Porcu’

Monicuţa suferea de o constipaţie severă, atât de severă că a trebuit internată. După perioada de spitalizare prietena mea a apărut acasă cu o păpuşă în braţe, pe care o legăna toată ziua. Bebeluşul cu pricina era singurul model de papuşă-bebeluş care exista pe atunci, nici frumos, nici urât, cu cap, mâini şi picioare din cauciuc şi cu corpul din pânză umplută cu ceva fire sintetice.

          S-a trezit în mine dorinţa fierbinte de-a avea şi eu un bebeluş din ăla, mai ales că majoritatea prietenelor mele aveau aşa ceva. Problema era că nu primeam orice jucărie, oricât ar fi fost de scumpă doar aşa... pentru că mârâiam: trebuia să muncesc pentru recompensă. Dat fiind faptul că minunăţia costa 200 de lei, o sumă relativ mare pentru vremurile acelea, s-au gândit Omele mele să se adune la o cafeluţă cu dulceaţă şi să ticluiască un plan. Decizia a fost unanimă: urma să primesc bebeluşul la finalul clasei a IV-a, cu condiţia să închei anul şcolar cu 10 pe linie. Dacă până atunci nu-mi fusese greu să învăţ de nota 10, din momentul acela începând am fost de-a dreptul terorizată la gândul că aş putea lua vreo notă care să-mi strice  media. S-a repetat episodul din clasa a II-a, când mă trezeam singură pe la cinci dimineaţa, ca să repet pârdalnica de tablă a înmulţirii. Am încheiat clasa cu media dorită de bunicuţele mele, am primit diploma de premiul I şi coroniţa aferentă, după care am fost cadorisită. Nu ştiu de ce, dar aş putea să jur că aş fi primit oricum cadoul promis, că nu aveau Omele mele sufletul să mă lase fără păpuşă.

          Partea ciudată a fost acasă, când văzându-mi jucăria cea nouă tata a izbucnit în râs, decretând că pe “pocitania” aia o cheamă Porcu’, că e hidrocefal şi că poate zbura. Ca să-mi demonstreze că are dreptate, a înşfăcat bucata de cauciuc şi cârpă şi a zburătăcit-o prin casă.N-am plâns, dar m-am supărat grozav pentru că în sinea mea i-am dat dreptate lui tata: nu merita hidoasa aia de păpuşă să mă stresez un an de zile. Mi-a fost o lecţie pe viaţă şi de atunci începând nu m-am mai lăsat condiţionată de alţii în ceea ce priveşte obţinerea unor recompense. La fel procedez şi cu Amalia: dacă e să-i cumpăr un lucru dorit sau necesar, i-l cumpăr fără vreo ocazie anume şi fără să-i impun condiţiile mele. Există, desigur şi mici excepţii de la regulă.

          Doruţu suferise într-o iarnă o apendictomie. Operaţia a decurs bine, şi vecinul meu era acasă, într-o convalescenţă atent supravegheată de mama lui, doamna I. Fiind o iarnă ca-n poveşti, bogată în zăpezi şi geruri, doamna s-a gândit că micuţului bolnav i-ar face bine o gură de aer proaspăt. Pentru că Monica şi cu mine eram două fetiţe cuminţi şi de încredere, ne-a rugat să ne înhămăm la o săniuţă şi să-l plimbăm niţel pe Doruţu prin jurul blocului. Zis şi făcut: pacientul a fost bine infofolit în păturele, sprijinit bine de spătarul săniuţei şi am pornit la drum. Era seară, ningea şi aerul curat ne-a dat putere şi curaj: am început  să fugim ca doi iepuraşi care păscuseră marijuana, de nu ne mai puteam opri. Chicoteam şi râdeam ca doi demoni în miniatură, fără să ţinem seama de urletele călătorului din săniuţă. Era momentul nostru de glorie, în care puteam să ne răzbunăm pentru toate bătăile primite de-a lungul timpului. Am vrut să întindem şi mai tare coarda, aşa că am făcut manevre de răsucire a săniuţei pe zăpada afânată: odată, de două ori, de mai multe ori l-am răsucit pe Doruţu, de-şi pierduse şi vocea de atâta strigat. Ultima dată a fost cu ghinion, pentru că săniuţa s-a răsturnat şi Doru a aterizat , împachetat cum era, în neaua sclipitoare. Cu chiu, cu vai l-am dus până sus, la etajul 3, unde plânsetele lui nu s-au oprit, ci s-au înteţit. Boacăna era făcută: operaţia cedase din cauza căzăturii şi a trebuit dus din nou la spital.

