Sunt părinte: ce mă fac?!

Când eram eu copil , viaţa era foarte frumoasă şi simplă: mă puteam oricând baza pe o vorbă bună de-a lui tata şi pe-o palmă sănătoasă  de-a mamei. Bunicile se ocupau cu hrănitul, aşa că în mintea mea mică şi proastă sarcinile de serviciu era clar structurate atunci când aveam de mă adresat unuia sau altuia.

          Părerea mea este că vremurile au devenit din ce în ce mai tulburi şi copiii din ce în ce mai bulversaţi, fapt care a condus la o tendinţă crescândă a vizitelor la psihoterapeuţi.

          Ca de obicei, o să vă povestesc întâmplări din viaţa mea, în paralel cu observaţii pe care am a le face în privinţa trendurilor actuale. Ştiu că a fi părerolog este o modă acum, dar după cum ştiţi, eu una nu mă bag nici în domeniul sănătăţii, nici al politicii, nici prea mult în al religiei, nici în alte domenii de interes major, pentru că domeniul în care cred eu că sunt specializată este cel al copilăritului. În paranteză fie spus : lumea s-ar dezvolta mult mai frumos dacă fiecare şi-ar vedea de treburile sale, în domeniul în care are cel mai ridicat nivel de expertiză.

          Purced aşadar la înşirat aleatoriile mele amintiri.

1. Copilul, adică eu, nu vrea să-şi facă ordine în cameră. Hainele sunt aruncate alandala pe pat, pe scaun, pe covor sau sunt înghesuite şi boţite prin dulapuri. Pe sub pat zac uitate ambalaje de la bomboane şi castronele cu urme de budincă uscată. Copilul se tăvăleşte pe patul cu păturică roz, miţoasă şi visează la naiba mai ţine minte ce anume. Cert este că visează copilul, cu un zâmbet tont pe faţă, fără să ştie ce-l aşteaptă.

          Tata vine acasă, salută copilul,  se spală, îşi schimbă hainele, mănâncă, după care simte nevoia să se odihnească olecuţă. Copilul visează în continuare, fericit că tata a venit acasă. Trocuţele cu budincă sunt în continuare sub pat.

          Se aude cheia în uşă. Vine mama. Mama soseşte acasă, ştiind că urmează să gătească, să spele, să deretice, să... chestii din acelea de mamă, nu vi le mai înşir.

          Prima dată deschide uşa camerei copilului. Copilul în continuare fericit, tăvălit pe pat, cu o carte în mână. Mama salută copilul, după care cu privirea-i în infraroşu descoperă mizeria de sub pat ( n-am înţeles-o p’asta cu puterile de Superman ale maică-mii niciodată, dar poate că o să-mi iau notiţe cândva). Mai scanează mama ţoalele aruncate prin cameră şi praful din bibliotecă, caietele aruncate pe birou şi face doi paşi în camera. Urmează două palme scurte- jap!jap!- date copilului, după care ordinul clar formulat:” Fă-ţi ordine în cameră, scoate mizeriile de sub pat, şterge praful, că de nu...”

          Copilul iese din starea Zen, încearcă să-şi revină din buimăceală şi execută ordinele.

          Buuuuuun, ia să vedem acum ce se întâmplă în zilele noastre.

          Copilul stă tăvălit pe pat, peste perne, plăpumi, pijama, laptop, telefon mobil, I-Pod, şerveţele, jucării de pluş, pernuţe decorative. Este un pat de o persoană, dar nu-i bai: copilul poate să împingă chestiile cu piciorul, ca să-şi facă loc. Dacă are chef şi căţelul să se urce pe pat, atunci lucrurile sunt împinse jos de pe pat. Hainele sunt aruncate prin toată camera, cărţile şi caietele zac în teancuri dezordonate pe birou, uşile dulapului sunt aproape închise, pentru a sprijini avalanşa de ţoale ( unele de firmă), care au fost cândva spălate şi călcate. Covorul este un păienjeniş de cabluri, în care oricine se poate împiedica.

          Tata ajunge acasă, salută copilul, care-i răspunde mormăind cu ochii-n touchscreen, se spală, se schimbă, mănâncă şi pleacă din nou, fiindcă are treabă.

          Mama ajunge acasă. Urmează acelaşi protocol ca şi tata, mai puţin plecatul de acasă. Mama intră sfioasă în camera copilului. I se face rău, pentru că mama este puţin autistă şi dezordinea îi provoacă reacţii de-a dreptul fiziologice, culminând cu un vertij. Mama nu intră în camera copilului, ci se mulţumeşte să-l roage să mai adune din lucrurile de pe covor, pentru a avea cel puţin o cărare îngustă către balcon, unde sunt rufele puse la uscat. Copilul mârâie cu ochii-n touchscreen.

