Cum a învăţat fie-mea să fie promptă şi cinstită

Pe vremea grădiniţelii copilului meu trebuia să ducem lunar “necesarul” la grădiniţă: un săpun ( de preferinţă lichid), o hârtie igienică, o rolă de prosoape de hârtie şi un pachet de şerveţele. Exista o scadenţă şi nu aveam voie să ne abatem.

             Cu cit se apropia ziua respectivă, cu atât mai nervoasă devenea asta mică. Habar nu avea de calendar, de zilele săptămânii, de luni, anotimpuri , meteorologie. Habar nu am dacă nu era atentă la grădiniţă , de nu le ştia, sau dacă educatoarea nu-i explicase suficient de bine cum e cu zilele , săptămânile, lunile, anii, anotimpurile. Cert este că ştia exact când trebuia să ducem hârtia igienică la grădiniţă.

             Începusem să credem că avem un copil extrasenzorial, care simte cutremurele ca peştii şi ca broaştele ţestoase. Era oricum un copil ciudat, care în loc să se joace cu ponei şi păpuşi machiate avea tot felul de dileme, ca, spre exemplu, pe unde se scotea creierul morţilor mumificaţi în Egiptul Antic. Mă pusese păcatul să cumpăr o carte despre Egiptul Antic, s-o cultiv niţel, s-o mai dezlipesc de desenele animate ( între timp a renunţat de tot la televizor). O ştia din scoarţă în scoarţă, îi enumera pe faraoni şi-mi zicea zeităţile egiptene pe de rost. Când am ajuns la ritualurile de înmormântare, a pătruns în Shambhala. Era de-a dreptul extaziată uitându-se la toate uneltele acelea cu care erau desfăcuţi în bucăţi şi goliţi pe dinăuntru morţii. Mie mi se întorcea stomacul pe dos iar ea se minuna de cârligele acelea hidoase. Într-un final, ca să scap de întrebări, i-am zis: “Creierul se scotea pe nas.” Ochi mari, respiraţie oprită, copil înmărmurit de admiraţie: “Oauuuuuuu, mami, îţi dai seama??!!” Da, îmi dădeam seama că fie-mea e total diferită de mine. Unde mie mi se părea totul roz, pe ea o apuca plictiseala, unde eu simţeam că mi se face rău ea era încântată, dacă pe mine mă enerva ceva, ea rămânea calmă, dacă mie nu-mi păsa de ceva, pe ea o apuca amocul.

             Înainte de a vă dezvălui secretul hârtiei igienice de la grădiniţă, tare mi-aş dori să vă mai povestesc episodul denumit generic “Enterocolită acută”. Pe la trei ani s-a pricopsit a mea cu o enterocolită urâtă rău de tot. Am ajuns la urgenţe, eu isterică, bărbatu-meu cu nervii întinşi la maxim, pe punctul să clacheze, ea.... mda, ea calmă, ca şi cum nu s-ar fi dus la spital, ci la teatrul de păpuşi. A fost consultată, medicii au ajuns la concluzia că poate fi tratată acasă, aşa ca i-au prescris un cearceaf de medicamente, care trebuiau luate la ore diferite, în combinaţii diferite. Complicat chiar şi pentru mine ( sunt o deşteaptă, care în loc de “Brevoxyl” a cumpărat “Exoderil”, deci cam atât despre memoria mea când vine vorba despre medicamente), dar nu chiar imposibil.

             Problema a apărut într-o zi, când a trebuit să plec de acasă şi s-o las singură cu taică-su. Episodul care s-a petrecut mi-a fost relatat de tatăl biologic al copilului meu, printre crize de râs şi ochi exoftalmici stil melc-uimit-şi-fără-glas:

             Se apropia ora administrării medicamentelor. Copilul simţea că organismul ei are nevoie de niscaiva chestii din frigider. Taică-su a îngheţat de frică, dându-şi seama că a uitat ce-i spusesem. Habar nu avea ce medicamente să-i dea, în ce cantitate şi în ce combinaţii. S-a înfiinţat cea mică în faţa frigiderului şi i-a ordonat: “Deschide frigiderul!” ( era atât de mică, încât nici nu ajungea să deschidă uşa). L-a întrebat : “Cât e ora?”. I-a zis cât e ora, după care a început cea mică să-i spună: “ Din cutia aia trebe să-mi dai o tabletă albastră, din cealaltă, aia de acolo, o jumate de tabletă albă şi din sticla aia roz trebe să-mi torni o linguriţă.” Băi nene, s-a executat al meu, cu ciocu’ mic, mut de uimire, a doftoricit-o pe-a mea, după care a luat poziţia “Pe loc repaus”, neştiind dacă ar fi cazul să plângă sau să râdă. A mea a făcut stânga-mprejur şi s-a cărat în camera ei, unde s-a ocupat probabil cu nişte jocuri triviale, mult sub nivelul chestiunilor albe, roz, albastre şi verzi depozitate frumos în frigider.

             Într-o zi am întrebat-o de ce urlă la mine când trebuie să ducem “necesarul” la grădiniţă. Mi-a povestit că mama uneia dintre prietenele ei de la grădiniţă uita în mod regulat să ducă chestiile la timp. Avea femeia probabil o problemă cu scadenţele, habar nu am. Oricum, dacă întârzia cu câteva zile, nu cred să fi fost vreo nenorocire, aveau cei mici suficiente săpunuri şi hârtii de spălat şi şters cavităţi şi orificii. Momentul nasol a fost acela în care educatoarea a zbierat la fetiţa uitucei în faţa tuturor copiilor: “Tu, zi-i lu’ mă-ta că dacă n-aduce necesarul, nu te mai primesc la grădiniţă!”. Ei, replica asta a marcat-o atât de mult pe fiică-mea, încât din clipa aceea începând şi-a configurat şi pornit “scadenţarul”, care funcţionează impecabil până în zilele noastre. E obsedată de scadenţe, de achitat chestii, de încheiat cinstit afacerile.

