Tikkun Olam

 

Naftali Alpern a fost unul dintre străbunicii mei materni. Evreu. Școlit la Universitatea din Viena. Profesor de limba latină și greaca veche.

Nu mi-am cunoscut străbunicii, așa cum nu mi-am cunoscut nici bunicii. Am aterizat de la bun început într-o familie incompletă din cauza morților survenite înainte sau imediat după nașterea mea, amestecată etnic, adunată în Bucovina de prin Balcani și nu numai. Sunt o corcitură din toate punctele de vedere. În copilărie am fost, de multe ori,  jignită de unii copii cu care mă jucam, nefiind considerată româncă adevărată, neavând rădăcini sănătoase și nici descendență rurală. Plângeam în hohote și Oma Musia mă mângâia: ” Lasă, nu mai plânge: tu ești ca un câine corcit și corciturile sunt mult mai rezistente decât câinii de rasă, se adaptează mai ușor și supraviețuiesc.”

Revin la străbunicul meu, profesor la una dintre școlile din orașul meu natal. Poveștile despre el sunt puține, îmi amintesc frânturi povestite de Oma mea dar una anume mi-a rămas în minte. În perioada interbelică a fost un timp destul de îndelungat în care profesorii nu au muncit și nu au primit salariul. Nu cunosc detaliile, poate o fi fost vorba despre vreo grevă, poate or fi fost și atunci ceva reforme dramatice ale sistemului de educație, cert este că străbunicul meu, singurul susținător financiar al familiei compusă din doi părinți și patru copii, nu a mai avut salariu. Oma îmi povestea că, din solidaritate cu profesorii copiilor lor, părinții le aduceau profesorilor alimente, ca să nu moară de foame. Și au rezistat ei așa, datorită părinților, până când situația a revenit la normal.

Sunt aproape sigură că acea solidaritate se datora respectului arătat profesorilor și nu fricii că, la revenirea la catedră, își vor revărsa furia asupra elevilor. Să nu uităm că vorbim despre perioada de maximă dezvoltare a României, în care elitele intelectuale încă nu fuseseră călcate pe cap de bolșevici, politruci și tractoriști, așa cum avea să se întâmple când mama mea, nepoata lui Naftali Alpern avea să devină profesoară de limba franceză.

Acum îmi dau seama, ajungând la vârsta aproape bătrâneții, că drumul meu a fost stabilit dinainte de a mă naște și că a fost nevoie să-mi port propriile bătălii pentru a ajunge unde sunt acum. Mama a fost împotrivă (”E neagră pâinea profesorilor, nu deveni profesor!”), nu mi s-a ivit ocazia să devin profesor până la 32 de ani dar și atunci a fost cu hopuri, sărăcie în buzunare, aroganță din partea unor persoane din sistem și a părinților bogați, care-și doreau neapărat copii vorbitori de limba germană. Eu, nimic: iepurașul Duracell care bate din talgere și merge înainte. Nu am ezitat nicio clipă, din secunda în care m-am așezat în fața lor, primii mei copii pe care trebuia să-i învăț germana și Nana, o fetiță mai măricică, purtătoarea lor de cuvânt, mi-a spus așa, văzându-mă dezorientată și cu rugăminți în priviri: ”Tu acuma ar trebui să ne înveți un cântec.” I-am învățat ”Es war eine Mutter”, fiindcă era singurul cântec ușurel pe care-l puteam cânta atunci, nefiind calificată, neavând habar de metodică, bazându-mă strict pe ceea ce învățasem ca mamă.

Acum îmi dau seama că am devenit profesor în cea mai neagră epocă trăită de corpul profesoral din România. Străbunicul meu a avut parte de respectul cuvenit în societate unui profesor. Mama a avut parte de iubirea elevilor și de respectul părinților. Eu am parte doar de iubirea copiilor. Atât. Desigur, vin degrabă făuritorii de platitudini, se uită la mine și-mi zic: ”Dar tu nu pentru asta te-ai făcut educatoare? Pentru zâmbetele copiilor? Pentru fericirea de pe chipurile lor?”.

Nu, nu pentru asta m-am făcut educatoare. Este prea puțin și prea superficial să-mi evaluez performanțele profesionale strict în zâmbete ale copiilor. Eu sunt o cretină idealistă care ”s-a făcut” educatoare din dorința de a conta în viețile copiilor, părinților și a societății în general. Mi-am adus cunoștințele, temperamentul, talentul de a vorbi și scrie, fundul de stat pe covor, cocoașa de la stat pe scăunele piticești, brațele dureroase de atâta ridicat copii în brațe, atenția distributivă, viteza de reacție, umorul și, în general, PĂSAREA ( opusul nepăsării așadar), în sistemul de educație pentru că aici am simțit că pot fi cel mai eficientă.

Zilele astea suntem în grevă. Suntem singuri. Suntem jigniți, loviți cu șpițul opiniei publice, decredibilizați ( de parcă mai era loc de decredibilizare...), suntem rățoiți de cei care conduc destinele țării, suntem târâți prin mocirlele din studiourile de televiziune, arătați cu degetul ( ”Ai naibii hrăpăreți care destabilizează bugetul țărișoarei și pun în pericol examenele!”), suntem descriși ca cei mai proști dintre cetățeni, ignoranți care iau în fiecare vară note de 2 și 3, șpăgari de frunte ai țării ( ”Nu vă mai ajung cadourile de 8 Martie și banii din meditații, gunoaielor care munciți trei ore pe zi!”), leneși care stau cu burta în sus timp de trei luni, în vacanță, incompetenți care strigă la elevi și-i jignesc, degrabă solicitanți de bani din buzunarul părinților pentru cretă, burete și hârtie de xerox. Lista poate continua la nesfârșit.

Am ajuns în punctul maximei mirări de la începutul grevei: ” Ia uite, mă, la amărăștenii ăștia: nu cedează, frate, ăștia chiar au înnebunit și nu cedează. Nu-și iau firfireii dați de guvern și nu intră din nou, cuminți și supuși, cum ne-am obișnuit cu ei, la clasă. S-au făcut ai dracului ăștia, bro...”.

M-aș așeza acum la masă cu Naftali și l-aș întreba: ”De ce crezi că a trebuit să devin și eu profesor?”.

Sunt aproape sigură că mi-ar spune: ”Pentru că, înainte de sfârșitul vremurilor, noi, dascălii, oameni ai cărților și învățării, trebuie să ieșim din umbră și să le arătăm oamenilor ce înseamnă Tikkun Olam.”

NB: Mama mi-a spus că evenimentul pe care l-am descris mai sus, folosindu-mi propriile amintiri, s-a petrecut  în perioada în care Nicolae Iorga era prim ministrul României. Deduc așadar că era prin anul 1932 când, din cauza unei mari crize finnciare, lefurile angajaților Statului nu au fost plătite cu lunile.