          Trece o săptămână şi mama nu reuşeşte să adune rufele de pe balcon, pentru că-i este frică să treacă printre cablurile-capcană din camera copilului.

          Mama nu mai are curaj să insiste în chestiunea cu ordinea şi curăţenia, aşa încât aşteaptă ziua de sâmbătă, când copilul îşi ia touchscreen-ul şi pleacă la bunici. Urmează o zi de relaxare pentru mamă, în care face exact ceea ce făcea cu treizeci de ani în urmă, după câte un “jap!jap!”. Mama încă mai simte în ceafă acel fior de bucurie dat de hărnicia răsplătită prin laudele mamei sale: “Dacă mai găsesc pe sub pat ambalaje de la caramele, te ia mama naibii!”.

          Ziua de sâmbătă se încheie pe la şase seara, când, în sfârşit, a fost eliminat din camera copilului şi ultimul fir de praf. Duminică  este ziua minunată în care copilul va reveni de la bunici, va intra în camera curată şi aerisită, se va uita în jur, va mormăi un “mulţumesc”, după care o va lua de la capăt cu ceea ce ştie el să facă cel mai bine.

          Mama va merge la psihoterapeut şi se va înregistra într-un grup de sprijin pentru mamele de adolescenţi.

          Mda, cam asta este tendinţa actuală în parenting.

2. Copilul nu are chef să-şi facă temele, scrie urât şi nu ţine minte ce i   s-a predat la şcoală.

          Mă opresc deocamdată aici, pentru că  mă aşteaptă mama la o cafea şi nu pot întârzia, pentru că “jap!jap!”-ul din copilărie a fost aplicat cu succes şi în etapa în care am fost învăţată că punctualitatea este la fel de importantă ca ordinea şi curăţenia.

          Vă rog însă ca până data viitoare să-mi scrieţi părerile voastre despre chestiunile expuse mai sus. Aş dori chiar să întocmim o statistică în ceea ce priveşte eficacitatea parenting-ului de atunci şi de acum. Ei, ce ziceţi: atunci sau acum?

Copilul ocărât

Iniţial voiam să dedic următoarea postare cuşmei pe care tocmai o tricotez. Cuşma se va numi “Aur de octombrie” şi e prima din noul sezon de cuşmelit. Nu e chiar prima: prima a fost o cuşmă-broscuţă pentru un bebeluş drag mie, dar broscuţa va fi accesoriu într-o şedinţă foto mega-profesională, aşa că nu am voie să o dezvălui. Declar aşadar deschis sezonul de tricotat şi croşetat căldurele pentru capete.

          Scriu rândurile ce vor urma la nervi, aşa încât îmi cer scuze pentru eventualele greşeli, dar nu voi corecta textul tocmai pentru a-i păstra veridicitatea.

          Există un copil mic, mic de tot. El face parte din viaţa mea timp de câteva ore pe zi. Copilul ăsta mic este extrem de solicitant, de simpatic şi de peltic.

          Aleargă foarte mult, ţipă, aruncă jucăriile şi uneori îşi loveşte prietenii. Vă rog să nu vă grăbiţi să-i puneţi vreun diagnostic: nu suferă de niciun sindrom modern. Este foarte sănătos, foarte obositor şi foarte sincer.

          Copilul despre care vă povestesc acum este genul copilului-problemă de care toată lumea se fereşte şi pe care toată lumea îl bagă într-un sertar separat de al copiilor-neproblemă. Nu este deloc comod să lucrezi cu el, pare aproape imposibil de ponderat, de integrat, de înţeles, de suportat, de învăţat lucruri.

          Din cauza lui am fost disperată, obosită, epuizată chiar, m-a durut gâtul de atâta vorbit. La început l-am perceput la fel ca toţi ceilalţi din jur. Nu găseam soluţii, nu reuşeam să înţeleg cum funcţionează, ce anume îl declanşează.

          Timpul a trecut însă şi el a rămas în viaţa mea de zi cu zi. El, cu trăsnăile lui, cu ţipetele lui, dar şi cu privirea aceea de copil care o să poată cândva. Semnele se arată deja, dar nu le pot vedea decât cei care-l scot din sertarul lui şi-l privesc cu atenţie, fără mânie, fără prejudecăţi.

          Uneori loveşte copiii, după cum am spus. Intenţia nu este mereu manifestată, dar se mai întâmplă.Părinţii şi bunicii ascultă acasă poveştile copiilor. Nu se străduiesc să verifice, întrebându-ne pe noi. Se merge pe principiul “Copilul meu nu minte!”. Am o veste pentru ei: copiii mai şi mint, mai şi inventează poveşti pe care ei le cred adevărate. Copiii inventează uneori propriile basme. Dacă părinţii ar avea o minimă curiozitate de a studia cel puţin bazele psihologiei copilului mic, ar afla informaţii uimitoare despre copiii lor.