             Latura uşor autistă dezvoltată cu ocazia « necesarului » a ieşit la iveală în München, unde plecasem toate trei, mama, cu ea şi cu mine, în vizită la prieteni şi rude. Colindam relaxate prin centrul comercial, uitându-ne mult şi cumpărind mai puţin. După ce ieşeam din magazine, cea mică mă întreba invariabil : « Ai plătit?”. Eu răspundeam : »Da, am plătit. ». La un moment dat am decis să fac o glumă ( eram în concediu, eram relaxată, care-i problema?), aşa că la ieşirea dintr-un magazin mi-am tras o palmă peste frunte şi am strigat : «  ‘ai de capul meeeeuuuu !!!! Am uitat să plătesc..... ». Nu are rost să vă povestesc ce a urmat. Faceţi , vă rog, un exerciţiu de imaginaţie.

PSIHOLOGIE

Toţi oamenii pe care-i cunosc sunt de acord cu următoarea afirmaţie: “Psihologii sunt foarte deştepţi.” Adevărul este că ai nevoie de o foarte mare deşteptăciune în cap pentru a putea să desluşeşti  mambo-jambo-urile din creierele oamenilor. Mai ai nevoie de răbdare, de o mare doză de empatie, de multă şcoală, de disponibilitate, de echilibru emoţional, de o canapeluţă pe care să şadă distruşii, de idei salvatoare, de urechi cu care să asculţi, de instrumente de lucru, de cărţi citite.

             Ca să fii un bun psiholog nu trebuie să zici multe, trebuie să asculţi multe. Ca să fiu sinceră, eu cunosc munca psihologilor prin prisma filmelor de la Hollywood. În filme câştigă ăia un purcoi de bani după ce stau câte o oră şi-i ascultă pe unii şi pe alţii  descărcându-şi sufletul de poverile acumulate de-a lungul vieţii. Unii descoperă care-i buba, alţii au nevoie de puţină hipnoză, alţii mai trebuie să vină.

             Ieşind însă din registrul comic, trebuie să vă destăinui un secret: mă pasionează psihologia. Da, mi-am descoperit o nouă pasiune, un nou hobby, un nou mod de a-mi ocupa timpul liber. De fapt, mi-am dat seama că am fost toată viaţa mea psiholog amator. În liceu mi-a spus un coleg de clasă că eu aş fi “femela confident”.    Dacă-mi citeşte blogul, o să se recunoască. Nu exista criză existenţială sau dezamăgire în iubire despre care să nu fiu informată. Aflam lucruri importante, de suflet, mi se povesteau o droaie de chestii de către o mulţime de oameni. Procesam un morman de informaţii zilnic iar seara eram de multe ori bulversată: ce naiba să fac eu cu atâtea informaţii???!!! Uitam să mă gândesc la propriile mele probleme: eram grasă, urâţică, ochelaristă, slaaaabă de tot la ştiinţele exacte, orfană de tată, aveam o mamă frumoasă, de un milion de ori mai frumoasă decât mine, bunică-mea mă înfunda cu chiftele, piure de cartofi şi tot felul de chestii nesănătoase, aveam vreo două prietene care uneori uitau de mine, nu aveam haine prea frumoase, noroc cu uniforma la şcoală, nu eram preferata niciunui profesor, nu mă mai puteam juca cu păpuşile că era ruşine, printr-a unşpea mă apucasem de fumat şi-mi era greaţă de la gustul ţigărilor, nu mergeam la chefuri sau discoteci, eram adolescentă şi lumea mea era un dezastru!

             Cu toate astea, eram psiholog. Până de curând nu aveam habar de ce mă aleg unii oameni să-mi zică lucruri. Eram uimită de ce mă caută unii când le e greu şi mă uită când începe să le fie bine. Uite d’aia: fiindcă-s bună când e naşpa şi-s naşpa când e bine. Să explic: oamenii care-mi vorbesc din tot sufletul şi-şi descarcă amarul în vremurile grele, se simt bine după ce      i-am ascultat. Dacă însă se schimbă calimera şi începe să le meargă bine, nu mă mai caută, pentru că întâlnirile cu mine le-ar aduce aminte de perioadele negre din viaţa lor. Desigur că în mintea fiecăruia dintre ei apar tot felul de chestii care ţin loc de scuze: nu au timp, sunt ocupaţi cu jobul, relaţia cu iubi îi solicită, şi-au schimbat stilul de viaţă, şamd, şamd. Până în urmă cu câţiva ( puţini) anişori eram de-a dreptul tristă din cauză ca unii sau alţii au dispărut. De curând însă mi-am dat seama că e bine aşa. Nu de alta, dar am adolescenta în casă şi copiii de grupă mică la grădiniţă şi mi se cam goleşte punga psi ...

             Din nevoia de a-mi actualiza vagile cunoştinţe teoretice de psihologie ( Deschid paranteza mare: în facultate am avut ceva profesori care ne-au dictat nişte cursuri din care am reţinut informaţii până la examen, după care m-am resetat, datorită atractivităţii cursurilor şi a charismei profesorilor pe care nici nu mai ştiu cum îi cheamă. Singura chestie utilă pe care am reţinut-o este că toţi avem porniri criminale, atâta doar că unii preferă să devină medici ca să taie oamenii, alţii devin ucigaşi de oameni. Închid paranteza mare.) am pus mâna pe o carte şi am citit-o în două zile, fiindcă-i tare captivantă.

             Cartea este scrisă de Patricia Hedges şi se numeşte “Personalitate şi temperament- Ghidul tipurilor psihologice”. Mi-a plăcut cartea pentru că, în primul rând, mi-a oferit răspunsuri la câteva întrebări referitoare la mine însămi. Am descoperit că sunt o “eIAP”. Sună foarte deştept, nu? Explic:

- “e” înseamnă extravertit

- “I” înseamnă intuitiv

- “A” înseamnă afectiv

- “P” înseamnă perceptiv

             Autoarea cărţii afirmă că doar 4% din populaţia lumii este “eIAP”. Fragmentul care mi-a plăcut cel mai mult este:

             “ Un om de acest tip se simte adesea epuizat pentru că dă o importanţă exagerată evenimentelor cotidiene. Mintea lui lucrează neîncetat, încercând să asimileze toate informaţiile noi, ceea ce duce uneori la supraîncărcare şi la stări depresive. Pentru că este gata oricând să se implice, consumă prea multă energie şi adesea are nevoie de încurajările celorlalţi pentru a nu claca.”

             Mama, acuma ştii şi tu de ce nu-i bine să mă suni seara : fiindcă-s « eIAP », d’aia !