          A fost un nou episod din seria “Hai la mama, să te pupe!”. Cred că a fost singura dată în viaţa mea când i-am provocat în mod voit cuiva un rău fizic. Asta este dovada clară că am fost un copil normal, cu răutăţile lui  şi cu o dorinţă de răzbunare peste pragul impus de educaţia primită. Mi-a părut rău şi mi-am cerut iertare pentru ceea ce am făcut. Staţi însă liniştiţi: după un timp “Doruţu was back!”

         

Madam Tincu

Viaţa la bloc era frumoasă pe vremea copilăriei mele. Mulţi, mulţi ani de zile am locuit pe Strada V.I. Lenin nr.32A, scara 1, etaj 3, apartamentul 15. Adresa asta , ca şi numărul de telefon n-or să-mi iasă niciodată din cap. Vis-á-vis de noi locuia familia I., cu ai cărei copii, Monica şi Doruţu mă jucam eu. În fine, mai degrabă mă jucam cu Monica, pentru că Doruţu mă cam bătea, fiindcă tare-i mai plăcea jocul “De-a Doftana”, în care noi două eram puşcăriaşii şi el era torţionarul. Mda, asta va fi o altă poveste.

          Nu mă jucam doar cu ei doi, pentru că pe fiecare nivel al blocului nostru cu patru etaje eram câte 4-5-6 sau mai mulţi copii de vârste apropiate. Unele familii erau mai înstărite, alte familii erau mai nevoiaşe, dar eu n-am amintiri legate de faptul că statusurile noastre, ale copiilor, ar fi fost definitiv stabilite de cele ale părinţilor noştri. Când era vorba să facem vreo tâmpenie şi să tragem ponoasele, nu ţinea nimeni seama de-ai cui eram.

          Într-o zi frumoasă  de vară eram pe balcon: eu pe balconul nostru şi Monica împreună cu Doruţu pe balconul lor, siamez cu al  nostru. Ne jucam, vorba vine, frumos. Şi dacă tot ne adunasem trei draci de copii la un loc, doar nu era să iasă ceva bun, nu? Unde nu ne pune naiba să luăm bulgări de pământ şi să azvirtlim cu ei după oamenii care treceau pe sub balcoanele noastre. După fiecare “bombă” ne ascundeam chicotind după geamurile albastre, opace, ale balcoanelor. Şi zvârr, zvârr, zvârr, până am golit pe jumătate jardinierele, umplând trotuarul din faţa blocului de pământ. De ginit, tot un ochi de babă a dracului ne-a ginit: madam Tincu, responsabila cu injecţiile pentru jumătate din cartierul Hipodrom. La vremea aceea cred că era deja pensionată, dar ageră ca o adevărată babă din Bucovina. Nici măcar nu i-a trecut prin minte să ne cheme să facem curăţenie, nuuuuuuu, ea s-a dus aţă la mamele noastre ( ştia că taţii-s slabi de înger) şi le-a povestit păţania. Mama mea- profesoară de limba franceză, mama lor- profesoară de limba română, deloc slabe de înger, doar cu nervii stăteau mai prost.

          N-are rost să vă povestesc urmarea: ne-au luat la ceas de seară mamele noastre la îmblătit aşa, gospodăreşte, că la vremea aia nu exista Telefonul Copilului Maltratat, mamele aveau puterea cuvântului şi a palmei, nu legea democratică. Pentru mine a fost niţel mai nasol, pentru că mi-am păpat porţia de una singură, pe când Monica şi Doruţu şi-au împărţit-o frăţeşte.

