Despre Oma Musia şi bucuria de a trăi

Azi am circulat cu autobuzul, după o lungă perioadă în care n-am fost nevoită să mă deplasez. Motivele au fost două : m-am întâlnit cu o bună prietenă, la o cafea şi am « plantat » prima qşmă în buricul Clujului, pe-o bancă.

          În aşteptarea autobuzului mă uitam împrăştiat la feţele celor din jur : oameni tineri, oameni mai puţin tineri, adolescenţi, copii. M-a pălit sentimentul că trăiesc într-o ţară sub asediu- nimeni nu zâmbea. Mi-am căutat rictusul de rigoare şi nu l-am găsit. La naiba, sunt în vacanţă şi mă simt bine !

          Odată urcată şi parcată pe un scaun, am abandonat căutarea unei priviri mai prietenoase, preferând să mă uit prin geam. O mică minune s-a întâmplat când a urcat în autobuz o bunicuţă mică, albă şi rotofeie, purtătoare de ochelari şi pălăriuţă. Părea mulţumită.

          Mi-a adus aminte de Oma Musia, bunica mea cea mică, albă şi durdulie, care stătea cu bundiţa ei pufoasă şi cu şoşoneii de casă îmblăniţi pe fotoliul ei vechi de când lumea. Avea aceeaşi privire contemplativă, mulţumită, cu sclipiri şugubeţe. Îşi freca uneori mâinile (« Uf, reumatismul ăsta ! »), alteori genunchii, dar nu era mai niciodată încruntată. Când se înfuria rău de tot, i se înroşea faţa şi mai scăpa câte-un « Oi, vei iz mir ! Der Teufel soll mich hollen ! », un amestec tulburător şi totodată comic de idiş şi germană. Îi trecea repede furia, pentru că, în general, când o enerva o persoană scăpa repede de sentimentele negative: “Dă-o dracu’, i-o proastă!” Şi cu asta arhiva “documentul”, văzându-şi mai departe de viaţă.

          Am văzut-o plângând o singură dată în 24 de ani. Cred că a fost unicul moment în care zăgazurile sufletului i s-au deschis şi mi-a dat voie, pentru o clipă, să-i văd sufletul aşa cum poate nu i l-a văzut nimeni.

          A fost într-o zi în care, în timp ce-şi moşmondea macrameul îmi povestea despre viaţa ei din timpul războiului. Zicea că după “Noaptea de cristal” a trebuit să fugă din Rădăuţi şi să se ascundă în Suceava, la nişte cunoscuţi români. Dialogul nostru a fost relativ simplu, aşa cum trebuie să fie dialogurile despre viaţă dintre bunici şi nepoţi:

- Oma, dar de ce ai fugit?

- Păi veneau ăia să ne prindă şi să ne deporteze.

- În port?

- Nu, în Transnistria. Pe Opa Naftali, Oma Amalia ( părinţii ei) şi pe fraţii mei i-au dus acolo.

-Da’ n-au murit acolo, nu?

- Nu, că un frate de-al lui Opa Albert ( soţul ei ) era un om important în Iaşi şi a intervenit pe lângă Antonescu, să-i trimită înapoi acasă.

- Cine era Antonescu?

-Unu’... În fine, eu am fugit atunci- vezi că mai am pe undeva prin dulap telegrama trimisă de Antonescu- şi m-au ascuns nişte oameni într-un dulap. N-am ieşit de acolo câteva săptămâni.

- Nu-ţi era frică?

          Mâinile cu noduri cad în poală, peste lucrătura dantelată a macrameului.

- Mă simţeam- oftat, oftat, oftat- mă simţeam... ca şi cum aş fi fost copilul nimănui. Copilul nimănui, Ingrid!

          A început să plângă domol, pentru toţi copiii nimănui din familia ei. Am plâns şi eu, chiar dacă eram copilul cuiva.

- Hai să-ţi arăt nişte poze, caută-le în cutia aceea mică, împletită frumos.

          Privirea mi-a căzut pe o fotografie frumoasă a unei familii: mama, tata şi fetiţa. Părinţii uşor trecuţi de prima tinereţe, puţin cam prea rotofei, îmbrăcaţi sobru, ea cu tunsoarea scurta a anilor ’30, el cu ochelari şi freza dată cu briantină. Fetiţa din poză era foarte frumoasă. Să tot fi avut zece ani. Purta o rochiţă albă, croită simplu, fără mâneci, singurul detaliu interesant fiind gulerul în forma unei corole de floare. Purta ciorapi albi, scurţi şi pantofi negri, cu baretă. Ea stătea aşezată pe o masă albă iar părinţii o încadrau, protectori.

- Frumoasă poză, Oma... cred că-i veche, nu?

- Veche, da. Ăştia-s  familia Kupfer, nişte rude de-ale mele. Trăiau în Berlin.

-Au murit?

- Toţi.

- Şi fetiţa ?

- Da, i-au gazat ăştia la Auschwitz.

- I-au dus acolo şi i-au omorât ?

- Păi da. Vreo unşpe din familia mea au murit prin lagăre : unchi, mătuşi, verişoare, verişori. I-au dus acolo şi i-au omorât.

-  Da’ de ce ?

- Na, erau evrei şi pe vremea aia naziştii îi omorau pe evrei. Hm....  tăcere... îşi strânge macrameul şi-l pune deoparte, pe lădiţa din faţa fotoliului vechi de când lumea... hai că am făcut nişte “pulpi” de pui cu piure, tre’ să mănânci acuma.

          Amintirile mele despre poveştile lui Oma Musia le-am dobândit sub domnia macrameului, pentru că erau singurele momente în care îşi povestea poveştile ei fără ură, fără ranchiună, ca şi cum le-ar fi aflat de la alţii. Acum ele au rămas poveştile mele, pe care le spun mai departe, pentru ca bunicuţa mea cea albă şi rotofeie să nu fie uitată, ca şi cum ar fi fost copilul nimănui. Între timp, m-am hotărât să o adopt eu pe bunicuţa mea, făcând-o copilul sufletului meu.