Sfaturi la kilogram

Găsim pe internet sfaturi pentru oricine şi în legătură cu orice. Cred că cele mai căutate sunt sfaturile despre cum să fii mai sănătos, mai fericit, mai bogat şi cum să devii un părinte mai bun.

             Uneori citesc şi eu articole din categoriile de mai sus, fie pentru că titlul îmi trezeşte interesul, fie pentru că prietenii de pe Facebook par încântaţi de articol.

             Dat fiind faptul că am o sumedenie de oameni tineri în lista de prieteni, cele mai  căutate articole sunt cele despre “parenting”. Observ o preocupare din ce în ce mai mare a celor dispuşi să livreze sfaturi gratuite şi profesioniste în ceea ce-i priveşte pe tinerii părinţi disperaţi şi epuizaţi de noua provocare din viaţa lor: copilul.

             Ca de obicei, pentru a păstra o oarecare linie personală a blogului meu, o să vă povestesc câte ceva din experienţele mele de proaspătă mamă ( deja mi se apleacă de la folosirea în exces a diminutivului “mămică”, cât despre mine... am un metru şaptezeci şi n-aş fi putut niciodată să fiu diminutivată).

             Aveam aproape douăzecişicinci de ani, nu eram nici prea-prea, nici foarte-foarte pregătită să fiu mamă de bebeluş. Cu toate astea, s-a întâmplat să nasc un bebeluş, chiar în ţara asta, în care de când s-a băgat internet, părinţii se pare că au involuat din punct de vedere al iniţiativelor personale în ceea ce priveşte educaţia celor mici ( revin: nici termenul de “micuţii” nu-mi mai este pe plac, tot din cauza folosirii până la “nu-se-mai-poate” a lui prin media).

             Părerea mea este că accesul acesta la o informaţie facilă, aflată pe toate gardurile, a făcut mai mult rău decât bine în anumite domenii ale existenţei umane. Exemplu: bebeluşul are colici- google, căutare, sfaturi, medicamente, remedii naturiste, forum de mămici, gata, s-a rezolvat! Alt exemplu: copilul în vârstă de cinci ani este extrem de agitat, îi bate pe toţi partenerii de joacă din parc- google, căutare, sfatul psihologului,sfaturile mămicilor de pe forum, e normal să se bată la vârsta asta, nu-i băgaţi în seamă pe cârcotaşi, gata, s-a rezolvat.

             Eu una am luat-o băbeşte atunci când a apărut găluşca noastră pe lume. Am căutat medici- ei sunt acei oameni extrem de bine pregătiţi, care au răspunsuri la toate întrebările despre starea de sănătate a copilului. Medicii consultă copilul, îi fac analize, completează o droaie de formulare, se gândesc, analizează şi vin cu soluţii concrete la probleme. Umblând cu copilul pe la medici am rezolvat displazia bilaterală de şold, rahitismul, polipii, amigdalitele, răcelile, enterocolita şi alte mici probleme. Rezultatul umblatului pe la medici este o adolescentă extrem de sănătoasă, care nu a rămas traumatizată de vizitele la medici, nici nu a fost tratată după sfaturi şi păreri exprimate online.

             În ceea ce priveşte educaţia copilului mic, a trebuit să ne descurcăm singuri, tatăl, bunica, bunicul şi cu mine.

             Am plecat de la presupunerea că un copil fericit este un copil calm, relaxat, deschis către lume şi oameni, zâmbitor, care râde mult şi care este interesat de jocuri şi jucării potrivite vârstei. În viziunea noastră, copilul era fericit atunci când se juca, interacţiona cu alţi copii, descoperea lumea folosindu-se de toate simţurile. Cu toate astea, n-am lăsat copilul să bage nisip în gură, cunoscut fiind faptul că cei mai mulţi câini comunitari folosesc gropile de nisip pe  post de closet. Poate că am greşit, evitând o serie de enterocolite, dar una    ne-a fost de ajuns, cunoşteam frica şi teroarea din acea perioadă, aşa că nu, n-am lăsat-o să bage nisip în gură.

