O lume perfectă

Vă amintiţi vremurile în care  lumea voastră personală era minunată, fără nicio umbră? Sunt convinsă că fiecare dintre noi avem în memorie o perioadă din viaţă constituită într-un etalon al absolutei fericiri proprii.

             Acum o să vă dezamăgesc: lumea nimănui nu a fost niciodată absolut perfectă. Noi, oamenii, avem parte de un dar minunat, cel al uitării. Creierul nostru alege în locul nostru ceea ce vrea să uite şi ceea ce vrea sa păstreze. Uităm oameni, locuri, întâmplări, dialoguri, mirosuri, culori, senzaţii, trăiri. Uităm pentru că creierul nostru ne vrea fericiţi. Facem de cele mai multe ori abstracţie de unele întâmplări din trecut, pentru a ne uşura prezentul şi pentru a fraieri oarecum viitorul.

             Problema cea mai mare o au cei cu un creier încăpăţânat, care refuză să uite. Mi-i imaginez pe aceia dintre noi care nu uită ca pe nişte stick-uri de memorie cu o capacitate extrem de mare de stocare. Nu-i totuna să fii un stick cu o capacitate de 8 GB, 16 GB sau 32 GB, zău!

             Sar peste considerentele legate de felul în care fiecare-şi percepe lumea care a trecut comparată cu lumea  prezentă, urmând să revin ulterior la ele, dacă timpul îmi va permite.

             Bunica mea, Oma Musia, era o regină deghizată într-o bunică albă, mică, dolofană, cafegioaigă, fumătoare şi cu mintea şi limba sprintene. De când am cunoscut-o eu întâia dată a fost aceeaşi până în clipa în care am plecat într-o seară de lângă ea, rugând-o să nu moară. A fost singura dorinţă pe care nu mi-a îndeplinit-o. Am iertat-o.

             În copilărie obişnuia să-mi povestească despre lumea “ de dinainte”. Era vorba despre târgul Rădăuţilor, singura lumea în care a trăit şi pe care a iubit-o fără absolut nicio reţinere. Ascultam poveşti despre “doamne” şi “domni”. Spre marea mea uimire, ei nu semănau cu “doamnele” şi “domnii” din copilăria mea, nici cu cei din zilele noastre. Analizând la distanţă de vreo treizeci de ani relatările lui Oma Musia, îmi dau seama care este diferenţa majoră dintre “atunci” şi “acum”. Atunci exista o structură pe care nimeni nu îndrăznea să o tulbure. Regulile jocului erau prestabilite, fixe şi deloc negociabile. Fiecare om îşi cunoştea locul, fiecare făcea ceea ce ştia cel mai bine, nimeni nu încerca să fie altceva decât ceea ce urma să devină sau devenise deja.

             O să vă explic puţin mai amănunţit: bărbaţii erau bărbaţi şi femeile erau femei. Încă nu aţi înţeles? Nu exista concurenţă între reprezentanţii sexelor. Se intersectau dar nu se excludeau, nici nu concurau. Fiecare avea rostul lui în societate, meritele fiecăruia fiind recunoscute şi apreciate. O să mă refer strict la femeile din tinereţea bunicii mele. Femeile erau frumoase, îngrijite, educate, gospodine desăvârşite. Erau învăţate încă din copilărie că e ruşine mare să puţi, să vorbeşti urât, să nu ai habar de gospodărie. Talentul muzical era la mare cinste ( bunica mea a cântat la pian), fetele erau învăţate să coasă, să croşeteze, să tricoteze, li se băgau cărţile sub nas şi erau obişnuite să-şi cultive mintea citind. Bunica mea avea opt clase, dar era o enciclopedie ambulantă. Putea întreţine o conversaţie extrem de captivantă despre orice subiect. Prin anii ’90 se uita chiar şi la meciurile de fotbal sau la cursele de Formula 1. De ce? Pentru că în copilărie şi adolescenţă a fost educată să-şi solicite mintea. Părinţii ei ( străbunicul meu a fost profesor) probabil că nu i-au spus niciodată că dacă şcoala şi învăţătura o plictisesc este în regulă, că poate rămâne o ignorantă, cu condiţia să fie mereu frumoasă. Frumuseţea şi cochetăria erau şi atunci extrem de apreciate, dar bunele maniere şi eleganţa spiritului erau mult mai apreciate.

