Sintaxa cu paleta de ping pong

Astăzi este 31 august, Ziua Limbii Române.

          Or fi destui care or vorbi  academic despre limba noastră cea comoară.

          Eu vreau să povestesc depre profesoara mea de română, pentru că de la ea a plecat dragul meu de vorbe şi de povestit. Domnişoara I., cum este cunoscută chiar şi acum, după ce s-a căsătorit, era... cum să vă explic eu... era un fel de “pin-up  girl” sovietică . Înaltă, pieptoasă, cu obrajii rumeni şi cu un coc brâncuşian, bine sculptat şi fixat , avea un mers hotărât, rectiliniu şi uniform.

          Cele ce urmează a fi descărcate aici din propria-mi memorie sunt impresiile şi trăirile mele personale, nu rezultatele vreunui sondaj de opinie printre foştii ei elevi, aşa încât îmi asum pe deplin subiectivismul postării.

          Mi-a fost dirigintă în toţi cei patru ani de gimnaziu şi foarte bine a făcut, pentru că numai şi numai datorită dumneaei savurez eu limba română ca pe un profiterol. Imaginaţi-vă prăjitura voastră preferată, pe care o mâncaţi pe îndelete  cu linguriţa, la umbra viţei-de-vie, alături de  cei mai buni prieteni. Da, aşa mă simt eu în compania limbii române.

          Domnişoara I. bătea la noi ca la sacii de fasole. Nu, nu este o exagerare, este amintirea pe care o avem amândoi, soţul meu şi cu mine. Ne-a fost amândurora profesoară, aşa încât pot verifica anumite amintiri pe care le am.

          Avea pe dulapul din cabinetul de limba română o serioasă provizie  de arătătoare, bucăţi de lemn aduse de la fabrica de mobilă, rachete de tenis şi palete de ping pong. Mai avea în mână şi catalogul, pe care nu se sfia să-l folosească, nu doar pentru a scrie note în el.

          Era tipul de profesor care ne cotropea pe noi, elevii. Intra cu avânt în capetele noastre, ţinând neapărat să ne transmită  cunoştinţe şi informaţii. Nu avea răbdare, nu ne ruga, nu se plângea de insubordonare sau lipsă de interes. Noi eram o redută pe care ea o cucerea cu orice preţ. Nu analiza prea mult efectele acţiunilor ei punitive, ne trata pe toţi la fel, pentru ea eram o grămadă organizată de elevi care trebuiau să înveţe sintaxă, morfologie şi literatură română.

          Domnişoara I. m-a lovit o singură dată, cu arătătorul peste braţul drept. Am avut vânătăi vreme de două săptămâni. Vânătăile acelea nu m-au durut la fel de mult ca jignirea profesoarei mele de geografie. Vânătăile au trecut,  cuvintele grele mi-au rămas în amintire.

          Da, ştiu, un profesor nu are voie să-şi agreseze elevii. Da, ştiu, profesorii care-şi bat elevii sunt nişte brute cu nervii varză. Numai că, vedeţi voi, eu am fost o elevă care avea nevoie să fie cotropită de profesoara ei. Trebuia să simt în dascălul meu propria-i forţă interioară şi propriul ei drag de limbă română, altfel nu m-aş fi lăsat convinsă.

          Nu am fost olimpică naţională, nici nu am fost scoasă în careu pentru a-mi fi lăudate  rezultatele excepţionale. Uitându-mă însă în urmă, îmi dau seama că nu notele pe care le-am obţinut sau pe care le-aş fi putut obţine  sunt importante, ci unealta care mi-a fost dată, bazele care mi s-au pus. A fost alegerea mea să folosesc unealta care mi-a fost pusă în mână cu forţa, aşa cum este alegerea mea  să îngrijesc ceea ce am primit, chiar dacă a fost cu preţul unei vânătăi.

          Am vizitat-o pe domnişoara I. în urmă cu câţiva ani. Am mers acasă la ea şi i-am dus prăjituri. Nu m-am sfiit să-i mulţumesc. Am vorbit cu ea aşa cum poate că mi-ar fi plăcut să vorbesc în urmă cu mulţi ani, ca de la om la om. Zâmbetul nu i s-a schimbat deloc odată cu trecerea timpului. este aceeaşi cotropitoare care ia viaţa în piept.  I-am explicat de ce îi sunt recunoscătoare: pentru că datorită ei am trecut cu bine de  toate examenele din viaţă care presupuneau o justă folosire a limbii române. Pentru că ceea ce m-a învăţat ea pe mine a rămas sădit, a fost udat şi îngrijit, crescând şi dezvoltându-se.

          I-am mai mulţumit pentru faptul că a fost singura profesoară cu care am putut discuta despre “Enigma Otiliei” în clasa a opta,  în timp ce desfăcam păpuşoiul pe câmp. În ceea ce mă priveşte, domnişoara I. m-a cucerit cu focul ei interior, nu cu paleta de ping pong.

