cu călăritul genunchilor mei, cu ştersul mucilor de dor de mama.

Urmează, după micile tristeţi de dimineaţă, o zi plină de joc, de veselie, de conversaţii, de ţopăieli, de prietenie proaspăt înflorită, de întrebări şi răspunsuri, de poveşti citite şi răstălmăcite pe înţelesul unor minţi mititele şi curioase. De cincisprezece ani fac asta. De cincisprezece ani mă simt fericită făcând exact asta. Nu-mi doresc să lucrez în alt domeniu, nu am plan B.

Dar iată că s-a năpustit peste noi covidul. Ne-a copleşit pandemia. Lucrurile au luat-o razna. Poate că am să vă povestesc cu altă ocazie despre telemunca mea la vremea pandemiei. Este ireal ce s-a întâmplat. Am nevoie să-mi adun  gândurile înainte de a dezvolta subiectul. Până atunci încercaţi să vă gândiţi puţin la următorul context: activităţi online cu preşcolari cu vârste cuprinse între 3 şi 4 ani.

Este mijlocul lunii iunie, vacanţa de vară a început şi se deschid grădiniţele. În mod normal, grădiniţele sunt deschise în fiecare vară, aşa că ăsta nu-i un element de noutate. Până aici, nimic de comentat.

Celentano şi Firică au apărut în creierul meu atunci când am aflat în ce condiţii de deschid grădiniţele. Nu ştiţi? Haideţi că vă povestesc eu.

În primul şi în primul rând s-au golit sălile de grupă de covoare, jocuri, jucării şi cărţi. Au rămas în săli câteva seturi de jucării care pot fi dezinfectate zilnic. Urmează ca aceste jucării să fie împărţite în cutii inscripţionate cu numele copiilor care vor veni la grădiniţă., urmând ca ei să se joace doar cu acele jucării pe parcursul unei zile. Bă, eşti nebun? Indicaţiile sunt clare: copiii nu au voie să facă schimb de jucării între ei, dacă nu sunt dezinfectate înainte. Bă, eşti prost?

Fiecare copil va avea o măsuţă şi un scaun, personalizate printr-un mic simbol pe care este scris numele lui, având voie să stea aşezat doar acolo. Bă, eşti nebun? Între copiii aşezaţi la măsuţe trebuie să fie o distanţă de 2 metri, nefiindu-le permis să interacţioneze fizic. Bă, eşti prost?

Se recomandă a se organiza cât mai multe jocuri în curtea grădiniţei, cu respectarea distanţei fizice dintre copii. Bă, eşti nebun? Sunt interzise jocurile cu mingea, în ideea în care mai mulţi copii ar atinge mingea în timpul jocului. Bă, eşti prost?

Acuma, eu ştiu sigur că dilemele mele nu au să ajungă la urechile nimănui important, care are căderea să şadă oleacă, să judece şi să vină cu nişte răspunsuri.

Vă spun sigur-sigurel că cei care au gândit halul ăsta de organizare al activităţilor din grădiniţe la vremea pandemiei habar nu au cu ce se mănâncă grădiniţeala. Nu au habar, în schimb au pixul cu care semnează. Mai au ceva, foarte important în ţara noastră: au puterea de a ne ameninţa, de a ne intimida şi de a ne supune. Noi, talpa ţării, nu suntem un partener de dialog, suntem proştii care se supun ordinelor primite, suntem cei care stau cu gura închisă, în poziţia ghiocel, ori de câte ori mai-marii noştri ne comunică deciziile pe care le-au luat, fără să aibă habar de realităţile din sistem.

Că ne-au luat nouă vocea, demnitatea, capacitatea de a împărtăşi din experienţele noastre profesionale într-un mod sincer, transparent şi realist, e una: le ducem pe toate, că suntem adulţi şi avem pielea tăbăcită.

Dar acum au venit şi le-au luat copiilor jocul, le-au luat îmbrăţişările după care tânjesc când calcă pragul grădiniţei. Le-au luat zâmbetele noastre de încurajare, ascunse acum în spatele unor măşti chirurgicale. Le-au luat până şi covoarele şi pernuţele pe care se tăvăleau când se jucau de mama focului, râzând şi nechezând ca nişte ponei. Le-au luat cărţile pe care le răsfoiau serioşi, străbătând lumi de basm. Le-au redus universul la o cutie cu capac, o măsuţă şi un scăunel.

Dacă toţi cei care au semnat cu pixul lor atotputernic toate ordinele astea ar fi o singură persoană, atunci aş întreba-o în nimicnicia mea de râmă din sistem: Bă, eşti nebun sau eşti prost ?!