          Drept să vă spun, nu ştiu nici până în zilele noastre dacă  mama m-a bătut din principiu sau, pur şi simplu, din jenă faţă de madam Tincu, pentru că în sezonul friguros eram abonată la ea, cu injecţiile ei cu tot.

          Data viitoare poate că o să vă povestesc cum a trebuit eu să învăţ de  10 pe linie în clasa a IV-a, ca să capăt cadou o păpuşă hidoasă.

         

Macaroane fierte , prelinse pe scaune

Luni am fost nevoită să circul cu autobuzul şi cu tramvaiul. N-am mai urcat de foarte mult timp în mijloace de transport în comun şi am fost plăcut surprinsă să văd că sunt curate şi (relativ) aerisite. La ora la care am plecat eu de acasă nici nu era înghesuială mare, circulau doar studenţi şi câteva persoane care poate aveau oareşce treburi de rezolvat prin oraş,

          La un moment dau au urcat în autobuz o ceată mare de copii de grădiniţă, cu educatoarele lor. Făcuseră o vizită la acvariu şi mergeau înapoi la grădiniţă. Din reflex m-am ridicat, cedându-le locul meu unor pitici mici, cu căciuli mari. Păreau obosiţi, pentru că nu prea vorbeau, uitându-se mai degrabă prin geam.

          Ştiţi ce m-a revoltat cel mai tare? Am fost singura persoană din tot autobuzul care le-a cedat locul ăstora mici. Pe lângă mine mai şedeau femei şi bărbaţi tineri, studente şi studenţi, toţi făcându-se că nu văd cum copiii se chinuiau să se ţină de barele şi marginile scaunelor din autobuz. La fiecare frână se înghesuiau unii într-alţii, ca mieii urcaţi în remorca unui camion. Nu se plângeau, nici nu deveneau gălăgioşi, ci doar se uitau în jur ca să vadă dacă nu s-ar putea agăţa mai bine de ceva.

          În momentele acelea am simţit o antipatie profundă pentru toţi adulţii nepăsători din jurul meu. Sigur că da: au plătit biletul şi aveau dreptul să stea aşezaţi. Mai nou, avem cu toţii doar drepturi, nicio obligaţie. Fraierii ca mine, care consideră că a le da copiilor un bun exemplu de comportament sunt priviţi cu dispreţ. Toţi au devenit experţi în educarea copiilor, toţi ştiu sigur-sigur de ce au ei nevoie, toţi îţi dau sfaturi, dar puşi în situaţia de a acţiona ca atare, consideră brusc că nu mai e obligaţia lor.

          Citeam pe internet nişte inepţii, conform cărora doar şcoala e datoare să le formeze tinerelor vlăstare caracterul, fiindcă, vezi Doamne, părinţii sunt prea ocupaţi cu munca. De câţiva ani încoace am putut să ascult nenumăraţi copii vorbind despre părinţii lor ocupaţi. Am ajuns să cunosc toate titlurile de telenovele la modă într-o perioadă sau alta, după cum cunosc şi numele jocurilor cu care se delectează micii gameri. Ştiu şi de ce e un copil buhăit la faţă după o noapte de nesomn: “pentru că mama şi tata s-au certat  azi noapte foarte tare”. N-am reuşit însă să ascult de foarte, foarte mult timp vreo poveste spusă sau citită vreunui copil de mama, tata sau bunica. Era o vreme în care unele fetiţe le ajutau pe mame la bucătărit şi unii băieţei îşi ajutau taţii la reparat chestii prin casă şi ştiţi ceva?- acei copii erau cei mai echilibraţi emoţional. Chiar dacă proveneau din familii modeste, nu se plângeau niciodată de lipsuri. Acum aud din ce în ce mai des: “Mama n-are bani să....” sau “Tata n-are bani să...”. Bine, dacă tot nu au bani să..., atunci să facă bine şi să aibă timp să...