                   

         

Maică-mea, teutoanca

Dacă ar fi fost un bărbat în putere pe vremea lui Herr Alois Schicklgruber, a.k.a. Adolf Hitler, maică-mea ar fi avut gradul de Obersturmbannführer în trupele SS. Dacă ar fi fost o floare, ar fi chemat-o “Pygmy Sundew” şi ar fi trăit în Australia. Nu ştiţi ce-i o Pygmy? Vă dau câteva indicii: micuţă, drăguţă, numai bună de pupat. Mai vreţi un indiciu? Când te apropii prea mult şi o enervezi, deschide gura şi te papă. Da, aţi ghicit: e o floare carnivoră.

          Tata şi cu mine o iubeam foarte mult pe mama. O iubeam atât de mult, încât îi scriam ode. Aveam chiar şi o chitară în casă, pentru a asigura acompaniamentul muzical.

          Nu-mi aduc aminte decât de două versuri dintr-o odă scrisă cu ocazia “Zilei Femeii”:

“ Cu palma ta şi gândul înţelept

Te rog să mă aduci pe drumul drept.”

          Mda, cam în felul acesta trebuia noi doi, tata şi cu mine, să o tratăm pe mama, pentru a o face fericită.

          Vreau să vă mai povestesc  cum s-a priceput maică-mea să mă înveţe să salut oamenii pe stradă. Până a merge la şcoală nu-mi depistase nimeni astigmatismul miopic de care probabil că sufăr din născare. Între noi fie spus, eram chioară ca o cârtiţă, dar lumea credea că  zâmbesc frumos când îmi încreţeam ochii. Imaginaţi-vă aşadar că umblam ca o împiedicată pe stradă, fără a vedea nimic. Mama a preluat rolul de ghid, ţinându-şi tandru degetele pe gâtul meu. Instinctiv ştia că am nevoie de ajutor în lansarea lui “Săr’naaaaa!” la timp. Timingul îmi era impus de minunatele unghii lăcuite ale măicuţei mele, care mi se înfigeau în gât exact când trebuia. Odată a avut un spasm cauzat de lipsa de magneziu , aşa că am urlat cu patos “Săr’naaaa!!!”, după care m-am uitat în jur. Nu era nimeni.

          Mama este persoana pe care o respect cel mai mult. Nu vreau să credeţi că este vorba despre un respect impus conform zicalei româneşti din bătrâni  “Eu te-am făcut, eu te-omor!”. Nicidecum, mama e mai bună de-atât! Este un respect câştigat în timp, construit cu multă migală şi cu nenumăraţi decibeli. Există o legendă conform căreia am reuşit să urc trei etaje în zece secunde. Era pe vremea când mă jucam în faţa blocului şi uitam să mai dau pe acasă. Tata, cel mai blând  om pe care l-am cunoscut eu, ieşea pe balcon şi mă chema minute în şir. Eram surdă. Abandona la un moment ideea de a mă recupera, până în clipa în care îi venea ideea salvatoare: “Copile, a zis mă-ta să treci în casă!” De s-ar fi introdus proba “scări viteză” la Olimpiadă, aş fi câştigat-o detaşat, credeţi-mă.

          Uram musafirii care înnoptau în locuinţa noastră. Din cauza lor trebuia să dorm cu mama în pat. După ce se stingea lumina mă înghesuia la perete şi mârâia : “Drepţi!”. Mă lipeam de  perete. Firele de păr de pe cap şi degetele de la picioare mi se aliniau într-o linie rigidă. Aşteptam câte o jumătate de oră, până auzeam respiraţia liniştită a fiinţei care mi-a  dăruit viaţa. Îndrăzneam să mişc degeţelul mic de la piciorul drept, pentru a mă asigura că mai e acolo. Doar un degeţel. În bezna nopţii auzeam o şoaptă, un susur mai degrabă: “Drepţi!” Dimineaţa îmi ieşeau toate degeţelele la inventar.

          Babele din Bucovina sunt cele mai aprige din lume. Dacă s-ar organiza un concurs “Miss Baba World”, ele ar ajunge în finală cu babele din Sicilia şi cu babele afro-americane. Cred că bucovinencele ar câştiga concursul, cu un punct sau aşa ceva în plus faţă de americance. Gândind retrospectiv, tind să o absolv pe mama de scatoalcele pe care mi le-a mai scăpat, după ce am băut ceai de pelin şi m-am mai îngrăşat. De m-ar fi pălit înainte de epoca pelinului m-ar fi deşurubat. Ce vreau eu să spun aici este că mama mă bătea numai  de gura babelor, nu fiindcă i-ar fi făcut ei plăcere. Vedeţi voi, nici chiar walkiria de maică-mea nu s-ar fi încontrat cu balaurii purtători de şorţuri, basmale şi mustăcioare. Am povestit eu tot aici episodul cu Madam Tincu, care-şi băga seringa în jumătate din poponeţele copiilor din târg şi de groaza căreia-şi băteau mamele copiii în draci.

          Mama s-a implicat de la bun început în educaţia mea preşcolară şi şcolară.