             La joacă, în parcuri, am îndemnat-o să-şi împartă jucăriile cu alţi copii,chiar dacă nu era prea dispusă la început. În felul acesta s-a deprins cu altruismul, o calitate a omului superior din punct de vedere sufletesc, calitate atât de utilă într-o societate care se doreşte a fi în schimbare, dar care a rămas înţelenită în apucăturile nesănătoase ale ultimilor douăzecişiceva de ani. Tot în parcuri i-am dat voie să ia un biscuite de la bunica sau bona care-i oferea cu zâmbetul pe buze mica recompensă (“Ţucu-te pe tine buni de frumoasa ce eşti tu!”). Da, a mâncat de la alţii şi nu a păţit nimic. Dacă nu dorea biscuitele sau napolitana, nu le lua, dar am învăţat-o să zică “Mulţumesc, nu doresc!” ( “nu-mi trăbă” a ieşit din discuţie de la bun început).

             Acceptam să intru în discuţii cu babele însoţitoare de copii mici. Din punctul meu de vedere, babele sunt enciclopedii ambulante. Dacă reuşeşti să faci abstracţie de limba ascuţită şi de debitul verbal consistent, o discuţie cu o babă pe tema “parenting ca pe vremea lu’ buna” poate deveni o adevărată plăcere. Adică de ce ia românească şi ciorba de lobodă sunt din nou foarte ‘in” iar sfaturile babei cu băsmăluţă nu ar fi? Avem libertatea de a alege dacă ţinem sau nu seama de sfaturile respective, nu?

             Un alt aspect important pe care l-am reglementat de la bun început a fost chestiunea cu violenţa fizică. Copilul meu nu a avut voie să bată alţi copii, nici să ridice palma sau pumnul la vreun adult. Interdicţia a fost clar formulată, începând – of, of, of, atât de greşit se pare, după părerea specialiştilor- cu  «  Nu ai voie să... ! » .  Nu ţin minte ca fata mea sa mă fi întrebat vreodată “ Da’ eu de ce nu am voie să mă bat?”. Nici nu s-a bătut conform  principiului « să nu cumva să te gândeşti acum la un elefant roz, care zboară ! ». Copilul meu nu s-a bătut pentru ca i-am interzis eu să se bată. Nu i-am spus niciodată “Bagă mâna în foc, dacă-ţi doreşti foarte tare lucrul ăsta. Vezi ce se întâmplă.” Replicile mele în astfel de situaţii au fost: “Dacă bagi mâna în foc, o să te arzi şi o să te doară foarte tare. O să trebuiască să mergem la spital şi acolo nu mai ştiu ce o să se întâmple.” Nici n-am bătut-o ca să nu facă boacăne, nici n-am pedepsit-o fără avertisment, nici nu i-am dat buline roşii, recompense, nici n-am lăudat-o în exces atunci când comportamentul ei era firesc.

             N-am avut nevoie de nicio metodă modernă, nu am citit nicio carte, niciun articol, pentru a-mi educa copilul. Mi-am găsit resursele de energie, de răbdare şi de infinită iubire necondiţionată, pe care le-am investit în fata mea în fiecare clipa petrecută împreună. Mi-am deschis ochii, urechile, gura şi sufletul faţă de alţi oameni cu care am interacţionat pe viu, de la care am primit idei şi sfaturi bune, sănătoase. Mi-am imaginat cum mi-aş dori să o vadă cei din jur pe fata mea, dar nu atunci, când era un guguloi urlător şi dragălaş oricum, ci peste zece, douăzeci de ani, când comportamentele necorectate din copilărie degenereaza în ceva mult, mult mai urât şi mai periculos. Asta am făcut: am pus fiecare carămidă în educaţia ei,    gândindu-mă cum va arăta construcţia atunci când ea va fi adult. Poate că am greşit interzicându-i sa bage nisip în gură. Poate că am încorsetat-o interzicându-i să se bată prin parcuri cu copiii. Poate că i-am  limitat manifestările atunci când i-am explicat faptul că oamenii din jur nu sunt obligaţi să-i tolereze ţipetele şi urletele pe stradă, în magazine sau în cofetărie.  Probabil că am greşit explicându-i că poţi obţine rezultate mai bune vorbind normal, calm, decât zbierând. Cu toate astea, râsul în hohote şi zimbitul cu toţi dinţii  au   însoţit-o mereu pe fata mea.