             Până la urmă cartea asta dar şi celelalte pe care le voi mai citi o să mă ajute să rezolv o droaie de probleme, atât personale, cât şi ale celorlalţi.

             Fie-mea nu are probleme prea mari, în afară de apartenenţa la un grup de vârstă absolut deosebit, total diferit de restul oamenilor. Am citit undeva un articol în care era prezentat un studiu foarte serios, ale cărui concluzii  erau simple: adolescenţii sunt cu toţii oleacă nebuni la propriu, din cauza schimbărilor chimiei creierului din această perioadă a vieţii. Tot cercetătorii ( poate că erau britanici...) ne linişteau, concluzia lor fiind “ “Dragi părinţi, staţi liniştiţi pe coadă, apucaţi-vă de tricotat, de bricolaj, de bungee jumping, de vânat elefanţi, de băut, de ce vreţi voi ca să vă descărcaţi nervii cauzaţi de copiii voştri adolescenţi. O să treacă la un moment dat.” Eu una m-am apucat de tricotat...

             Psihologia pe care am studiat-o până acum poate că o să mă ajute să rezolv şi unele probleme apărute în căpşoarele mici cu care ma întâlnesc zi de zi.

             Copilul X  are aproape patru ani şi este un introvertit. Nu ascultă de nimeni şi nu respecta aproape nicio regulă. Devine violent din senin şi m-a pus uneori în situaţii delicate. Din fericire pentru mine, am asistat la o scenă care s-a petrecut între el şi mama lui la grădiniţă. El refuza s-o asculte şi să coopereze cu ea într-un anumit context, aşa că femeia gravidă în multe luni i-a spus textual ( am auzit-o cu urechea mea dreaptă): “Aha, nu vrei să stai cu mine... Nu-i nimic, am în burtă un alt copilaş pe care o să-l fac şi pe care o să-l iubesc mai mult decât pe tine!”.

             Am prins informaţia, am nevoie de timp să o prelucrez, am nevoie de inspiraţie ca să găsesc unele soluţii la problemă.

             Cred că, în primul rând, o să-mi fie greu să-i explic lui X că maică-sa nu a vorbit serios. Este esenţial să priceapă că mama îl iubeşte oricum, numai că fiind gravidă a luat-o razna, fiindcă hormonii sunt nişte chestii mici, care pot face rele mari. N-o să bag copilul chiar mult în domeniul endocrinologiei, fiindcă nu cred că l-ar pasiona prea tare ( la grădiniţă se joacă cu vacile, cu maşinile, cu căruciorul de păpuşi, nu l-am văzut căutând în  cărţi informaţii despre tiroidă, hipotalamus, hipofiză), dar din dorinţa de a preîntâmpina orice reacţie neaşteptată atunci când o să i se nască fratele sau sora, o să-i spun că lumea este un loc frumos, cu vaci şi viţei care pasc, cu mame şi copii care merg în parc, cu bebeluşi care pot fi plimbaţi cu cărucioarele şi că el este de acum un băieţel mare, care fiind atât de frumos şi de deştept o să fie iubit de cei din jur chiar dacă o să fie ascultător. Nu, nu-i nevoie să o facă pe-a clovnul ca să fie băgat în seamă, mângâiat şi lăudat. O să-i treacă şi lu’ maică-sa perioada cu hormonii şi cu greţurile iar el trebuie să fie răbdător, ca mine, fiindcă şi eu am răbdare cu alţii.

             Ce-o să fie cu copilul X în perioada alăptatului încă nu ştiu, dar caut cărţi serioase care să mă ajute să găsesc răspunsuri. Dacă aveţi sugestii, le aştept cu mare interes.

Şeful

Dacă tot am început sa vă  povestesc despre locurile mele de muncă, ţin neapărat să-mi aduc aminte şi de cel de-al doilea loc de muncă al meu.

             Am plecat aşadar de la casa de schimb valutar şi am început, cu traista­-n băţ, să-mi caut un alt loc. Norocul meu a fost că am aflat în timp util că la o cooperativă meşteşugărească se caută secretară vorbitoare de germană. Fără niciun fel de speranţe m-am prezentat la interviul de angajare. Ţin minte că a trebuit să traduc din română în germană un text scurt, ceva scrisoare adresată partenerilor de afaceri. În cooperativa respectivă se produceau în serie haine pentru femei. Se derulau  contracte cu Germania, Elveţia şi cu Austria.

             La vârsta pe care o aveam nu aveam cunoştinţe de germană scris-citit. Vorbeam  bine,  fluent, dar habar nu aveam de scris, cât despre corespondenţa comercială... nu cred că vreau să vă spun nimic. Una dintre sarcinile mele de serviciu era traducerea documentaţiei tehnice. Tighele, tivuri, şteiuri, cusături de toate felurile- eram terorizată şi mă durea stomacul de frică.

             Dragii mei, am avut un noroc enorm şi în perioada aceea a vieţii mele astrele s-au aliniat exact cum trebuia. Am fost angajată pe baza discuţiei pe care am purtat-o în ziua interviului cu patronul unei firme din Viena, care s-a declarat încântat de conversaţia avută cu mine, comunicându-i şi viitorului meu şef impresia pe care i-am  lăsat-o. Plâng destul de greu, dar amintirile pe care le am din acele vremuri îmi provoacă oleacă de nostalgie plângăcioasă.

             Oamenii cu care am lucrat în următorii zece ani ai vieţii mele erau diametral opuşi celor cu care am avut de-a face în primul meu an de om al muncii.

             În toată cooperativa respectivă , care în afară de personalul TESA număra vreo trei sute de muncitori, exista cred o singură persoană cu studii superioare. Ceilalţi erau absolvenţi de şcoli profesionale. Maiştri, şefi de secţie, muncitori, toţi erau calificaţi în meseria de croitor. Până şi şeful meu era croitor. Un om în vârstă, care n-a uitat niciodată de unde a plecat. Funcţia pe care o avea le-o datora muncitorilor, pentru că era ales în funcţie de ei, nu era numit de altcineva. O să încerc să nu-l idealizez, pentru că a avut şi el păcatele lui, dar o să-l descriu din perspectiva mea subiectivă, pentru că aşa mi se pare cinstit faţă de el.