          Ne mai dădeau tovarăşele educatoare câte o poezie patriotică de învăţat de azi pe mâine. Se mai întâmpla ca mama să ajungă prea târziu seara acasă, sau să aibă mult de lucru şi nu apucam să învăţ poezia. Pe tata nu mă puteam baza, pentru că era mult prea relaxat şi mult prea puţin comunist. El îmi cumpăra jucării, nu mă chinuia cu poeziile.

          Departe de a fi comunistă, mama era ambiţioasă în încercarea de a demonstra că tălâmba de fie-sa e capabilă să înveţe pe de rost câteva versuri, chiar dacă nu vorbeşte mai deloc limba română. Până pe la cinci ani nu am vorbit decât germana. Şi iacătă aşa porneam noi două dimineaţa pe drumul către grădiniţă. Înainte de a scoate din buzunar bileţelul cu poezia, mama îmi rearanja neuronii , trăgându-mi o palmă urmată de îndemnul :”Fii atentă, măi!” . Reuşeam să reţin şi recit orice fel de poezie , oricât de lungă, după două lecturări, datorită organizatorului neuronal al maică-mii.

          În clasa I scriam oribil şi pătam paginile caietelor. Nici chef de scris nu aveam, preferând să mă uit pe pereţi. Stăteam închisă în sufragerie şi nu făceam nimic. Bietul tata s-a străduit mult să-mi arate cum să scriu frumos, ba chiar mi-a şi liniat oblic primele caiete, dar degeaba. Ca de obicei, a intervenit mama teutoancă. Mi-a pus un ceas deşteptător rusesc pe masă şi mi-a spus : « Dacă sună deşteptătorul şi nu eşti gata, îţi iau caietele. » Atâta doar că uitase că eu nu ştiu să citesc ceasul... Băgam viteză şi terminam temele . Îmi respectam mult mama.

          Mare parte din ceea ce simt sau gândesc eu acum, ca femeie, i se datorează mamei mele. Tocmai de aceea o sun, de opt ani încoace, în fiecare dimineaţă de 8 Martie şi-i cânt « De ziua ta, mămico, în  dar ţi-am adus inima... ». De ce de opt ani încoace ? Din cauză că eu nu am învăţat cântecul în copilărie, la grădiniţă, pentru că în fiecare martie aveam pneumonie şi rămâneam acasă. Nu, nici fie-mea nu l-a învăţat la grădiniţă, pentru că singurul cântec pe care era în stare să-l lălăie după doi ani era "Hänschen klein", or acela este un cântec despre un copil pribeag, după care plânge maică-sa, până când se îndură copilul şi revine acasă. Am învăţat cântecul la 32 de ani, când a trebuit să-i învăţ pe piticii mei de la grădiniţă câteva cântece pentru mamele lor.

          Mama şi-ar fi dorit să povestesc aici o întâmplare despre mine, care am « dat din casă « nişte chestii pe care urechile mele nu ar fi trebuit să le audă. N-am s-o fac, pentru că acum nu am inspiraţia necesară. Altele sunt amintirile mele din copilărie cu mama. Aş putea chiar scrie mult şi bine despre mama. N-am s-o fac, pentru că mama este a mea, nu a celor care se mai “împiedică” de blogul meu. N-am   s-o fac, pentru că mama trăieşte şi-şi poate povesti cu mai mult umor decât mine poveştile.

          Mama se tot plânge că nu-i spun “Te iubesc!”. Nici nu pot, pentru că nu-mi permite firea să trişez folosind cuvinte al căror sens nu-l pot pătrunde.

          Pot în schimb să spun aşa:

          Mama, să ştii că lumea mea,  asupra căreia îmi deschid ochii în fiecare dimineaţă şi al cărei aer îl respir în fiecare clipă, este atât de minunată datorită ţie. Danke!

         

         

Lu’ mama nu-i place de tine!

Întâlnirea de dimineaţă la grădiniţă reprezintă acel moment din zi în care ne adunăm cu toţii într-un cerc, pe covor, stăm turceşte, vorbim vorbe şi povestim poveşti. Copiii sunt liniştiţi, după o tură de joacă şi după un mic dejun foarte bun. Grădiniţa în care lucrez eu excelează la capitolul meniuri. Avem două bucătărese, cum să vă zic eu... exact aşa cum trebuie. Două vrăjitoare bune, care cu bani puţini reuşesc să hrănească pe săturate o grămadă de guriţe .

          În urmă cu vreo patru ani şedeam la taifas cu cei mici. Acelea sunt unele dintre clipele cele mai plăcute, pentru că-i simt pe ei, omuleţii mici, cu gândurile lor, cu grijile lor, cu fricile şi bucuriile lor. Este momentul în care-mi recalibrez de cele mai multe ori activităţile pe care mi le-am propus cu o zi sau chiar cu o săptămână înainte. La grădiniţă e greu cu planificările, din cauză că cei mici nu sunt întotdeauna previzibili şi interesele lor primează, din punctul meu de vedere, în faţa obligativităţilor impuse de programă. Cuvântul de ordine este de cele mai multe ori “Spontaneitate”.