             Vremurile acelea au trecut însă . Strungăresele şi sudoriţele au devenit noile « It Girls ». Era ruşinos să fii doar femeie , mamă, gospodină, gazdă. Femeile au trebuit să se adapteze din mers, au trebuit să-şi dezvolte bicepşii, să dilate timpul, să îmbrace cizmele din cauciuc. A fost vremea şcolilor profesionale şi a liceelor agricole. Dar nici chiar în vremurile în care fetele de gimnaziu şi de liceu mergeau să desface păpuşoiul, să dezgroape barabulele sau să mulgă vacile din fermele socialiste nu s-a renunţat la educaţie. Eram obligate să citim cărţi, cărţi multe, unele frumoase, altele mai puţin frumoase. Trebuia să învăţăm să lucrăm la strung, dar nu eram iertate dacă nu cunoşteam operele lui Eminescu&Comp. Trăiam, ca adolescente,  într-o lume în care « se dădea »  apă caldă de două ori pe saptămână, câte două ore. Cu toate astea, mamele noastre ne-au învăţat să ne spălăm chiar şi cu apă rece. Nu trebuia să fim neapărat frumoase şi bine îmbrăcate. Creşteam încă de mici cu ideea că avem obligaţia de a învăţa bine la şcoală, pentru a avea în viitor o profesie sau o meserie onorabilă.  Lumea noastră nu era perfectă, pentru că la început ne-au modelat-o alţii, uneori chiar şi cu forţa. Ambiţia, conştiinciozitatea, respectul ne-au fost impuse la început. Ulterior ne-am învăţat să lucrăm singure cu uneltele care ne-au fost băgate cu de-a sila în bagaj.

             Acum însă tind să cred că femeile trăiesc într-o lume perfectă. Oriunde-mi rotesc privirea observ că femeilor din ţara în care trăiesc eu li se spune că e suficient să fie frumoase şi că nu trebuie să facă niciun efort, pentru că frumuseţea e genetică, datorată apartenenţei la un popor recunoscut pentru frumuseţea-i. Femeile nu mai au nevoie să citească plictiseli clasice, nu trebuie să coasă, croşeteze sau tricoteze, nu trebuie să mai cureţe zarzavatul pentru ciorbă, nu trebuie să-şi cenzureze cuvintele, nu trebuie să aibă un comportament « domnesc », pentru că devin oricum doamne în momentul în care-şi pun pirostriile pe cap.

             Femeile zilelor noastre au atins, în sfârşit, Nirvana la care au visat probabil bunicile şi mamele lor. Viaţa lor e minunată, facilă, plină de libertăţi şi oportunităţi care le aşteaptă pretutindeni. Femeile sunt complimentate şi încurajate zilnic. Li se spune cât sunt sunt de frumoase, independente şi inteligente. Femeile prind curaj, le cresc aripi , li se deznoadă limbile. Toate femeile sunt doamne.

             Chiar dacă o să-i asigur încă vreo câteva zeci de vizualizări unui blogger care are deja milioane de vizualizări, vă rog să citiţi postarea lui aici . Probabil că femeile care vor citi textul se vor simţi bine la început, pentru că este exact genul de scriitură uşurică, numa’ bună de ridicat nivelul serotoninei.

             Având o capacitate de 32 GB, cu amintirile poveştilor bunicii mele încă proaspete în minte, vreau să vă avertizez că, de fapt, toate textele din categoria de mai sus sunt nişte capcane.

             Femeile nu sunt doamne din născare, nici nu devin doamne fiind frumoase şi gata. Este bine să ţinem minte faptul că nu suntem toate Sofia Loren şi că frumuseţea trece. La un moment dat, fondul de ten nu va mai acoperi ridurile iar rujul va deveni anacronic pe nişte buze încreţite. Hainele de firmă nu vor mai sta la fel de bine pe un fund căzut. Părul va trebui vopsit mai des, pentru a nu fi întrezărite firele albe. Cu toate astea, ne-am putea merita la vârsta senectuţii titlul de “doamnă” dacă vom fi capabile să dobândim respectul celor cu care vom vorbi, dacă vom avea în spate ani mulţi în care am muncit cu dedicaţie şi sinceritate, dacă vom fi capabile să alegem argumentele în locul certurilor orbeşti, dacă, în general, lumea din proximitatea noastră va dobândi un anume echilibru datorită influenţelor noastre benefice.