             Domnul C. nu era o persoană fină, era chiar destul de direct şi niţel grobian când situaţia o impunea. Era însă extraordinar de cinstit faţă de noi şi nu era deloc zgârcit în a ne lăuda când meritam. La început, a fost puţin cam rezervat şi sceptic în ceea ce mă priveşte. Eram chiar mai tânără decât copiii lui, o “fătucă” habarnistă şi speriată de bombe. Nu aveam voie să greşesc nici măcar cu o virgulă textele pe care mi le dădea la tradus, bătut la maşină şi transmis prin fax. Nu prea aveam voie să-mi exprim părerile personale. Nu aveam voie să comentez în timpul şedinţelor. Trebuia să tac şi să bag la cap. Aşa am şi făcut. Am tăcut o perioadă destul de lungă. Am pus mâna pe dosarele vechi şi am învăţat termeni de specialitate. Aş putea traduce chiar şi acum, după atâţia ani, orice documentaţie tehnică din domeniul industriei uşoare. Am citit toate dosarele de corespondenţă. Stăteam acasă seri la rând, citind, luându-mi notiţe, exersând, învăţând să mă exprim corect în scris. Mi-a fost foarte greu, nu vreau să vă mint, dar cu atât mai mândră m-am simţit de fiecare dată când partenerii străini mă tratau de la egal la egal.

             Au fost momente de criză, în care în producţie apăreau erori şi întârzieri. Imaginaţi-vă că o greşeală de 1 centimetru în sala de croi dădea peste cap un lot întreg de vreo 5-6.000 de fuste sau de jachete. O setare greşită a maşinilor de tighelit putea compromite 4.000 de pantaloni. Tehnicienii străini le transmiteau firmelor-mamă problemele apărute. Se lăsa cu  sancţiuni, cu nervi şi cu stres. Cei din străinătate refuzau să plătească facturile emise de noi, pe motiv de neconcordanţă a produselor cu specificaţiile tehnice. Discutăm despre sume foarte mari, de ordinul câtorva mii sau chiar zeci de mii de mărci sau de euro. Salariile muncitorilor erau plătite din banii respectivi. Se lucra în două schimburi, uneori se lucra şi noaptea, alteori se prelungea lucrul pînă sâmbătă, daca termenele de livrare o impuneau. Oamenii munceau mult, dar salariile erau pe măsura eforturilor lor. Uneori se plăteau şi premii motivante.

             Revenind la momentele de criză: şeful meu de atunci nu accepta şi pace ca facturile să nu fie plătite, chiar dacă existau reclamaţii. Se certa cu străinii, încerca să le explice că greşeli au existat de ambele părţi, că muncitoarea de la maşina de cusut nu-i vinovată pentru că că nu ştiu cine din Germania a greşit o cifră în documentaţie. Se certa cu nemţii ca la uşa cortului, prefera să-şi asume o parte din vină, făcea tot posibilul să scoată banii, ca să poată fi plătite salariile muncitoarelor obosite şi încercănate de atâta muncă. Şeful meu de pe atunci nu striga niciodată la muncitori. Îi aduna uneori pe şefii de secţie în biroul lui şi le mai trăgea câte o săpuneală, dar nu le tăia din salarii, nu-i sancţiona, nu-i retrograda. La finalul şedinţelor erau cu toţii împăcaţi , cu “mea culpele” făcute, pregătiţi să se reapuce de lucru. Trebuie să recunosc că admir mult stilul ăsta tranşant, scurt, de a rezolva problemele. Omul simplu nu-şi pierde vremea filosofând prea mult, prelungind agonia unei tensiuni ivite, completându-şi lista neagră cu numele celor cărora urmează să le poarte pică încă vreo sută de ani de aici încolo. Omul simplu bate cu pumnul în masă, zice ce are de zis, după care revine la sentimentele iniţiale nealterate.

             Am învăţat multe de la şeful meu, dar şi de la colaboratorii din străinătate. Am învăţat să-mi păstrez respectul faţă de oameni chiar şi în situaţii-limită. Am învăţat că o croitoreasă cu opt clase de şcoală primară poate fi o mare doamnă, dacă este tratată ca o doamnă. Am învăţat că dacă vorbesc frumos cu oamenii s-ar putea să am surpriza de a mi se răspunde la fel de frumos. Am învăţat că orice problemă poate fi rezolvată pe cale amiabilă dacă există deschidere către dialog. Am învăţat că munca cinstită este răsplătită pe măsură. Am învăţat că există locuri în România în care oamenii lucrează precum nemţii: cu conştiinciozitate, cu exactitate, cu dorinţa de a-şi mulţumi partenerii de afaceri.

             Da, am avut noroc de data asta: am avut de la cine învăţa. Am învăţat să nu dau vina pe alţii pentru eşecurile sau greşelile mele. Am învăţat să-mi casc ochii şi urechile înainte de a-mi căsca gura. Am învăţat că străinii nu au niciun fel de prejudecăţi faţă de români şi că mascarada din presă e o făcătură. Am învăţat că a-ţi face bine munca pentru care eşti plătit presupune un consum nervos şi fizic destul de mare.

             Am mai învăţat că greşeala este omenească şi niciunul dintre noi nu este scutit de comiterea unor erori. Depinde însă de percepţia noastră, dar şi de reacţiile celor din jur dacă ne punem ştreangul în jurul gâtului de ruşine sau dacă ne tragem o palmă peste frunte, înjurăm scurt, cu nerv, după care ne reapucăm de muncă. În cei zece ani cât am lucrat printre croitori mi-am tras câteva palme peste frunte, dar uitându-mă în urmă constat cu zâmbetul pe buze că tare bine mi-au mai prins...

Noi cu drag muncim

Până la venerabila-mi vârstă am avut parte de unul, două,  trei , patru locuri de muncă. În fine, locul numărul trei nu se prea pune la socoteală, din cauză că a fost o mare ţeapă, care a durat din fericire doar şapte luni. Şapte luni în care m-am chinuit înfiorător, fără să obţin niciun rezultat, nicio mulţumire, nicio creştere a contului din bancă.