          Revin la povestea mea. Stăteam relaxaţi şi vorbeam câte-n lună şi-n stele, când, dintr-o dată, se trezeşte Alex vorbind:

- Mama a zis că nu-i place de voi două ! ( colega mea şi cu mine)

Eu :....

El : Da, da, am auzit-o aseară cum i-a zis asta lu’ bunica, în bucătărie.

Eu:...

El: Da’ ea nu ştie că am auzit-o.

Eu: Dar ţie îţi place de noi două?

El: ( cu un zâmbet laaaaaarg cât toată faţa) Mie-mi place de voi două.

Eu: Să ştii că mie-mi place de mama ta. E foarte drăguţă.

El : ( cu acelaşi zâmbet) Da’ ei nu-i place de tine.

Eu: Nu-i nimica, poate că o să-i placă.

          Aici am pus punct discuţiei, pentru că vroiam să-i las şi pe alţi oameni micuţi să vorbească. N-am mai primit nicio informaţie ca cea dinainte, aşa că mi-am văzut de treabă.

          Mi-am pus întrebarea firească: “De ce nu-i place lu’ mama lu’ Alex de mine?”

          Am găsit singură răspunsul : Alex făcea parte din categoria « copilu’ rău », despre care am  scris cândva. Nici mama, nici bunica, nici ele două împreună nu reuşeau să-l potolească pe copilul acela. Era atât de gălăgios uneori, încât începuseră, după propriile declaraţii, să aibă probleme cu vecinii. La un moment dat se consolaseră la gândul că n-au încotro şi acceptaseră situaţia ca atare.

          La grădiniţă se schimba însă situaţia. Chiar dacă nu era printre copiii cei mai liniştiţi, Alex nu crea probleme majore. Noi două colaboram destul  de bine cu el. Era foarte deştept şi nu avea nevoie decât de o ocupaţie care să-i capteze interesul şi de prieteni cu care să se joace.

          Una peste alta, nu aveam motive să ne plângem mamei sau bunicii. Îl lăudam, când aveam motive să o facem, ca să se simtă şi el important. Îl recompensam când era cazul. Ne împrietenisem cu copilul, după o perioadă în care studiasem puţin problema şi căutasem soluţii.

          Necazul a pornit de la suspiciunea mamei. Pur şi simplu nu-i venea a crede că băiatul ei putea să fie şi altfel decât îl cunoştea ea. Avea impresia că o minţim. A trecut un timp, după care s-a convins că nu o minţim. Suspiciunea s-a tranformat în antipatie. Probabil că şi-a conştientizat  limitările în ceea ce priveşte educaţia propriului copil. Adică de ce sunt două străine capabile să facă ceea ce ar fi trebuit să facă ea, de dragul liniştii ei şi a bunicii, dar şi de ruşinea vecinilor nemulţumiţi.

          Ea nu a putut şi noi am putut, datorită faptului că noi nu eram stresate de normele  impuse de vecinii din bloc sau de trecătorii de pe stradă. Noi am avut curiozitatea de a afla cum “funcţionează” copilul acela drăguţ, temperamental. Am intrat în jocul lui, ne-am împrietenit cu el, impunând în acelaşi timp câteva reguli simple. L-am lăudat pe meritatelea şi l-am certat, obligatoriu între patru ochi, atunci când a fost cazul. L-am tratat ca pe un om inteligent, care pricepe ce i se spune . L-am învăţat să-şi recunoască greşelile şi să-şi ceară iertare. A ajuns să fie îndrăgit necondiţionat de colegii lui.

          A doua zi dimineaţă am întâmpinat-o în prag pe mama lui Alex . Amândouă zâmbeam: ea, de complezenţă, eu fiindcă aşa zâmbesc  de obicei, când sunt printre copii ( nu mă pot abţine!).

Eu: Bună dimineaţa!

Ea: Buuunăăăă!

Eu: ( râzând) Mi-a spus Alex că nu vă place de mine...

Ea : ( stacojie la faţă ) Vai de mine, Alex, da’ nu-i adevărat! Cum ai putut zice aşa ceva?

El: Te-am auzit când îi ziceai lu’ buni, în bucătărie.

Ea: Vă rog să mă credeţi că eu... eu nu am zis aşa ceva... de ce aş fi zis. N-am zis, doamnă.

Eu: Staţi liniştită, că nu m-am supărat deloc. Aşa-s copiii, ne mai păcălesc uneori.

Ea: (răsuflând uşurată) Da, aveţi mare dreptate. Nu trebe să le luăm pe toate de bune.

Eu : De aceea-i bine să discutăm, ca să lămurim nişte lucruri.

          În fine, discuţia s-a încheiat, pentru că nu-mi aloc prea mult timp dimineaţa pentru discuţiile cu părinţii. Nu de alta, dar nu am cum, pentru că în spatele meu stau pregătiţi “ de luptă” nişte pitici proaspăt ieşiţi dintre perne şi plăpumi.