             E de lucru, nu glumă, pentru a fi o doamnă care să treacă testul bunicii mele. Mi-o imaginez, mică şi şugubeaţă, aşezată pe fotoliul ei de pe vremea lui Franz Josef, cu ochii micşoraţi din cauza fumului de ţigară, privindu-mă zâmbind. Of, e greu să fii femeie şi aproape imposibil să devii o doamnă. Ţine de trasul de tine, de ambiţie, rigoare, empatie, sinapse făcute praf şi pulbere, suflet călcat uneori în picioare, urechi câteodată rănite de decibeli şi înjurături, dar ţine mai ales de o extremă flexibilitate a coloanei vertebrale, capabilă să se ridice după fiecare bătălie purtată. Pe vremuri, doamnele purtau corsete pentru a se ţine drepte. Acum femeile au la îndemână o oportunitate fantastică, pe care le îndemn să o folosească : educaţia.

             Lumea nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată perfectă. O putem însă transforma într-o lume suportabilă dacă vom renunţa să fim doar frumoase. Nu trebuie să fim naţia cea mai frumoasă din lume, trebuie să devenim una dintre naţiile deştepte şi cultivate ale lumii. Este o condiţie esenţială de supravieţuire şi de dobândire a recunoaşterii respectuoase a celor din jur.

Cu feromonul la purtător

Unii dintre noi ne naştem cu toate simţurile intacte. Alţii, ca mine, ne naştem cu vreo două-trei simţuri defecte. Am moştenit de la tata multe trăsături de care mă bucur, dar am moştenit şi un astigmatism miopic care m-a marcat de la bun început. Despre cât de chioară eram în copilărie şi ce gafe am făcut până am căpătat prima pereche de ochelari am scris aici, pe blogul amintirilor mele.

             În afară de faptul că nu văd bine, stau prost şi cu orientarea în spaţiu. Dacă-mi roteşti lumea cu susul în jos sau dacă sunt nevoită să parchez maşina cu spatele, m-ai băgat în ceaţă. Nu am făcut niciodată roata ţiganului, nici stând în mâini fără să mă prăbuşesc. Am avut nevoie de câteva cărţi pe care le-am citit pentru a scăpa de complexele astea de inferioritate : nu-s eu de vină, ci natura, că m-a şuntat la capitolele astea.

             Aud destul de bine, în unele situaţii insuportabil de bine- Gabi zice că-s un fel de liliac- dar nu reuşesc să disting şoaptele, nici nu pot descifra cuvintele spuse la repezeală, dacă dicţia nu e bună.

             Nu am memorie bună atunci când vine vorba să-mi dau seama dacă o persoană s-a îngrăşat sau a pierdut câteva kilograme. Sunt de-a dreptul incapabilă să sesizez diferenţele de greutate ale unei persoane ( chiar şi ale mele ar trece neobservate, dacă nu aş purta pantaloni care uneori “intră” la spălat, alteori “se lărgesc” la spălat). Din cauza asta am avut de pierdut în relaţia cu câteva amice de-ale mele, care aşteptau complimente pe care eu nu le-am furnizat pur şi simplu din cauză că nu am realizat utilitatea lor. Am învăţat să fac complimente generalizate, care să nu dea impresia de subînţeles, de dualitate, de ironie mascată, etc. Până la urmă, sunt şi eu femeie şi până la patruzeci de ani am învăţat, spre deosebire de săracii bărbaţi, să mă feresc de asemenea capcane perfide.

             Introducerea fiind făcută, doresc să dedic postarea de astăzi simţului meu predominant: simţul olfactiv. Într-o altă viaţă am fost parfumier. De fapt, cred că am fost Parfumierul. Nu, de fapt sunt aproape sigură că am fost cel/cea care a inventat parfumul. S-ar putea chiar să fi fost extraterestrul care a venit pe Pământ pentru a-i învăţa pe oameni cum să extragă esenţele de parfum...

             Lasând gluma la o parte, trebuie să va mărturisesc faptul că de când mă ştiu am fost preocupată de mirosuri. Mirosurile cu care mă trezesc dimineaţa îmi marchează  ziua. Buna mea dispoziţia sau indispoziţie sunt date de primele semnale primite de creier prin intermediul nasului meu. Sufletul meu tresaltă de bucurie atunci când descopăr un parfum plăcut, aşa cum s-a întâmplat acum două zile, când am “arestat” o gardenie de la florărie şi am aşezat-o frumos pe pervazul geamului de la bucătărie.

