Toată viața mi-am petrecut-o încercând să pătrund
dedesubturile prejudecăților care mă priveau. Prejudecățile m-au transformat în
omul care sunt acum, către bătrânețe.
Am să dau câteva exemple:
La grădiniță eram aia ciudată, care plângea și mieuna ca
o mâță (” Vaaaaiii, to’arășa mamî, az
iară o mieunat ca o mâțî, da’ chiar nu sî
potolești odatî fata asta?”. Vorba unei alte tovarășe educatoare, care avea
grupa alături de cea la care eram eu înscrisă: ”Nuș ci are copchilu’ aista,
da’ așa mă inerviazîîîîî..” Tovarășa
respectivă urma să mă întâlnească de mai multe ori în viața asta, fiindcă
fetița ei mi-a fost colegă de clasă, dar nici după ce am terminat cu mieunatul
și mucitul nu a avut o părere mai bună despre mine, au contraire.).
Tot la grădiniță eram de porc, fiindcă nu aveam în lada
de zestre costum popular. Lipsa înaintașilor răzeși a fost o bulină neagră
pentru mine toată viața și mi-a creat complexe de inferioritate grozave. Noroc
cu, Dumnezeu s-o odihnească în pace!, mama lui Florin, care îmi sărea în ajutor
la fiecare serbare și-mi asigura costumul popular pentru tradiționalul ”
Alunelul, alunelul intră-n joc”.
În fața blocului eram hitlerista de serviciu. Eram acolo
o grămadă dezordonată de copii și ne jucam ca nebunii, printre grămezile de
moloz de la blocurile în construcție și printre barele din fier beton care
ieșeau amenințătoare din planșeele viitoarelor blocuri. Eram lăsați de capul
nostru, să ne jucăm de-a hoții și vardiștii, să ne războim cu prăștii cu scoabe,
să ne cățărăm unde voiam. Nu s-a accidentat niciunul, n-a murit niciunul de
teama mamelor și a bunicilor, fiindcă dacă pățeam ceva, nu ne lecuiau numai cu comprese și soluții
dintr-alea pișcătoare, dar ne dădeau și câte-o mamă de bătaie, ca s-o ținem
minte până data viitoare. Împărțeam între noi tot ce aveam. Eu eram bună la
împărțit gumă și bomboane primite ”în pachet”, din Germania. Împărțeam până
când nu mai rămânea nimic, după care urmau reproșurile ” Băi, ci ria iești, cî
nu ni mai dai, iești o hitlieristî!”. La început nu știam ce-i aia sau de unde
știau copiii cuvintele astea. Cu timpul, vorbind cu ai mei, am înțeles că au
învățat acasă cuvintele astea, de la părinții lor. Erau părinți care munceau
cinstit, la strung sau la mașina de cusut, nu primeau ”pachete” din Germania,
se spălau cu săpun ”Cheia”, nu cu ”8x4” sau cu ”Rexona”, ca hitleriștii.
Nu le-a zis nimeni că săpunurile acelea
stăteau o vreme prin dulapuri, după care ajungeau la cine trebuie, drept plată
informală pentru diverse servicii ( wink-wink).
Tot de porc eram fiindcă maică-mea și taică-meu erau
”intelectuali”, adică aveau facultăți absolvite și nu se opriseră după
bacalaureat. Partea nasoală este că ai mei munceau printre gloduri, mai ceva
decât zilierii. Așa cu facultăți cum erau, tata fiind inginer la drumuri și
poduri și-a petrecut toată viața încălțat cu cizme de cauciuc și îmbrăcat cu
pufoaică iar mama, madame la professeure la Liceul Agricol, își petrecea câteva
luni pe an împreună cu elevii pe câmp, la scurmat după barabule.
Trecem peste anii de gimnaziu și liceu, suprasaturați de
prejudecăți dublate și de faptul că eram orfană de tată, cu o garderobă
sărăcăcioasă, cu stomacul de multe ori gol. Sunt câțiva ani peste care prefer
să trec repede-repede.
Termin liceul și iau admiterea la un colegiu economic. Mă
întâlnesc cu fosta tovarășă profesoară de istorie din gimnaziu, care se uită
strâmbând din nas la mine și întreabă ” Și ia zi, la ce postliceală ai
intrat?”. Ciudat este faptul că mi-a plăcut istoria în gimnaziu și chiar dacă
to’arășa profesoară s-a dovedit a fi un om mic la suflet,
pasiunea pentru istorie mi-a rămas . Asta demonstrează faptul că, dacă e să-ți
placă o anumită disciplină de studiu, nu trebuie neapărat să fie predată de un
om cu care să rezonezi, te poți încăpățâna să continui studiul pe cont propriu.
Scuza cu ” a fost najpa profii și deaea io nam ânvățat la școală” nu se
verifică în cazul meu, dar accept că altora le-ar fi putut tăia aripile
erudiției.
Trec muuuulți, muuuuulți ani și devin educatoare, cu facultatea
terminată la zi. Mă titularizez din prima, ajung prin 2008 față în față cu o
directoare de grădiniță, care mă fixează cu o privire albastră, dublată de o
freză castron, corect vopsită și frumos netezită. ”Ce liceu ai terminat?”.
”Matematică-fizică”, zic. ”Atunci, ești egal cu zero! Dacă nu ai terminat
Liceul Pedagogic, ești egal cu zero, indiferent de facultățile care le ai.”.
Partea nasoală este nu numai că mi-a transmis prin viu
grai că sunt egală cu zero barat, dar timp de cinci ani s-a și străduit foarte
tare să-mi demonstreze că are dreptate. Nu i-am
purtat pică, fiindcă sunt foarte bună la înjurat în capul meu și chiar
am ajutat-o într-o chestiune personală atunci când mi-a cerut ajutorul.
Șiragul de prejudecăți pe care le resimt în diverse
ocazii se lungește ca unul de mărgele colorate, devenind tot mai lung și mai
variat ca forme și culori.
Am avut de ales: să mă las copleșită de ele sau să le
prelucrez în folosul meu și al altora? Am ales a doua variantă, la vârsta
maturității, când nu mai eram un copil numai bun de jignit și de băgat în colț.
Cum am reușit? Simplu: aveam un tabiet cu Oma Musia, care
se așeza pe fotoliul vechi, masiv, acoperit cu un covoraș ros de vremuri,
ridicându-și picioarele pe lădița mică, îmbrăcată în stofă, în care păstra
toate cele necesare coaserii macrameurilor. Mă așezam pe jos, lângă fotoliu,
plângeam și povesteam. Mă asculta, mică, dolofană, cu părul alb ca neaua
aranjat într-un permanent cochet, frecându-și usor degetele strâmbate
de ani, de muncă și de reumatism. Își strângea mai bine la piept vestuța din
blană sintetică și uneori își aprindea o țigară.
Terminam de bocit și de povestit și ea trăgea concluzia
menită să mă revigoreze și să mă recalibreze: ” Oooooo, mai dă-i în p...a
mă-sii!”.