          Am treabă cu ei, dom’le! Până la urmă lor trebe să le placă de mine, nu lu’ mamele lor.

         

De ce nu beau eu ceai

Nu beau ceai. Aproape niciodată. Tot din copilărie mi se trage.

          Eram singura nepoată la două bunici obsedate de bunăstarea mea. În afară de garderoba care-mi era plină de “haute couture”-urile lor, mai aveam acces nelimitat la meniuri care de care mai sofisticate. Omele mele erau două veritabile “balabuste”. Multă vreme am trăit cu convingerea că “balabustă” înseamnă femeie corpolentă, or cel puţin semnificaţia asta uşor peiorativă îi era acordată cuvântului în Bucovina copilăriei mele. Am studiat puţin problema şi am aflat că ştiusem greşit: o balabustă este o femeie gospodină, care-şi îngrijeşte bine casa, găteşte toată ziulica şi-i ţine uniţi pe membrii familiei.

          Revin la balabustele mele: colţunaşi umpluţi cu te miri ce, supă de roşii cu orez, uşor îndulcită, “Krautfleckerl” , o mâncare la cuptor, cu macaroane şi varză călită, supe, supe, supe. Una dintre ele era pregătită numai de Crăciun- o supă din sfeclă roşie cu “urechiuşe”, adică nişte paste pregătite în casă,  în formă de urechiuşe. Tot de Crăciun mâncam şi “biluţe îmbătate”, un salam de biscuiţi modelat în formă de mingiuţe, în mijlocul cărora era ascunsă o vişină din vişinată. Buuune de mâncat, dar cu măsură, ca să nu depăşim alcoolemia. Odată m-au scăpat ai mei în cămara bunicii, la damigeana cu vişine îmbătate, dar cred că ăsta este un episod din copilăria celor mai mulţi dintre noi, aşa că nu insist.

          Mâncam şi “crupe”, adică o mâncare preparată la cuptor, din hrişcă şi carne de viţel. “Pulpi” de pui şi piure de cartofi. Pârjoale moldoveneşti, şniţele, tocăniţe.

          Fragi cu smântână şi cu zahăr. Coşuleţe umplute cu spumă de fragi. “Cremeschnitten”, prăjituri cu fructe, plăcinte cu urdă şi mărar. Cartofi prăjiţi în untură, cu cârnaţi şi castraveţi muraţi.

          Zic “mâncam”, dar de fapt nu mâncam mai nimic, pentru că eram năzuroasă la mâncare. Bunicile-i ziceau mamei să mă îmbrace cu rochiţe şi fustiţe care să-mi acopere genunchii noduroşi. “Copchilu’ ăsta ne face de ruşine în târg. O să zică doamnele care ne cunosc că nu-i dăm de mâncare, măi...’

          Chinul cel mai mare era dimineaţa, când Oma Coca mă aşeza la masă, în bucătăria de vară şi-mi înşira farfuriile şi cănile sub nas, după care-mi lega un prosop curat în jurul gâtului.

- Ia uite ce avem noi aici.... Hm, ce zici?

- Bleah!

- Păi găinuşa s-a trezit de dimineaţă şi a făcut un ouţ proaspăt numai pentru tine.

- Yack!

- Uite, l-am fiert moale, îl poţi mânca cu linguriţa. Hai, hai, numai o înghiţitură, cu pâine cu unt. (După care îndesa nemiloasă o lingură pliiiină cu gălbenuşul curgător în gura mea strâmbată a protest.)

- Ţi-am pregătit şi o cacao buuuuună de tot. Haide, bea-o.

- Nu vreau, că nu-i strecurat laptele....

- Gata, am scos « ‘macul »  cu linguriţa.

          Episoade ca cel de mai sus se repetau de fiecare dată, în fiecare binecuvântată dimineaţă în care mergeam la bunica. Devenisem terorizată de mâncare, nu fiindcă nu-mi plăcea gustul, ci din cauză că, de cele mai multe ori, cantitatea depăşea cu mult volumul stomacului meu.

          Dat fiind faptul că mergeam deja la şcoală şi trebuia să prind forţă şi să prind şi la minte, bunicile mele au considerat că trebuie să ia măsuri radicale. Au sunat adunarea doamnelor specialiste în nutriţie infantilă, un fel de nutriţioniste “avant la lettre”, la fel de pricepute, însă  mult, mult mai hotărâte decât contemporanii noştri.

          Le-au aşezat pe banca din curtea casei unde locuia Oma Coca, le-au servit cu cafeluţă, şerbet de trandafiri, apă rece ca gheaţa “de la pompă, doamnă...” şi au purces la un brainstorming avându-mă pe mine drept unic subiect. La finalul şedinţei a fost aleasă soluţia cu cele mai multe voturi: ceaiul de pelin.