             Locul de muncă numărul 1 m-a ţinut ocupată timp de vreun an de zile. Aveam 21 de ani şi eram grozav de stresată, din cauză că aveam de numărat şi de cărat lei şi valută către bănci. Lucram la o casă de schimb valutar şi mă ocupam cu contabilitatea primară. Erau trei patroni, dintre care unul singur avea habar de schimb valutar. Ceilalţi doi erau nişte importanţi, care aveau “spate”, adică spaţii de închiriat, relaţii de familie cu baştanii unor bănci, mă rog, nişte fonfalăi cu aere multe şi minte ioc.

             Imaginaţi-vă cum un copil amărât ca mine ajunge să lucreze într-o mini-firmuliţă cu pretenţii de mega-afacere, înconjurat de oameni din toate categoriile sociale ( aveau ăia şi vreo doi şoferi angajaţi, dintre care unul, Sandu, nu pierdea nicio ocazie să-şi vâre privirea lăcrămoasă în decolteul meu), cu tot felul de relaţii de cumetrie, de şmecherie, de “las-o, bă , patroane, că merge şi aşa!”. Veneau angajatorii aproape zilnic pe la birou, îşi încordau muşchii gândirii, îşi fluturau cravatele din mătase, scoteau bani din seif pe bază de dispoziţie de plată şi se cărau fiecare în treaba lor. Eu eram de-a nimănui, fiind cea mai tânără şi mai fleaţă de pe acolo. Mă fugăreau ăia ca pe hoţii de cai, de dimineaţa până seara. Ţin minte şi acum dimineţile în care făceam antecameră la doamna Magda, o foarte importantă persoană, care primea telexurile cu bani la ultimul etaj al unei bănci care funcţiona în centrul oraşului ( între timp s-a dus pe sfârlă banca, cu doamna Magda cu tot). Doamna Magda numai nu sforăia de importantă de era. Stăteam stingheră pe un scaun, aşteptând telexurile cu bani, în speranţa că n-o deranjez prea tare pe doamna , care era de altfel iute la mânie. Ţin minte cum am fost odată obligată să stau şi s-o ascult povestindu-mi despre abundenţa menstruaţiei ... “Auzi, dragă, un pachet de vată am folosit az’ noapte!”. Vai de sufletul şi de stomacul meu chinuit, care nu văzuse încă mâncare în ziua aia de stat după telexuri.

             Ce aş fi putut eu învăţa la locul ăla de muncă ? Aş fi putut învăţa că nu contează câtă şcoală ai, ci cu cine te înrudeşti, pe cine botezi sau pe cine cununi. Aş fi putut învăţa că nu contează câtă glagorie ai în cap, important este să ai gura mare şi slobodă, ca să-i poţi intimida pe eventualii neaveniţi care ţi-ar putea arăta care-ţi este, de fapt, locul în schemă. Doamna Magda primea, pentru munca normală pe care o făcea, multe, multe mici cadouri de la patronii mei, pe când eu umblam ca bezmetica cu stomacul gol de dimineaţa până seara.

             Lucra în firmă o don’şoară tare drăguţă şi calină, care se ocupa de înregistrarea BSV-urilor ( Buletine de schimb valutar). Nu mai ţin minte cum o cheamă, dar ţin minte că avea o privire cafenie de căprioară, o voce de guguştiucă  şi fustiţele extrem de scurte. Patronului ăluia mai şcolit îi plăcea mult de ea. Îşi clătea privirile ori de câte ori avea ocazia şi când era ea prin preajmă uita să mai plece la întâlniri de afaceri. Era om însurat, avea deja un copil şi încă unul pe drum, dar avea şi inima zburdalnică. La desfiinţarea firmei a luat-o pe căprioară cu el şi a angajat-o la firma nou-înfiinţată. Ce aş fi putut învăţa ? Că dacă mi-aş fi deschis mai mult inima şi decolteul, nu i-aş fi atras atenţia numai lui Sandu-şoferul, ci şi patronului, care poate că mi-ar fi mărit salariul sau la falimentarea firmei mi-ar fi oferit un nou loc de muncă, scutindu-mă de o scurtă dar dureroasă perioadă  de şomaj.

             Lucra în firmă o economistă, fostă colegă de facultate a patronului şcolit. Domnişoară bătrână şi acră, veninoasă ca un şarpe, de care nu aveam cum să mă feresc, din moment ce împărţeam acelaşi birou. Într-o zi, căutând nişte acte rătăcite pe rafturi, am dat peste nişte state de plată pe care apărea şi numele meu. În dreptul meu erau trecute nişte sume enorme şi cordul a început să-mi fâlfâie de bucurie, gândindu-mă că hrăpăreţii de patroni o să se îndure totuşi de mine şi o să-mi dea un premiu , ca să pot pleca în concediu vara. Toată numai un zâmbet şi o fericire m-am dus la contabila-şefă, cu hârtiile în mână şi am întrebat-o când o să primesc banii-surpriză. Mi-a rânjit răutăcios în faţă şi mi-a zis : « Ăia-s banii mei. I-am trecut pe numele tău ca să nu plătesc impozit prea mare pe salariu. Merg la mare şi am nevoie de bani. » Ea a plecat la mare, s-a simţit bine iar eu am rămas acasă, că nu aveam niciun chor de cheltuială. După ce a falimentat firma, respectiva don’şoară economist a ajuns ceva şefuliţă prin Direcţia Muncii. Ce aş fi putut învăţa ? Că dacă eşti un jeg uman cu oleacă de şcoală şi cu puţină minte în cap, ai toate şansele să ajungi într-o călduţă funcţie de conducere, trăind bine-merci din banii altora.

             După un an de zile de muncă am plecat din firmă exact aşa cum am venit, anunţată fiind scurt că firma se desfiinţează şi că mulţumim pentru colaborare.

             Gândind retrospectiv mă declar extrem de mulţumită că nu am învăţat nimic de la primii mei angajatori şi colegi de serviciu. Cine ştie, dacă aş fi băgat mai multe la cap, aş fi ajuns şi eu acum vreo afaceristă de succes, care abordează, ca şi ei, cu multă şmechereală şi mulţi hormoni o afacere. Mă cutremur la gândul ca aş fi putut ajunge să lucrez în vreo instituţie, să am putere de decizie, să mă pot manifesta plenar în faţa unor neajutoraţi care depind de mine.

