Azi
am circulat cu autobuzul, după o lungă perioadă în care n-am fost nevoită să mă
deplasez. Motivele au fost două : m-am întâlnit cu o bună prietenă, la o
cafea şi am « plantat » prima qşmă în buricul Clujului, pe-o bancă.
În aşteptarea autobuzului mă uitam
împrăştiat la feţele celor din jur : oameni tineri, oameni mai puţin
tineri, adolescenţi, copii. M-a pălit sentimentul că trăiesc într-o ţară sub
asediu- nimeni nu zâmbea. Mi-am căutat rictusul de rigoare şi nu l-am găsit. La
naiba, sunt în vacanţă şi mă simt bine !
Odată urcată şi parcată pe un scaun,
am abandonat căutarea unei priviri mai prietenoase, preferând să mă uit prin
geam. O mică minune s-a întâmplat când a urcat în autobuz o bunicuţă mică, albă
şi rotofeie, purtătoare de ochelari şi pălăriuţă. Părea mulţumită.
Mi-a adus aminte de Oma Musia, bunica
mea cea mică, albă şi durdulie, care stătea cu bundiţa ei pufoasă şi cu
şoşoneii de casă îmblăniţi pe fotoliul ei vechi de când lumea. Avea aceeaşi
privire contemplativă, mulţumită, cu sclipiri şugubeţe. Îşi freca uneori
mâinile (« Uf, reumatismul ăsta ! »), alteori genunchii, dar nu
era mai niciodată încruntată. Când se înfuria rău de tot, i se înroşea faţa şi
mai scăpa câte-un « Oi, vei iz mir ! Der Teufel soll mich
hollen ! », un amestec tulburător şi totodată comic de idiş şi
germană. Îi trecea
repede furia, pentru că, în general, când o enerva o persoană scăpa repede de
sentimentele negative: “Dă-o dracu’, i-o proastă!” Şi cu asta arhiva “documentul”,
văzându-şi mai departe de viaţă.
Am văzut-o plângând o singură dată în
24 de ani. Cred că a fost unicul moment în care zăgazurile sufletului i s-au
deschis şi mi-a dat voie, pentru o clipă, să-i văd sufletul aşa cum poate nu i
l-a văzut nimeni.
A fost într-o zi în care, în timp
ce-şi moşmondea macrameul îmi povestea despre viaţa ei din timpul războiului.
Zicea că după “Noaptea de cristal” a trebuit să fugă din Rădăuţi şi să se
ascundă în Suceava, la nişte cunoscuţi români. Dialogul nostru a fost relativ
simplu, aşa cum trebuie să fie dialogurile despre viaţă dintre bunici şi nepoţi:
-
Oma, dar de ce ai fugit?
- Păi
veneau ăia să ne prindă şi să ne deporteze.
- În
port?
- Nu,
în Transnistria. Pe Opa Naftali, Oma Amalia ( părinţii ei) şi pe fraţii mei i-au dus acolo.
-Da’
n-au murit acolo, nu?
- Nu,
că un frate de-al lui Opa Albert ( soţul
ei ) era un om important în Iaşi şi a intervenit pe lângă Antonescu, să-i
trimită înapoi acasă.
-
Cine era Antonescu?
-Unu’...
În fine, eu am fugit atunci- vezi că mai am pe undeva prin dulap telegrama
trimisă de Antonescu- şi m-au ascuns nişte oameni într-un dulap. N-am ieşit de acolo câteva
săptămâni.
-
Nu-ţi era frică?
Mâinile cu noduri cad în poală, peste
lucrătura dantelată a macrameului.
-
Mă simţeam- oftat, oftat, oftat- mă simţeam... ca şi cum aş fi fost copilul
nimănui. Copilul nimănui, Ingrid!
A început să plângă domol, pentru toţi
copiii nimănui din familia ei. Am plâns şi eu, chiar dacă eram copilul cuiva.
-
Hai să-ţi arăt nişte poze, caută-le în cutia aceea mică, împletită frumos.
Privirea mi-a căzut pe o fotografie frumoasă a unei familii: mama, tata şi
fetiţa. Părinţii uşor trecuţi de prima tinereţe, puţin cam prea rotofei,
îmbrăcaţi sobru, ea cu tunsoarea scurta a anilor ’30, el cu ochelari şi freza
dată cu briantină. Fetiţa din poză era foarte frumoasă. Să tot fi avut zece
ani. Purta o rochiţă albă, croită simplu, fără mâneci, singurul detaliu
interesant fiind gulerul în forma unei corole de floare. Purta ciorapi albi,
scurţi şi pantofi negri, cu baretă. Ea stătea aşezată pe o masă albă iar
părinţii o încadrau, protectori.
-
Frumoasă poză, Oma... cred că-i veche, nu?
-
Veche, da. Ăştia-s familia Kupfer, nişte rude de-ale mele. Trăiau în Berlin.
-Au
murit?
-
Toţi.
- Şi fetiţa ?
- Da,
i-au gazat ăştia la Auschwitz.
-
I-au dus acolo şi i-au omorât ?
- Păi
da. Vreo unşpe din familia mea au murit prin lagăre : unchi, mătuşi,
verişoare, verişori. I-au
dus acolo şi i-au omorât.
- Da’ de ce ?
-
Na, erau evrei şi pe vremea aia naziştii îi omorau pe evrei. Hm.... tăcere... îşi strânge macrameul şi-l pune
deoparte, pe lădiţa din faţa fotoliului vechi de când lumea... hai că am făcut
nişte “pulpi” de pui cu piure, tre’ să mănânci acuma.
Amintirile mele despre poveştile lui
Oma Musia le-am dobândit sub domnia macrameului, pentru că erau singurele
momente în care îşi povestea poveştile ei fără ură, fără ranchiună, ca şi cum
le-ar fi aflat de la alţii. Acum ele au rămas poveştile mele, pe care le spun
mai departe, pentru ca bunicuţa mea cea albă şi rotofeie să nu fie uitată, ca
şi cum ar fi fost copilul nimănui. Între timp, m-am hotărât să o adopt eu pe
bunicuţa mea, făcând-o copilul sufletului meu.
Emotionant. Trist, dar cu o raza de lumina...
RăspundețiȘtergereMultumesc!
RăspundețiȘtergere