          Ei, ei, începând din acea zi viaţa mea s-a complicat. Nu ştiu dacă aţi băut vreodată ceai de pelin, dar eu vă sfătuiesc să nu încercaţi: vă va schimba radical viaţa, dar nu în bine. Cea mai amară băutură care mi-a fost dat vreodată s-o gust. Dădea  rezultate, pentru că-mi creştea pofta de mâncare şi targetul Omelor mele a fost atins. M-am rotunjit uşor, uşor şi puteam purta din nou fustiţe cu vedere la genunchi.

          Efectul secundar a fost că nu am mai vrut să beau niciun fel de ceai, oricât de aromat ar fi fost. Nu beau nici bere, că-i amară. De fapt, nu prea beau alcool.

          Cu ce am rămas eu din toată povestea? Cu certitudinea că un copil nu moare niciodată de foame, dacă i se oferă mâncare sănătoasă într-o cantitate potrivită vârstei şi gusturilor sale, la intervale decente de timp. Îndopatul copiilor ca pe gâşte e demodat şi contra firescului. Îi înţeleg pe copiii care se revoltă atunci când sunt îndemnaţi să termine toată mâncarea din farfurie. De aceea îi liniştesc pe cei de la grădiniţă, spunându-le că e în regulă să lase un pic de “politeţe” în farfurie.

          Eu nu beau ceai şi nu-i o mare pierdere pentru mine, dar ar fi păcat dacă unii copii n-ar mai mânca niciodată supă numai din cauză că un adult binevoitor i-a înfundat până n-au mai putut respira.

         

MEDUZA

Tocmai am terminat de tricotat o qşmă amuzantă, căreia nu-i găsisem un nume de botez. Noroc cu gluma făcută de o prietenă pe Facebook: “De unde e meduza?”, o sursă inspiraţională. Merci, A. V. !

          Cuşma asta-mi aminteşte de fosta mea profesoară de geografie din gimnaziu, tovarăşa F. Era una dintre cele mai frumoase şi elegante femei pe care le întâlnisem până atunci. Nu o egala pe mama în frumuseţe şi eleganţă, dar era, totuşi, o “grand dame”. Potrivit de înaltă, cu o siluetă perfectă, îmbrăcată tot timpul cu fuste lungi şi cu pulovere strâmte din mohair, avea o coafură aranjată la marele fix, dimpreună cu un machiaj discret, care-i punea în evidenţă trăsăturile uşor colţuroase, á la Greta Garbo.

          Era soţie de medic, aşa încât avusese posibilitatea de a colinda prin lume, dotând cabinetul de geografie cu materiale culese de prin locurile pe care le vizitase. Nu mă îndoiesc de faptul că era o bună profesionistă, dacă judecăm după criteriile vremurilor de atunci. Preda geografie cu o mare dedicaţie, având aşteptări înalte de la noi, elevii care stăteam câteodată tremurând în băncuţele din cabinet. Ţin minte că în acea încăpere nu miroasea la fel ca în alte săli de clasă, laboratoare sau cabinete, ci plana un miros discret, fin, de parfum occidental, semn că tovarăşa F. era, în esenţa ei , o defetistă.

          Îmi era frică de ora de geografie, pentru că nu mă simţeam niciodată suficient de pregătită. Fără a fi un copil prost, eram limitată la memorarea cifrelor, cotelor, procentajelor şi a denumirilor. Ţin minte cum stăteam dimineţile şi “toceam” lecţiile, încercând să ignor durerile de stomac pe care mi le provoca apropierea orei cu doamna în cauză. Reuşeam să obţin note bune, pentru că, în general, stresul îmi întipăreşte informaţiile în memorie.

          Nu ştiu câţi dintre voi au mai prins uniformele şcolare comuniste. Erau nişte sarafane bleumarin, din categoria « sac », având un cordon subţire, care se încheia cu un năsturel sau era legat. Pe sub sarafan trebuia să purtăm cămăşi bleu. Cămăşile erau de două feluri: cele de un bleu mai limpede erau sintetice iar cele mai spălăcite erau din bumbac. Materialul sarafanului devenea odată cu trecerea timpului lucios în zona şezutului iar cămăşile sintetice se îmbibau cu mirosul de transpiraţie de peste zi. Mama îmi spăla şi călca mereu cămăşile, pentru că nu purtam o hidoşenie din aceea mai mult de o zi, fiindcă era imposibil.

          Şi acum, întâmplarea:

          Era într-o zi ca oricare alta, în care, înainte de ora de geografie avusesem ora de educaţie fizică. Aveam un profesor de sport care scotea untul din noi la orele lui. Gândind retrospectiv, eu zic că era un lucru bun, pentru că, în afară de creiere ajungeam să ne folosim şi corpul. După ora de educaţie fizică nu aveam posibilitatea, nici timpul necesar pentru a ne spăla. Dezbrăcam treningurile şi îmbrăcam uniformele.

          Frăgeziţi de alergătură ne-am înşfăcat caietele şi manualele şi am purces către cabinetul de geografie. Eu stăteam în prima băncuţă de lângă catedră, chiar la intrare. Ora încă nu începuse bine, când am simţit privirea profesoarei aţintită asupra. Am îndrăznit să ridic privirea, gândindu-mă că vrea “să mă asculte”.