          Sunt total de acord cu părinţii care pun mai mult accent pe curăţenia hainelor copilului decât pe etichetele cusute pe interiorul lor. Până la urmă, hainele trebuie să fie comode, rezistente şi curate. Mai sunt de acord şi cu părinţii care, cu multă răbdare, îşi învaţă copilul să facă faţă frustrărilor, reducându-i contactul cu altarele consumismului, denumite generic “mall”-uri. Îmi face mare plăcere să întâlnesc oameni deschişi, relaxaţi, care încearcă să construiască o relaţie constructivă cu noi, cele care petrecem cumulat cam opt ore pe zi cu copilul lor. Oameni ca ei acceptă faptul că, pe lângă părţi bune, copilul lor ar putea avea şi nişte probleme corectabile. Există însă şi mulţi care nu acceptă faptul că mica lor comoară o mai poate da şi în bară. Ei, în momentele acelea se caută cu înverşunare explicaţii care conduc spre singura concluzie plauzibilă: “Aici, la grădiniţă s-a întâmplat ceva grav, de aceea  are copilul meu problema asta!” În momentul acela eu închei de obicei discuţia, pentru că-mi dau seama că orice continuare a ei este lipsită de sens. Pentru a nu părea însă “tâmpibilă” de tot, scriu aici următorul lucru: doar copiii părinţilor neajutoraţi într-ale educării au probleme la grădiniţă şi nimeni, niciodată nu mă va putea convinge de contrariul. “Neajutoraţi” nu înseamnă delăsători, indolenţi, ziceţi-i cum vreţi, ci nehotărâţi, excesiv de protectori sau excesiv de severi, părinţi care încearcă să le aplice copiilor educaţia promovată de cărţile de autoeducare sau de cercul de prieteni către care acced.

          Hai să fim serioşi: şi noi am fost diferiţi de generaţiile părinţilor şi bunicilor noştri, cu toate astea nici ei, nici noi n-am ajuns la psihoterapeut de epuizaţi ce-am fost. Prea se marşează pe ideea că tinerii şi copiii din zilele noastre sunt “altfel”, că aşa generaţie n-a mai existat pe Pământ, că trebuie să ai trei masterate şi două doctorate ca să te înduri să-i educi şi să nu rişti să-i “strici”.

          Copiii nu sunt nici pe departe atât de fragili şi de complicaţi. În esenţă, au nevoie de un adult relaxat, deschis, care să stingă televizorul şi să deschidă cartea de basme, care să mai oprească I-Pad-ul şi să-i dea copilului o pensulă şi nişte acuarele, care în loc de păpuşi scumpe şi roboţi hidoşi să-i deschidă ochii asupra unor jocuri cum ar fi “Twister”, “Rummy”, “Piticot” şi altele care există prin magazine, numai că nu sunt prea cumpărate. Le-am arătat celor mici un mic război de ţesut şi am început să ţes un covoraş din lână. Se uitau miraţi la mine, pentru că habar n-aveau ce-i aia, în schimb îmi puteau povesti minute în şir despre “Angry birds”.

          Gândul meu pentru ziua de azi este: adulţii care stau ca macaroanele fierte prelinşi pe scaunele din autobuz, luându-şi ochii şi mâinile de pe înfiorător de greu educabilii copii din zilele noastre sunt doar nişte incompetenţi, care nici măcar nu încearcă să facă ceea ce cu atâta răbdare au făcut părinţii şi bunicii lor pentru ei. Preferă să n-aibă încotro, preferă să fie nişte victime ale societăţii, care muncesc mult ca să le plătească copiilor lor petreceri, vacanţe la schi în Austria, meditaţii la greu, aifoane, aipoade şi alte “ai”-uri, numai să fie ei liniştiţi că au făcut tot ce e necesar pentru ca copilul lor să fie în rând cu lumea.

Încălzirea globală la grădiniţă

Săptămâna asta am vorbit cu copiii despre Baba Dochia. Nu mă întrebaţi cum, dar din vorbă în vorbă am ajuns la efectele încălzirii globale.