             Sufletul meu se ghemuieşte însă atunci când nasul îmi este asaltat de mirosuri neplăcute. Senzaţia de “yack-scârbos” de la început este înlocuită de întrebarea “De ce pute?”, o întrebare legitimă de altfel, dacă ne aducem aminte de faptul că trăim în mileniul trei, când igiena nu mai este opţională, ci cumva obligatorie.

             Voi face o nouă incursiune în istoria omenirii, de la începuturi, căutând o explicaţie pentru mirosurile mai puţin plăcute pe care le răspândesc unii concetăţeni de-ai mei.

             Pe vremea când oamenii trăiau în peşteri, ei nu se spălau prea des, din cauză că le era frig. Apa era gratis,  curgea prin faţa peşterii, dar ea era folosită numai pentru băut sau gătit.

             Gigi-neanderhalianu’ şi trupa de băieţi plecau la vânătoare de mamuţi, lăsând-o pe Getuţa acasă, împreună cu gaşca de fete, fiecare sporovăind cu fiecare, cunoscut fiind faptul că într-o gaşcă de femei pot vorbi toate în acelaşi timp, făra sa se încurce una pe cealaltă. Mie mi se întâmplă să vorbesc la telefon cu o prietenă de-a mea, despre două subiecte diferite, simultan, concluziile trăgându-le separat şi acurat, chiar dacă fluxurile informaţionale au interferat.

             La vremea peşterilor, femeile nu aveau nevoie de baie, nici de parfumuri pentru a atrage masculii proaspat sosiţi de la vânătoare. Vreţi să ştiţi de ce ? Pentru că oricât de nespălate ar fi fost, tot miroseau mai bine decât mamuţii şi bizonii cu care gigeii avuseseră de-a face timp de câteva săptămâni. Atracţia gigeilor pentru getuţe se baza pe feromonii naturali , deodorantele omenirii vreme de multe, multe secole.

             Secolele au trecut însă şi lumea s-a mai rafinat. În anumite locuri de pe Pământ s-au inventat religiile. Majoritatea religiilor au fost extrem de sângeroase de la bun început. Unele dintre ele au rămas sângeroase până în zilele noastre. Oamenii au hotărât că există nişte zei în Ceruri, care au nevoie de sacrificii. Au început ei aşadar să omoare animale, lăsându-le sângele  să se scurgă de pe mesele de ceremonie din temple. La început probabil că nu puţea foarte tare, dar după o scurtă perioadă de timp mirosurile cărnurilor intrate în putrefacţie a devenit de nesuportat. S-au chinuit ei cât s-au chinuit, până s-a găsit un om cu idei şi cu iniţiativă, care a descoperit mirtul, smirna, tămâia şi alte esenţe care puteau fi răspândite prin locurile care duhneau. Din aproape în aproape, Pamelele şi Frosinelele de pe tot cuprinsul mapamondului au început să-şi fâlfâie nările a plăcere, descoperind binefacerile aromelor nou-introduse în temple. Aş   numi-o o revoluţie asemănătoare cu lansarea pe piaţă a primului telefon inteligent cu care-ţi puteai face poze cu botic în faţa oglinzii din baie , pe care mai apoi să le şeruieşti pe Facebook tuturor celor dornici să-ţi posteze comm-uri din categoria « Frumoas-o ! » .

             Desigur că nu toate femeile din lume au descoperit binefacerile aromaterapiei în acelaşi timp. A fost o Eră Glaciară care le-a ţinut pe multe femei captive în blănuri vreme de multe secole.

             În acele ţări care au avut o religie pro-igienă, treburile au fost simple : dacă în Cartea Cea Mare Şi Importantă existau pasaje în care scria negru pe alb « Spală-te, că altfel încalci vreo cinşpe reguli şi te pedepsesc de te ia naiba ! », oamenii s-au spălat la început de frică. Frica s-a transformat în plăcere, plăcerea a devenit o necesitate, necesitatea a devenit o rutină. Unii oameni au ajuns să se spele şi să se parfumeze din plăcere, rolul de educator al religiei fiind unul benefic.