          O bunică nervoasă a venit astăzi în pragul uşii, l-a văzut pe copilul-problemă care era însoţit la rândul lui de bunica proprietate personală şi a început să ameninţe şi ocărască . A strigat la el, i-a spus cum o să-i rupă urechile dacă o mai bate pe nepoata ei, dacă i se mai urcă pe spate, dacă o mai calcă pe mână sau pe picior. Nu mai prididea cu ameninţările. Bunica problematicului înţepenise. Singurul care a avut curajul să deschidă gura a fost acuzatul: “Da’ io o las în pace...”. Ba nu, că n-o lasă în pace, că ştie ea, bunica, ce bătăuş este el şi că până acum n-a luat măsuri, dar data viitoare sigur o să-i rupă urechile.

          M-am ridicat dintre copii ( îmbrăcat copii, aranjat şorţuleţe, încălţat papucei uffff prea strâmţi, aranjat codiţe, prins agrafe, chestii multe pentru o singură femeie c-o coşarcă de copii de trezit, de pregătit şi de trimis acasă) şi m-am îndreptat hotărâtă şi cu pieptul în  faţă către scena de-a dreptul ireală. Ştiu, printre altele,  că bunica problematicului este cardiacă şi nu am vrut să risc o confruntare inter-bunicoasă.

          M-am adresat cu mult calm bunicii iritate, asigurând-o că nepoata ei nu a fost victima problematicului. Ea a insistat că fetiţa povesteşte acasă adevărul. Fetiţa nu povesteşte adevărul, a recunoscut chiar ea atunci când am întrebat-o, într-o altă zi, dacă a avut probleme cu băieţelul din poveste.

          Ca să mă contreze, totuşi, bunica şi-a adus aminte de o altă colegă a nepoţelei, care “N-o lasă să doarmă”. I-am arătat-o pe acuzată, care dormea adânc şi paşnic în patul ei, dovadă a faptului că are un program sănătos de somn, care o pune în imposibilitatea de a-i deranja pe alţii.

          A stat bunica, s-a mai gândit niţel şi m-a anunţat că “există şi alţi părinţi şi bunici nemulţumiţi de bătăuş...”. I-am spus scurt că-i invit pe cei nemulţumiţi să vină să discute cu noi, cele care suntem zi de zi cu copiii şi care ştim ce se petrece.

          Dragii mei, în afara ipocriziei celor care vorbesc în necunoştinţă de cauză din simpla dorinţă de a avea un motiv de bârfă, cel mai mult mă supără faptul că subiectul bârfei este un copil.

          Bârfa este sport naţional şi o accept ca făcând parte din cotidianul românesc. Dar atunci când se ajunge la copii, mă înfurii. Copiii sunt lipsiţi de apărare în faţa unor adulţi care, din lipsa unei preocupări, confundă viaţa reală cu o telenovelă.

          Copilul ocărât de astăzi este mic, agitat, uneori neascultător, alteori agresiv. Dar cei care vorbesc urât despre el sau care-l ameninţă o să trebuiscă să ţină seama de un fapt important: el este şi copilul MEU!

          Nu sunt absurdă, nu sunt idealistă, ştiu exact care-s luptele de purtat, ştiu exact care-s rănile de oblojit, e greu, e obositor şi enervant câteodată. Dar mi-am ales o profesie în care luptele se poartă până la capăt, până când raţionalul, bunul simţ şi omenia câştigă. Copiii sunt bătăliile noastre, pe care trebuie să le ducem cu consecvenţă, cu blândeţe, cu înţelepciune şi cu speranţă.

          Ştiu că blogul meu este citit şi de către unii care au habar despre cine v-am povestit acum. Am un singur mesaj către ei: bătălia lui, a copilului-problemă o să fie în mod sigur câştigată, dar nu de către cei care-l ocărăsc, ci de către noi, cei care-l educăm zi de zi cu eforturi uriaşe.  Eu una am hotărât astăzi să-l apăr pe copilul ăsta de oricine ar mai îndrăzni vreodată să-l ameninţe pentru că, până la urmă, confruntarea trebuie să se poarte între adversari egali, de la adult la adult.

          N-o să pun capul în pământ, ruşinată de problemele copilului ocărât, ca de un eşec personal. Nu mai am nimic de pierdut, fiindcă oricum sunt dascăl în România. Am doar de câştigat. Ce anume, o să aflu peste câţiva ani buni, atunci când copilul îmi va uita nu doar chipul ci şi numele. Eu în schimb n-o să-l uit pe el, copilul mic, mic de tot, grozav de agitat, de simpatic şi de peltic.