          Bineînţeles  că piticii nu auziseră de “încălzirea globală” şi de “efectul de seră”. Le-am arătat un film scurt pe youtube, sincronizat în limba engleză, fără să le traduc nimic. Culmea este că au înţeles aproape tot, pentru că la sfârşit aveau nişte feţe cam îngândurate... Venea Apocalipsa, ce mai! Oricum prin decembrie una dintre fetiţe le spunea zilnic ăstora mici că vine sfârşitul lumii ( o auzise ea pe mama) şi a trebuit să fiu destul de insistentă explicându-le că vine sfârşitul anului, înainte de a-i apuca panica.

          A trebuit ca în decursul unei singure dimineţi să le explic cum putem ajuta natura să fie fericită, ştiţi voi, chestiile care ţin de reciclarea materialelor, de economia de curent electric, de mersul pe jos în defavoarea consumului de carburanţi.

          Ideea mea a pornit într-un fel şi ca o contraofensivă la majoritatea idioţeniilor cu care le ocupă părinţii timpul liber copiilor. Nu trece  nicio zi fără să aud “M-am jucat pe tabletă.” În alte zile băieţii se bat, jucându-se “De-a Hero Factory” ( nu vreţi să ştiţi ce e aceea), “De-a zombi”, fac colecţii de Bakugan-i  şi Beyblade, riscând să-şi scoată dinţii din gură şi ochii din cap. Fetele nu sunt chiar atât de încrâncenate, ele menţinându-se relativ suave, fără însă a manifesta vreun interes deosebit pentru activităţi care să le stimuleze puţin mai mult sinapsele.

          Mi-am suflecat mânecile şi am purces la luptă:

          În primul rând le-am citit câteva poezii minunate, scrise de Grete Tartler, din volumul “Gulii verzi în ţara pisicilor”. Chiar dacă sunt poezii simple, cu tablouri uneori naive, alteori destul de abstracte, au fost atât de bine primite de cei mici, că am rămas şi eu uimită. Le-au ţinut minte după două-trei lecturi şi, mai mult decât atât, le-au recitat şi părinţilor ( nu că mi-ar fi mulţumit vreun părinte pentru că i-am trezit copilului interesul pentru o poezie anume, dar mi-au relatat cu pieptul scos în faţă ăştia mici, lucru pentru care i-am blagoslovit cu câte o bulină roşie pe “Comporta-metru”).

          Ultima poezie citită a fost “Întâmplare nesfârşită”, în care este pomenit un motănel Amadeu. “Pentru că aţi fost aşa de încântaţi de poezie, haideţi să-l pictăm pe Amadeu.” “Pictezi şi tu?” m-au întrebat ei. “Da, pictez, numai că Amadeul meu o să fie în mai multe culori.” Ochi măriţi, respiraţie oprită. “Păi ce, în poezie ne zice cumva cum arată mâţul? El poate să fie aşa cum vrem noi, nu?” Ei, povestea a continuat cu farfuriile de pictură pe care le-am picurat copiilor guaşe în toate culorile, spunându-le să-l coloreze pe mâţ cum îşi doresc ei. Imaginaţi-vă pisici în toate culorile curcubeului care ne-au umplut sala. Un băiat, A., a pictat chiar  “Mâţa României”, cum a botezat-o el...

          Năzbâtiile mele s-au încheiat pe săptămâna asta cu desenul despre natura fericită. S-au străduit piticii să umple jumătatea de foaie ( nu consumăm multă hârtie, ca să nu fie tăiaţi copacii!)  cu cât mai multe desene, chinuindu-se să explice efectele încălzirii globale, dar şi felul în care pot ei ajuta planeta să zâmbească. M-am bucurat când i-am văzut aşa de preocupaţi, dar cel mai tare m-a încântat reacţia lui A., un fan Beyblade, care explicându-mi desenul a scos un strigăt “Şi aici e un avion de luuuuptăăăă!”. Nu am spus nimic, dar l-am văzut cum îşi ridică ochii superbi, se uită în ochii mei şi spune serios : “Adică e un avion din ăla de jucat, care zboară fără benzină.”

          Învăţăminte? Ei vor să rămână copii şi stă doar în puterea noastră să-i descopilărim mult prea devreme