-Ridică-te! a mârâit doamna

          Cu genunchii tremurători şi stomacul ghem m-am ridicat. Mă fixa cu privirea ei albastră, de Gorgona Medusa. A aşteptat puţin, ca primele săgeţi să-şi facă efectul, după care, cu un rictus de scârbă în colţul frumoasei guri, impecabil rujate, mi-a spus:

- De ce nu te speli? Puţi ca un dihor !

          Dacă s-ar fi căscat un hău  în faţa mea, jur că m-aş fi aruncat în el fără niciun fel de regret. Am avut pentru o clipă senzaţia că nu-s eu cea cu care vorbeşte, că e, practic, imposibil să fiu eu. Mă spălam zilnic, de mai multe ori, chiar şi cu apă rece iarna, pentru că nu curgea apă caldă la robinet, purtam mereu cămăşi curate, dar... ce folos ? Transpiraţia de la ora de sport dimpreună cu transpiraţia de stres de la ora de  geografie erau mai puternice decât săpunurile comuniste şi detergenţii comunişti ( de balsam de rufe încă nu auzise nimeni).

          N-am zis nimic, pentru că oricum întrebarea era retorică, cert este că o perioadă după aceea au fost câţiva  colegi care mă alintau drăgăstos « dihorel ».

          M-am dus la Oma Musia şi am izbucnit în plâns. M-a ascultat cu multă răbdare, după care m-a liniştit şi hrănit.

          A doua zi a fost ziua confruntării dintre Perseu şi Gorgona Medusa. Perseu era bunicuţa mea cea mică, albă şi durdulie iar Gorgona a fost tovarăşa F.

          Oma Musia s-a aranjat cum ştia doar ea: buclişoarele frumos orânduite sub băscuţa cochet aranjată pe-o parte, buzele rujate, paltonaşul elegant încheiat până la ultimul nasture, pantofii şi poşetuţa asortate. Astfel gătită s-a prezentat pe holul şcolii, unde a abordat-o direct pe profesoara mea. Eu vedeam scena de departe, fără să aud nimic.

          Oma era cu un cap mai mică decât tovarăşa, cu toate astea o domina clar prin atitudine, având faţa relaxată, zâmbitoare chiar. Pe măsură ce vorbea, o vedeam pe torţionara mea cum îşi pierde din atitudinea de Gretă Garbo, înclinându-se uşor, ca un firav ghiocel. A avut, cred,  o singură replică, la finalul tiradei bunicii mele.

          Desigur că am avut curiozitatea de a afla ce-i spusese bunica Gorgonei.

- Oma, ce i-ai zis? Ce aţi vorbit?

- Am vorbit cu ea în germană şi i-am zis că eşti nepoata MEA.

- Da şi i-am mai zis că te speli zilnic, garantez eu pentru asta. Şi că dacă transpiri şi miroşi  e din cauză că ai avut ora de sport, nu fiindcă nu te îngrijeşti.

- Şi ea ce-a zis?

- A zis că-i pare rău.

- Oma, da’ tu o cunoşti pe tovarăşa F.?

- Da, o cunosc pe tovarăşa F. de pe vremea când eu eram “Frau Advokat” şi ea tocmai venise de la coada vacii, ca să se facă “Frau Doktor”.

          Acestea fiind spuse, discuţia s-a încheiat, Perseul meu personal şi-a dat jos armura şi şi-a pus şorţul, ca să bucătărească.

          Învăţăminte? Am ales să nu-mi urăsc profesoara de geografie, cu toate că ar fi fost cel mai simplu, ci să am mai mare grijă la mirosurile emanate de corpul meu.

          Poliţa asta o plăteşte până şi în zilele noastre Gabi , care cumpără şi cumpără şi cumpără parfumuri scumpe. Are el o vorbă :    „ Ai pe raftul ăla parfumuri în valoare de-o maşină bună.“

         

Sedusă şi abandonată printre copii

Tricotez o qşmă în dungi roz şi gri, care-mi aduce aminte de perioada de început a destul de recentei mele cariere de « pedagoagă ». Au fost perioade roz, dar au fost şi perioade gri...

          M-am făcut educatoare la 32 de ani. Târziu, ar zice unii, mult prea târziu, ar zice alţii. Era după un an în care nu avusesem loc de muncă. Puteam fi, pentru prima dată-n viaţă, doar mamă şi soţie. Desigur, trăind toţi trei doar din salariul soţului meu , nu ne-a fost chiar uşor, dar ne-am descurcat.

          În vara lui 2005 am descoperit că se putea da admitere la “Pedagogia Învăţământului Primar şi Preşcolar”, în cadrul UBB-ului. Am început să “dau din codiţă”, fericită ca un căţel: puteam să-mi împlinesc visul de a fi educatoare. Gabi al meu mi-a zis:

- Acum să-ţi faci dosarul şi să te înscrii, bine?

- Cum facem cu taxele? O să coste ceva...

- Las’ că ne descurcăm noi, du-te şi fă odată ce ţi-ai dorit de când erai copil şi nu ţi s-a arătat până acum.

