Săptămâna asta am vorbit cu
copiii despre Baba Dochia. Nu mă întrebaţi cum, dar din vorbă în vorbă am ajuns la efectele încălzirii globale.
Bineînţeles că piticii nu auziseră de “încălzirea globală” şi de “efectul de seră”. Le-am arătat un film scurt pe youtube, sincronizat în limba engleză, fără să le traduc nimic. Culmea
este că au înţeles aproape tot, pentru că la sfârşit aveau nişte feţe cam îngândurate... Venea Apocalipsa, ce mai!
Oricum prin decembrie una dintre fetiţe le spunea zilnic ăstora mici că vine sfârşitul lumii ( o auzise ea
pe mama) şi a trebuit să fiu destul de insistentă explicându-le că vine sfârşitul anului, înainte de a-i apuca panica.
A trebuit ca în decursul unei singure dimineţi să le explic cum putem
ajuta natura să fie fericită, ştiţi voi, chestiile care
ţin de reciclarea materialelor, de economia de curent electric, de mersul pe
jos în defavoarea consumului de carburanţi.
Ideea mea a pornit într-un fel şi ca o contraofensivă la majoritatea idioţeniilor cu care le ocupă părinţii timpul liber
copiilor. Nu trece nicio zi fără să aud “M-am jucat pe
tabletă.” În alte zile băieţii se bat, jucându-se “De-a Hero Factory” ( nu vreţi să ştiţi ce e aceea), “De-a zombi”, fac colecţii de
Bakugan-i şi Beyblade, riscând să-şi scoată dinţii din gură şi ochii din cap. Fetele nu sunt chiar atât de
încrâncenate, ele menţinându-se relativ suave, fără însă a manifesta vreun interes deosebit pentru activităţi care să le stimuleze puţin mai
mult sinapsele.
Mi-am suflecat
mânecile şi am
purces la luptă:
În primul
rând le-am citit câteva poezii minunate, scrise de Grete Tartler, din volumul
“Gulii verzi în ţara pisicilor”. Chiar dacă
sunt poezii simple, cu tablouri uneori naive, alteori destul de abstracte, au
fost atât de bine primite de cei mici, că am rămas şi eu uimită. Le-au ţinut
minte după două-trei lecturi şi, mai mult decât atât, le-au recitat şi
părinţilor ( nu că mi-ar fi mulţumit vreun părinte pentru că i-am trezit
copilului interesul pentru o poezie anume, dar mi-au relatat cu pieptul scos în
faţă ăştia mici, lucru pentru care i-am blagoslovit cu câte o bulină roşie pe
“Comporta-metru”).
Ultima
poezie citită a fost “Întâmplare nesfârşită”, în care este pomenit un motănel
Amadeu. “Pentru că aţi fost aşa de
încântaţi de poezie, haideţi să-l pictăm pe Amadeu.” “Pictezi şi tu?” m-au întrebat ei.
“Da, pictez, numai că Amadeul meu o să fie în mai multe culori.” Ochi măriţi, respiraţie oprită. “Păi ce, în poezie ne zice cumva cum arată mâţul? El poate să fie aşa cum vrem noi, nu?” Ei,
povestea a continuat cu farfuriile de pictură pe care le-am picurat copiilor guaşe în toate culorile, spunându-le să-l coloreze pe mâţ cum îşi doresc ei. Imaginaţi-vă pisici în toate culorile curcubeului care ne-au umplut
sala. Un băiat, A., a pictat chiar “Mâţa
României”, cum a botezat-o el...
Năzbâtiile mele s-au încheiat pe săptămâna asta cu desenul despre natura fericită. S-au străduit piticii să umple jumătatea de foaie ( nu consumăm multă hârtie, ca să nu fie tăiaţi copacii!) cu cât mai multe
desene, chinuindu-se să explice efectele încălzirii globale, dar şi felul în care pot ei
ajuta planeta să zâmbească. M-am bucurat când i-am văzut aşa de preocupaţi, dar cel
mai tare m-a încântat reacţia lui A., un fan Beyblade, care explicându-mi
desenul a scos un strigăt “Şi aici e un avion de
luuuuptăăăă!”. Nu am spus nimic, dar l-am văzut cum îşi ridică ochii superbi, se uită în ochii mei şi spune serios : “Adică e un avion din ăla de jucat, care zboară fără benzină.”
Învăţăminte? Ei vor să rămână copii şi stă doar în puterea noastră să-i descopilărim mult prea devreme
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu