M-am suspectat, nu o singură dată, că-s o tâmpită. Până
la pandemie aveam o părere relativ bună despre mine și despre capacitatea mea
de a sesiza realitățile din jurul meu. Cu excepția faptului că nu-mi cunoșteam
vecinii din bloc, fiindcă nu-mi beau cafeluța cu vecinele care să mă pună la
curent cu ultimele bârfe, îmi cunoșteam lumea cea micuță, mănăștureană. La faza
cu vecinii mă mai ajutau ai mei, cei din casă, care-i cunoșteau cât de cât iar
când venea șeful de scară să colecteze ajutorul de înmormântare, aflam cine a
decedat, Dumnezeu să-l odihnească, poftim 50 de lei, chit că nu m-a salutat
niciodată, să fie primit, că doar oameni suntem.
Odată cu pandemia a început zăpăceala. Episodul cel mai
mișto a fost cel în care am aflat că nu se mai găsește drojdie. Toată lumea
avea drojdie uscată sau proaspătă, toată lumea își făcuse stoc de făină, toată
lumea stătea liniștită în izolare, cocând pâine aburindă, doar eu, care nu
copsesem o pâine în viața mea, nu aveam drojdie. Am intrat în panică. Gabi,
săracul, încerca să mă liniștească, spunându-mi că putem cumpăra pâine de la
magazin, că nu-i penurie și că stai naibii chill, n-ai copt pâine niciodată.
Eu, nu și nu, că toate colegele mele au scris pe grup că au drojdie, că au pe
cineva în familie care le-a făcut rost, că au congelatorul plin cu drojdie
proaspătă și cămara doldora cu pliculețe de drojdie uscată. Adică familiile lor
erau rezolvate, le puteau pune pâine pe masă, doar eu aveam o pungă de orez ,cinci
conserve și doi litri de lapte UHT, că noi nu bem cafeaua fără lapte. Eram o
inconștientă care nu avea grijă de familia ei.
Într-o seară l-am luat pe Gabi în trap ușurel și am mers
la un magazin dintre blocuri, unde vorbisem eu cu vânzătoarea, care-mi spusese
că, la ceas de seară, în mare secret, vor primi câteva cubulețe de drojdie proaspătă.
Soțul meu, om chibzuit la cap, nu s-a pus cu nebuna și am mers la o bucată de
noapte la o șuetă cu vânzătoarele. Odată ajunși acolo, am întrebat șoptit
unde-i drojdia. S-a uitat doamna cu dispreț la mine: nu primiseră drojdie și
nici nu știa când vor primi. Am plecat de acolo, jurându-mi că nu le mai calc
niciodată pragul și nici n-am mai făcut-o.
Cert este că cineva din familie mi-a făcut rost de o
cărămidă din aceea de drojdie de Pașcani, pe care am tăiat-o în cubulețe mici,
învelite în alufolie. Jumătate le-am păstrat și jumătate le-am dăruit surorii
mele de suflet, femeie gospodină, pricepută-n cuhnie, nu ca mine. Am început să
coc pâine (Dumnezeu să o țină sănătoasă pe Jamilla!), am copt și brânzoaice iar
apucătura asta sănătoasă de a coace pâine mi-am păstrat-o, că e trendy acum să
fii intelectuală gospodină. Nu glumesc când spun că mirosul de pâine proaspăt
scoasă din cuptorul meu care coace ca naiba este cel mai mișto miros din casă, după
acela de sarmale și de pască. Cubulețele din alufolie au ajuns, în mare parte,
la gunoi, după ce a apărut din nou drojdia în magazine și eu a trebuit să fac
loc în congelator pentru găinile ucise fără milă de soacra mea.
S-au mai întâmplat chestii secrete în pandemie, dar nu am
să scriu despre ele. Un singur lucru am să amintesc totuși: pe când se
împărțiseră taberele în privința vaccinului, m-a văzut fiică-mea că făceam
statistici. S-a uitat la mine, cu privirea ei specială și mi-a spus: ”Ne vaccinăm
toți, fără nicio cârâială!”. Și ne-am vaccinat.
Acum a venit războiul din Ucraina. Timp de câteva zile am
trâit într-o realitate paralelă, într-un scenariu de film prost. După faza de
stupoare, am zis cu ai mei să ne mobilizăm și să ajutăm puțin, chit că trăim
din două salarii, dar știți și voi cum este: noi ăștia mulți, care trăim cu
puțin punem lucrurile în mișcare. Am găsit o asociație umanitară de încredere,
cu vechime, unde am donat chestiile solicitate de ei. Nu am transferat bani,
fiindcă am simțit că e mai bine să cărăm noi sacoșele cu scutece și săpunuri,
fiindcă oricum oamenii de acolo aveau de gând să le cumpere.
Au început să apară știri, postări, șoapte, despre cât de
fraieri sunt românii care-i ajută pe ucraineni. Vin ăia cu gipanele și nici nu
se uită la plăcintele, sarmalele și gulașurile pregătite de băbuțele care-i
așteaptă în vamă. Dacă deschideai urechea bine ( știți voi, ca în jocul
copilăriei ”Deschide-ți urechea bine/ Să vedem ghicești ori ba...”) auzeai
șoaptele celor care știau ei cum stă treaba de fapt. Mă simțeam ca în Mordor,
jur.
A urmat nebunia cu pașapoartele. Toată lumea își face
pașaport. Eu m-am uitat doar să nu am buletinul expirat, ca atunci când cumpărase
Gabi bilete să plecăm, surprizăăăăăă!, la Barcelona de ziua mea și eu nu puteam
face check-in-ul fiindcă aveam buletinul expirat. Până la urmă am plecat la
Barcelona, am văzut Casa Battlo , am plâns de fericire și acum știu că permisul
de conducere îmi expiră în 2024.
Nu îmi fac pașaport, fiindcă nu am unde să plec cu
pașaport. Acum vreo două zile m-a sunat nașa Amaliei. Locuiește în München,
este medic, are trei copii, lucrează non-stop și nu cunoaște nici ea toate
secretele războiului din Ucraina. I-am zis că în caz de ceva ce naiba facem.
Mi-a răspuns că este absolut normal să ne refugiem la ei, că au casă cu trei
etaje și încăpem toți. Am rezolvat așadar problema refugierii și m-am calmat cu
pașaportul.
Iodul este o problemă. Toată lumea a cumpărat pastile de
iod și nu mai găsești iod nici măcar dacă ai neamuri care lucrează la depozitul
cu iod. Am venit acasă panicată, din nou, că ar trebui să găsesc niște iod,
să-l pun la congelator, ca pe drojdie. Amalia m-a întrebat ce vreau să fac cu
iodul. ”Să fie acolo, mamă, că nu se știe niciodată...”. Mi-a spus, chill mama,
oamenii care au peste patruj’ de ani nu iau iod, fiindcă riscul de a face cancer la
tiroidă este scăzut și oricum, în caz de bombă nucleară sau centrală nucleară
distrusă aflăm prea târziu. Ba nu, ba nu, că noi suntem în Mordor și se aud
șoapte peste tot: ” Rumour grew of a shadow in the East, whispers of a nameless
fear and the ring of power perceived its time had now come.”
M-am calmat cu iodul.
Ieri a început isteria cu benzina, dar episodul ăsta m-a
găsit calmă și determinată să nu-mi mai pese. M-am imunizat.
Văd în jurul meu oameni care se adună și șoptesc. Eu nu
sunt invitată la întâlnirile șoptitorilor care cunosc secrete, fiindcă, așa cum
am afirmat la început, sunt o tâmpită. Șoptitorii știu chestii și șlefuiesc
destinele altora. Ei au putere, ei pot decide ce am sau n-am de făcut eu. Ei
sunt elfii și gandalfii cei înțelepți iar eu sunt un Frodo mic și fraier, care
e de sacrificiu. Faza mișto este însă că, la urmă, Frodo a fost cel mai a dracu`
dintre toți, a luat-o razna, sătul de situația creată de Sauron, a rezolvat
problema așa, frontal și a rămas cel mai simpatic personaj.
Atunci când frozii o iau razna, după ce au fost toată
viața lor niște hobbiți cuminți, șoptitorii înțelepți și care cunosc multe
secrete se opresc, uimiți, întrebându-se: ” Ni, mă , ce-o fi pățit ăsta micu’
?”. Lumea este plină de frozi
cuminți, harnici și altruiști, dar sfatul meu este să nu-i stârniți, că nu vă
scapă nici Sauron. Pace pe pământ!