             Nu, nu : în mod cert e mai bine că am ajuns educatoare. Sunt la fel de prost plătită ca la 21 de ani, poate chiar mai prost, dar atunci când îmi pune unul mic mâna pe genunchi sau mă mângâie pe cap ştiu că o face total dezinteresat, cu multă iubire iar pentru momente ca ăsta aş da toţi banii din lume.

             À propos, odihniţilor de prin instituţii: nouă, profesorilor, când aveţi de gând să ne creşteţi salariile? Nu putem trăi numai din iubirea copiilor şi mirosurile de mâncare care vin de la mesele voastre. Avem şi noi nevoie de mâncare în stomac, de papuci în picioare şi de cărţi noi în mâini.

Chestiunea cu vorbitul

Habar nu am de ce-s văzuţi bărbaţii ca fiind cei mai mari oratori din istorie, din moment ce vorbitul este strict apanajul femeilor.

             Adicătelea dacă noi, femeile, suntem sexul slab sunt şi discursurile noastre slabe? Nu, deloc: ţine de anduranţă, de voinţă, de concentrare şi, nu în ultimul rând, de bagajul genetic cu care suntem dotate într-un mod exclusiv.

             Se zice despre noi că vorbim mult şi, de cele mai multe ori, fără rost. Nu este adevărat! Vorbitul nostru a revoluţionat cultura şi civilizaţia omenirii. Noi am trăncănit, am trăncănit iar bărbaţii ne-au ascultat muuuuuuult, până când au fost nevoiţi să tragă niscaiva concluzii scurte şi cuprinzătoare, care zice-se că le-ar aparţine. Eu ştiu una şi bună: din trăncăneala femeilor s-au ridicat marile civilizaţii.

             Imaginaţi-vă femeile dintr-un trib preistoric stând în peşteră, în jurul focului. Copiii preistorici urlă şi se bat prin cotloane, în timp ce ele jupoaie pielea de pe mamuţi, schimbând impresii, bârfindu-se una pe cealaltă, mă rog, socializând într-un singur cuvânt. Uneia dintre ele i se năzare că haina din blană de mamut pe care o poartă fiecare dintre ele e prea banală. A doua zi îl pune pe bărbat-su să decupeze altfel pielea, ca s-o poată coase diferit. Uite-aşa a apărut primul creator de modă, care era bărbat, bineînţeles. Dar cine stă în spatele primei creaţii haute couture? Ginuţa din a doua peşteră pe dreapta.

             La un moment dat, Petronela din a treia peşteră pe stânga  s-a cam săturat de gustul fad al grătarului de mamut. Se apucă să clănţăne la bărbăţelul ei că prea i se depune grăsimea pe burtă, că mâncarea adusă de el e nesănătoasă, conţine colesterol din ăla rău şi că ce bine i-ar prinde nişte mâncare raw, nişte fructe şi legume ceva mai bune, mai speciale, aşa cum n-au vecinele din peşterile din jur. Azi aşa, mâine aşa, pune botik Petronela, o face pe-a nebuna, până-şi ia Gicuţu preistoricu’ lumea-n cap şi pleacă vreme de câteva săptămâni de acasă, hălăduind în căutarea unor napi şi a unor vinete. Revine el biruitor cu bunătăţile în traistă, rupt de oboseală şi de fiarele sălbatice care l-au luat la fugărit. Ei, acela este momentul în care Petronela îl provoacă pe Gicuţu să o uimească, pregătindu-i un meniu cum n-a văzut tribul. Se poate spune ca Gicuţu a fost primul Masterchef din istorie. Lui i se atribuie toate meritele, dar dacă ar fi să fim cinstiţi, fără garagaţa Petronelei încă am mai mânca friptane coapte la focul din mijlocul pădurii.

             Lenuţa trăieşte cu familia în ultima peşteră din sat şi e foarte nefericită. O trage mereu curentul şi paiele pe care doarme-s mereu umede şi-i cauzează la şale. Dat fiind faptul că nu-i fericită, viaţa-n doi alături de Georgel al ei are de suferit. Lenuţa  nu mai vrea şi pace să-şi împartă paiele cu Georgel. Îl toacă zilnic mărunt-mărunt, bătând din gura aia mare şi preistorică, din dorinţa de a-i explica lu’ bărbat-su că ăsta nu-i hal de casă de locuit şi ca au ajuns de râsul tribului. Nu ştie să-i spună ce ar trebui să facă, dar un lucru-i clar: “Asta nu-i viaţă, măi! Când m-ai luat de la mama i-ai promis că o să mă ţii ca pe-o doamnă. Dacă nu faci ceva acum, să ştii că mă mut la mama!”.

             Bietul Georgel tace pe dinafară şi urlă pe dinăuntru, încercând să-şi înfrâneze dorinţa de a o pocni pe Lenuţa cu ciomagul de ucis mamuţii în moalele capului. Nu de alta, dar dacă moare Lenuţa, ramâne cu cei zece copii preistorici pe cap, dintre care opt sunt fete la fel de rele de gură precum mama lor...

             Acestea fiind spuse, singura concluzie la care ajunge bietul om al peşterilor este că nu are încotro şi trebuie să o mulţumească pe nevastă-sa. Descoperă în timpul frământărilor sale că lutul din faţa peşterii este un material numai bun de modelat, de construit, de improvizat ceva pe gustul nevesti-sii. Se chinuie puţin, construieşte o colibă din lut, o acoperă cu nişte frunze verzi, ca să-i dea şi puţină culoare şi gata-i coliba din Paleolitic! Zice lumea că Georgel a fost geniul care a ieşit din peşteră şi a construit prima colibă din lut. Eu contrazic lumea: Lenuţa a revoluţionat arhitectura! Ca să nu mai amintesc de faptul că la un moment dat o altă Lenuţă preistorică a vrut o locuinţă mai chic, mai nonconformistă, mai uşor de cărat în vacanţele de vară ( mai mergeau şi ei la munte, la mare, doar nu era să doarmă sub cerul liber...) şi în felul ăsta au apărut corturile din piei de animale.

             Aş mai putea eu să vă povestesc multe lucruri interesante despre cât de important a fost vorbitul femeilor de-a lungul istoriei. Sunt sigură că-mi aprobaţi întrutotul demersul logic de până acum, chiar dacă se zice ca logica nu are nimic de-a face cu gândirea femeiască.

             Vreau însă să mă opresc aici, pentru că trec printr-o perioadă de adâncă şi misterioasă tăcere. Sunt nevorbită şi bărbatu-miu se uită îngrijorat cu coada ochiului la mine. Ştie că urmează, inevitabil,  să vorbesc, schimbând cursul istoriei omenirii.

Gânduri de primăvară

Acum, că primăvara năvăleşte peste mine ca un tanc încărcat cu zambile, ciripit, raze de soare şi haine subţiri, nu mă pot opri din gândit. Sunt un fel de Persefonă, care l-a părăsit pe Hades, lăsându-l în chilia lui mohorită pentru a se întoarce pe pământ, unde o aşteaptă viaţa cu tot ce are ea mai frumos de oferit.

             De multe ori stau şi mă întreb cum ar fi fost viaţa mea dacă aş fi fost mai frumoasă, mai deşteaptă, mai descurcăreaţă. Vedeţi voi, în zilele noastre este extrem de important să fii perceput ca frumos, deştept, descurcăreţ, cu conexiuni, cu ... background, cu potenţial, cu... mă rog,  chestii care să te transforme într-o posibilă persoană utilă şi importantă.

             Ghinionul sau poate norocul meu este că fac parte din masa celor neimportanţi, a celor care-şi duc viaţa nevăzuţi şi nebăgaţi în seamă.

             Sunt ghinionistă atunci când am de mers la medici. Nu cunosc medici din toate domeniile, sau chiar dacă i-am cunoscut cândva, nu am tupeul să-i sun, amintindu-le cine sunt, solicitându-le serviciile.

             Sunt ghinionistă chiar şi pe Facebook, unde nu pot posta prea multe poze cu mine frumoasă, ca să primesc şi eu like-uri, ca toată lumea. Pentru o poză cât de cât reuşită, trebuie să mă ung cu o droaie de chestii pe faţă, să mă vopsesc, pensulez, pensez, să rânjesc de cinşpe ori până-mi iese o singură dată bine. De aceea prefer să-mi pozez câinele şi să-i trimit fotografiile haihui prin lumea virtuală.

             Sunt ghinionistă în public, când mi se încleştează maxilarele iar gândurile relativ inteligente din cap nu-şi mai găsesc drumul către gură, pe unde ar trebui să iasă, uimind onoratul public.

             Sunt ghinionistă în faţa adulţilor care se uită la hainele mele şi-şi dau seama că, spre deosebire de multe alte femei, nu pun niciun preţ pe etichetele cusute pe ele.

             Sunt ghinionistă pentru că am prostul obicei să-mi deschid sufletul, crezând că sinceritatea a rămas o dovadă a încrederii acordate celor cu care interacţionez. Sinceritatea este o prostie, credeţi-mă, cu toate astea nu mă pot lecui, pentru că e scris în ADN-ul meu să mă înroşesc la faţă atunci când mint sau mă prefac.

             De ce sunt norocoasă? E simplu: pot trece neobservată şi nici nu am obligaţia chinuitoare de a-mi întreţine miturile care m-au făcut să devin importantă, băgată în seamă, căutată, lăudată sau invidiată.

             O să pot îmbătrâni pe dinafară fără să-mi număr fiecare rid apărut pe obraz. O să mă pot îmbrăca cu orice haine o să-mi placă, fără să-mi fie teamă de rateuri .

             O să pot să vorbesc sau să nu vorbesc fără a-i lipsi nimănui vorbele sau tăcerea mea.

             Pot rămâne, ca şi până acum, un om care nu-şi doreşte decât puţine lucruri de la viaţă. Desigur, e nevoie de o anumită doză de realism pentru a-mi da seama că nu putem fi cu toţii extraordinari. În general, e nevoie  de un simţ al ridicolului relativ bine dezvoltat, care să ne ajute să ne încadrăm singuri în sertarele menite nouă.

             Eu zic însă că pentru viaţa care mi-a fost hărăzită şi pe care mi-am construit-o cu multă migală şi cu multă dragoste şi sacrificii sunt omul potrivit.

             Sunt mama de care are nevoie copilul meu, sunt nevasta de care are nevoie bărbatul meu, sunt copilul pe care probabil că şi l-a dorit mama, sunt educatoarea de care au nevoie cei mai mulţi dintre copiii mei.

             Este primăvară şi nu sunt întrutotul fericită cu mine însămi, dar atunci când deschid uşa, ies din casă şi las aerul curat să mă cuprindă, îmi dau seama că nu e nimic pierdut iar în zilele ce vor urma n-o să mă pot reinventa pe mine, dar o să-i pot descoperi pe cei din jur, cu bune şi cu rele, ca şi cum aş primi cadou  ouă Kinder , cu surprize plăcute sau neplăcute.

             Este primăvară şi încă nu sunt pregătită să îmbătrânesc pe dinăuntru. Sunt copilul care umbla bezmetic pe străzile Rădăuţiului, speriat de oamenii severi din viaţa lui, oblojit de oamenii blânzi din viaţa lui, împiedicat şi cam urâţel, dar, of Doamne, atât de nebun de fericire când aerul mirosea a flori şi soarele-i încălzea şi topea frica din suflet.

ANA ŞI FLOAREA FERMECATĂ

Ana este o fetiţă la fel de mare ca şi voi. Ridicaţi-vă în picioare, ca să vă pot vedea mai bine. Mulţumesc, acum puteţi să vă aşezaţi din nou. Da, Ana este la fel de mare ca voi şi la fel de ascultătoare. Ea are doi părinţi care o iubesc foarte mult. Mămica ei găteşte doar felurile de mâncare care-i plac Anei, îi cumpără doar hainele pe care ea şi le doreşte şi-i face în fiecare zi  ordine în cameră. Tăticul Anei o duce în fiecare sâmbătă la teatrul de păpuşi, după care merg împreună prin magazine, la cumpărături. Nu există nicio dorinţă a fetiţei care să rămână neîndeplinită. Mama şi tata ar face orice pentru a-şi vedea fetiţa mulţumită şi zâmbitoare.

            După cum vă spuneam, Ana este la fel de ascultătoare ca şi voi, dragi copii. Atâta doar, că părinţii ei, din dorinţa de a nu o supăra, nu i-au  spus mai nimic despre unele reguli pe care ei şi-ar dori ca fetiţa să le respecte. Ei credeau că regulile nu sunt bune pentru fetiţa lor, care este  foarte cuminte şi isteaţă.