             Au existat însă religii care au decretat : « Dacă vreţi să-l ţineţi pe Necuratul cât mai departe de voi, trebuie sa ştiţi că Aghiuţă are nasul fin. Puţiţi aşadar, fiilor, întru mântuirea sufletului ! ». Se spălau oamenii de două ori în viaţă : la botez şi la înmormântare, dar şi atunci cu chibzuială, ca să nu rişte o fisurare a crustei naturale care-i ferea de Cel Rău.

             Cruciaţii care ajuns prin secolul unsprezece în Orient puţeau pe sub armurile lor mai tare decât caii pe care-i călărisera până să ajungă acolo. Imaginaţi-vă şocul olfactiv pe care l-au avut atunci când au simţit probabil pentru prima dată în viaţa mirosul de piele umană spălată, curată, parfumată. Probabil că surpriza a fost atât de mare, încât creierele cruciaţilor au fost împăienjenite, i-a apucat nebunia distrugătoare şi s-au pornit în lupta cea mare şi dreaptă pentru a-i nimici pe copiii cei parfumaţi ai Necuratului.

             Aţi citit « Ivanhoe » de Sir Walter Scott ? Dacă nu, puteţi să vedeţi filmul, merge mai repede decât cititul cărţii. Eu am citit-o în adolescenţă pentru că mi-au plăcut dintotdeauna  poveştile cu cavaleri şi domniţe. Mă rog, nu asta vroiam sa vă spun, ci vroiam să fac referire la o ciudăţenie din carte, pentru care am găsit explicaţia mai târziu. Ivanhoe o iubea pe lady Rowena. Iubire din aceea cavalerească, de Ev Mediu, idealizată, cu dorinţă de moarte, cu sacrificiul suprem, cu chestiunile acelea bine stabilite în legătură cu virginitatea domniţei şi cu sortirea viitorului soţ. Mă rog, până aici nu am nimic de comentat, fiecare cu virginitatea şi menestrelii lui. Apare însă în scenă evreul Isaac of York şi cu fiică-sa, Rebecca. Şi uite cum se suceşte olecuţă Ivanhoe şi se înamorează  de bruneta Rebecca, o impură şi o hăituită de evreică. Uită el, cavalerul, de blonda şi pura şi intangibila domniţă Rowena, începând s-o iubească pe ovreică. O declară ăia vrăjitoare pe Rebecca, pentru că unui bun creştin îi era practic interzis să se lipească sufleteşte de o paria de evreică. Eu am găsit explicaţia pentru care Ivanhoe a uitat de Rowena şi s-a amorezat de Rebecca: Rowena duhnea a nespălat, pe când “vrăjitoarea” era familiarizată cu abluţiunile rituale.

             Iată aşadar cum igiena a fost unul dintre motivele pentru care s-au purtat cruciadele.

             Ajung cu demersul meu logico-olfactiv în zilele noastre, în chiar blocul în care trăim cu toţii în armonie de vreo unsprezece ani.

             În fiecare duminică dimineaţă aud tropotit de tocuri deasupra noastră. Nelu şi familia se pregătesc de mers la biserică. În fiecare sâmbătă seara descoperim noi pete pe tavanul din baie, deasupra căzii. Este exact acel unic moment din săptămână, când  Nelu şi familia folosesc duşul, în vederea participării la slujba de duminică dimineaţa. După câţiva ani buni în care simţeam că-mi pleznea vena de pe tâmplă de nervii cauzaţi de umflarea tavanului din baie, am ajuns la concluzia că, de fapt, ar trebui să-i fiu recunoscătoare lui Nelu. Nici nu vreau să-mi imaginez cum ar arăta baia noastră şi aşa devastată, dacă părintele duhovnic i-ar zice lui Nelu :”Spală-te în fiecare zi, Nelule!”. Aşa că zâmbesc fericită de câte ori ne întâlnim pe scări sau în faţa blocului şi-l simt cu mirosul “naturel” la el. E logic: cât timp vecinul de deasupra îşi păstrează feromonul la purtător, baia noastră e ferită de inundaţie.

             Dacă v-a amuzat incursiunea mea în istoria olfactivă a omenirii, vă rog să-mi daţi de ştire. Probabil că vor urma alte episoade şi m-ar interesa subiecte noi, de interes pentru voi. Daţi-mi vă rog o temă de casă ! Ne recitim în curând.