          Am depus dosarul, am fost admisă, ne-am bucurat amândoi.

          În prima zi de şcoală am mers la festivitatea de deschidere a anului şcolar, la şcoala fetei noastre. Am aflat, absolut întâmplător, că se caută educatoare vorbitoare de limba germană la grădiniţa de lângă şcoală. Acte puse unul peste altul, închise într-un dosar, prezentat la grădiniţă în ziua concursului pentru necalificaţi. Eram mai puţin decât necalificată: eram habarnistă. Nu ştiu cum, am reuşit să scriu o lucrare care a fost destul de bine notată. A doua zi am fost chemată în faţa inspectoarei, care  m-a întrebat dacă chiar vorbesc limba germană. “Ca la mama acasă” a fost răspunsul meu. Adjudecat!

          Mi s-a spus în care grupă voi lucra şi ce colegă voi avea ( a propos, am aceeaşi colegă de opt ani încoace şi eu zic că ăsta-i lucru mare, mon cher). Alte informaţii nu am primit.

          În prima săptămână am asistat doar la activităţile susţinute în limba română de colega mea. Totul părea atât de simplu şi de firesc! Mă simţeam ca şi cum aş fi ajuns acasă. Da, asta era profesia la care visasem de atâţia ani, la munca asta urma să mă înham eu cu mult drag.

          A trecut însă săptămâna de miere şi m-am trezit singură în mijlocul copiilor. Ţin minte şi acum: erau 32 de copii, cu vârste între 3 şi 6 ani. Acela a  fost momentul în care am trecut din extaz în agonie.

          Nimic din ceea ce se petrecea în sala de grupă nu semăna cu ce văzusem cu o săptămână înainte.

          Copiii alergau ca bezmeticii prin sală, târâindu-se pe sub mese şi scaune, ţipând asurzitor. Unii dintre ei se băteau, alţii stăteau prin colţuri şi se jucau, netulburaţi. Era un haloimăs şi eu mă simţeam pierdută în mijlocul lui.

          M-au trecut transpiraţii reci şi calde, mi-am dres vocea de zeci de ori, fără să mi-o găsesc nicăieri, mă apucase un vertij în iureşul acela care  nu dădea semne că s-ar potoli.

          Din fericire, înainte de colaps, mi-am adus aminte de o informaţie furnizată de colega mea: copiii erau obişnuiţi să formeze singuri un semicerc din scăunele, dacă o vedeau pe educatoare aşezându-se la rândul ei pe un scăunel .

          Tremurând din toate încheieturile m-am aşezat şi... minunea   s-a petrecut. Copiii s-au liniştit şi mi s-au alăturat.

          Stăteam în faţa lor, mută, cu palmele transpirate lipite de genunchi. Mă uitam la ei, încercând să nu-mi arăt disperarea. Capul mi-era umflat de durere şi nu vroiam decât să plec de acolo.

          S-au uitat cu toţii la mine, clipind mărunt. Aşteptau ceva, orice. Nu venea nimic altceva decât o tăcere panicată.

          Nana, o fetiţă care trece acum în clasa a 8-a, a fost prima care a zâmbit. N-am să uit niciodată zâmbetul acela de om matur, înţelept, care stă în faţa unui nătâng. A ridicat două degete, semn că vrea să spună ceva, după care a rostit primele opt cuvinte, cele care au marcat începutul:

- Acuma tu trebuie să ne înveţi un cântec !

          A fost una dintre lecţiile mele de viaţă : copiii învaţă uşor, atâta timp cât le sunt respectate dorinţele şi curiozităţile. Ei n-au habar de programă şcolară, nici de obiective, nici de metodică. Posedă în schimb o sensibilitate a lor, care-i ajută să depisteze sinceritatea adultului. Nu ştiam nimic la început, habar nu aveam cum o să mă descurc, singurul meu punct forte fiind dragul de copii. Mai aveam ambiţia de a-i învăţa puţină germană, ca să le folosească în viaţă.

          Ştiţi ceva? Adulţii nu au fost la fel de răbdători cu mine ca şi copiii. Unii au strâmbat din nas ( « necalificată... »), alţii au ridicat sprânceana («  fără experienţă... »), alţii au vociferat (« vrem cadru de nădejde ! »). Părinţii vroiau germană  multă şi germană repede. Singurii care mi-au acordat o şansă au fost cei mici, care m-au acceptat aşa cum eram, mai nepregătită decât altele, mai înfricoşată decât altele, mai prost îmbrăcată decât altele. Au pus două condiţii : să-i îndrăgesc şi să învăţ împreună cu ei lucruri.

          Au trecut opt ani. M-am calificat, am experienţă, nu mă mai panichez.

          Ce nu s-a schimbat? Îi îndrăgesc la fel de mult şi încă-mi mai place să învăţ pentru ei, dar şi împreună cu ei.

PS : Qşma a fost botezată « Pinky and The Brain » şi m-aş bucura dacă mi-ar cere-o cineva.