            Zâna Zânelor şi piticii ei năzdrăvani au, la rândul lor , grijă de toţi copiii din lume.  Uitaţi-vă prin geam: vedeţi piticii de pe pervaz? Sunt mici, mici de tot şi de abia pot fi zăriţi. Chiar dacă voi nu-i puteţi vedea, ei sunt acolo şi au grijă de voi. Acum vă rog să vă uitaţi din nou la mine, pentru că am să vă spun o poveste foarte frumoasă.

            Într-o bună zi, Zâna Zânelor i-a adunat pe toţi piticii în jurul ei, aşa cum v-aţi adunat voi în jurul meu. Fiecare pitic le-a vorbit celorlalţi despre copilul pe care-l are în grijă. Când i-a venit rândul lui Zwerg, piticul Anei, acesta a spus:

- Ana, fetiţa de care am eu grijă, este foarte frumoasă şi cuminte, dar nu cunoaşte prea multe reguli de comportament. Ea îi ascultă pe părinţii ei, dar aceştia nu i-au explicat Anei că există câteva reguli pe care aceasta ar trebui să le respecte.

- Despre ce reguli vorbeşti, Zwerg? a întrebat Zâna Zânelor.

- Ana nu-şi strânge patul atunci când se trezeşte dimineaţa. Nici nu udă floarea cea mare din bucătărie, chiar dacă ar putea . Toate rochiţele ei frumoase, cumpărate de mămica ei, sunt pătate şi şifonate iar resturile de mâncare rămân aruncate pe masă după ce mănâncă fetiţa. Atunci când merge cu tăticul ei la cumpărături, nu-i salută pe oamenii cu care se întâlneşte. Îmi fac griji pentru Ana. Ea este de acum o fetiţă mare, care ar trebui să cunoască lucrurile acestea.

            Zâna Zânelor s-a gândit un pic, după care a spus:

- Zwerg, probabil că părinţii Anei o iubesc foarte mult şi tocmai de aceea nu vor să o supere, spunându-i cum să se poarte. Eu cred că trebuie ca noi să ne gândim la o soluţie a acestei probleme. Ar fi păcat ca Ana să nu fie admirată şi iubită de toţi cei din jurul ei numai din cauză că noi nu am avut grijă de ea.

            Spunând acestea, Zâna a scos din cutiuţa ei magică o sămânţă de floare, pe care i-a dat-o lui Zwerg.

- Ia această sămânţă fermecată şi mergi la noapte în camera Anei. Intră în visele ei şi vorbeşte-i. Spune-i că din sămânţa fermecată va răsări o floare fermecată, dar numai şi numai dacă ea va asculta sfaturile tale.

            Piticul a făcut precum i-a spus Zâna Zânelor. A aşteptat până când Ana a adormit în pătuţul ei alb ca spuma laptelui şi i-a vorbit în vis:

- Ana, eu sunt Zwerg, piticul care are grijă de tine. Ţi-am adus un cadou: o sămânţă fermecată, trimisă de Zâna Zânelor. Dacă o vei sădi în pământ şi vei face precum îţi spun eu, din sămânţă va răsări o floare fermecată, cum nu s-a mai văzut . Prima  dată, te rog ca dimineaţa să-ţi netezeşti  frumuşel plapuma ta cea albă. După ce te speli, te rog să mergi în bucătărie şi să uzi planta aceea mare şi verde, pe care o iubeşte mămica ta. La grădiniţă vei purta rochiţa cea nouă, de culoare mov. Te rog să nu o pătezi cu mâncare.  Dacă la plecarea de la grădiniţă te vei întâlni cu oameni cunoscuţi, te rog să-i saluţi tu prima. Diseară, când vei mânca portocale, te rog să aduni tu cojile şi să le arunci în coşul de gunoi. Fetiţa mea dragă, dacă vei respecta aceste reguli simple, părinţii tăi vor fi foarte fericiţi iar tu le vei putea face cadou o floare fermecată, floarea care va răsări datorită faptelor tale bune.

            A doua zi dimineaţă Ana s-a uitat pe noptiera de lângă pătuţul ei şi nu i-a venit a crede: sămânţa din vis era acolo. S-a ridicat din pat, a sădit-o într-un ghiveci plin cu pământ şi, fără a le povesti părinţilor săi despre visul avut, a urmat rând pe rând toate sfaturile piticului.

            Atunci când a netezit plăpumioara - uite-aşa -  floricelei fermecate i-a răsărit o petală albă. După ce a udat planta din bucătărie – uite-aşa -  a apărut o petală verde, strălucitoare. Ana a avut grijă de rochiţa ei cea nouă, aşa că floricica a căpătat şi o petală mov. La plecarea de la grădiniţă, Ana i-a salutat pe toţi cei pe care i-a întâlnit, aşa că floricelei i-a apărut şi o petală albastră, minunată. Seara, după ce a mâncat o portocală cojită de mama ei, a adunat toate cojile – uite-aşa - aruncându-le în coşul de gunoi. Floricica avea acum şi o petală portocalie.

            Văzând-o pe fetiţa lor atât de politicoasă, harnică şi grijulie, părinţii Anei erau foarte bucuroşi.

            Tatăl ei a luat-o pe genunchi şi i-a spus:

- Albăstreaua lui tata, să ştii că astăzi m-ai făcut să mă simt foarte mândru de tine. Eşti cea mai cuminte  fetiţă din lume!

            Mămica ei a mângâiat-o pe cap şi a spus:

- Floricica mamei, să ştii că eu sunt cea mai fericită mămică din lume. Îţi mulţumesc pentru faptele tale bune!

            În aceeaşi seară, florii fermecate i-a mai apărut o petală de culoare roz, ca fericirea care se citea pe chipurile Anei şi a părinţilor ei.

            Dragi copii, piticul Zwerg mi-a spus că şi voi le puteţi dărui mămicilor şi tăticilor voştri o floare fermecată. Secretul este să faceţi doar fapte bune, să fiţi harnici şi ascultători şi să nu uitaţi că fiecare dintre voi aveţi pe pervazul geamului câte un pitic care are grijă de voi şi vă sfătuieşte în timp ce  dormiţi noaptea.