             Da, copilul meu a fost tot timpul un copil fericit, în ciuda interdicţiilor şi a educaţiei primite. Zic “în ciuda”, pentru că în multe privinţe nu sunt de acord cu tendinţele de pe piaţa parenting-ului. Sunt de acord cu un lucru: copilul are nevoie de toată iubirea părinţilor săi. Vă mai spun un secret : copilul are nevoie la începutul vieţii de mult, foarte mult timp petrecut cu părinţii, după care are nevoie de spaţiu pentru a începe să se descurce aproape singur, ducând cu el în rucsăcelul pregătit de părinţi în primii ani toate bunătăţile pe care ei le-au băgat acolo. Este o meserie grea, asta de părinte, mai grea decât orice altă meserie, tocmai de aceea nu este loc de improvizaţii bazate pe sfaturile la kilogram furnizate de veveveu. Sunt mai valabile babele cu ale lor sfaturi, chiar dacă uneori simţim nevoia să le dăm cu ceva în cap. Dar noi nu le dăm... Ştiţi de ce? Pentru că părinţii noştri ne-au interzis în mod categoric să-i dăm cuiva în cap. Ia gândiţi-vă ce va fi peste vreo douăzeci de ani cu copiii care acum sunt atâââââât de drăguţi când îşi pălesc partenerii de joacă de prin parcuri sau ridica mânuţa dolofană să o pleznească pe mami fiindcă nu i-a cumpărat jucăria ori ciocolata. Factorul « drăgălăşenie » nu va mai fi acelaşi, iar regretele de a-l fi lăsat pe copil să vadă ce se întâmplă dacă-şi câştigă supremaţia prin puterea palmei vor fi tardive.

             

Papucăraia

Este una dintre cele două perioade de crize domestoide şi domestice din an: se apropie Paştele. Domestos-ul, Cif-ul, lavetele, pâţâitoarele cu loţiuni de tot felul, apă multă, mirosuri de chimicale răspândite prin toată casa, dureri de şale, mâini înţepenite de atâta frecat şi lustruit, nervi,  ameninţări, copil şi bărbat stresaţi de fiecare firimitură picată pe parchetul curat, geamuri spălate chiar dacă plouă, dulăpioare frecate, căni, pahare şi farfurii limpezite chiar dacă-s curate, priviri furioase aruncate lucrurilor inutile care zac numai pentru a strânge praful, decizii categorice de îndepărtare a unora dintre ele, haine şi rufe spălate şi călcate, rotirea garderobelor după anotimp, mulţi saci cu gunoi duşi la tomberon, unghii stricate de atâta frecat, frig la picioare din cauza aerisitului cu tot dinadinsul, draci şi înjurături vecinilor care-şi scutură ţoalele după ce am spălat pervazurile geamurilor, babe care măcăne pe sub geamuri, turuind meniul din ziua de Paşte, copii urlând, claxoane şi maşini parcate strâmb, anapoda, în zona pieţei, tâmpenii la televizor despre masa îmbelşugată, cozonaci, ouă roşii şi miei care trebuie obligatoriu omorâţi, că aşa-i tradiţia ( n-am mâncat şi n-o să mănânc carne de miel, în ciuda tradiţiilor care m-ar transforma într-o bună creştină), lumina sfântă care vine cu elicopterul.

             M-a luat valul şi era să uit despre ce vreau să vă povestesc astăzi : despre papuci. N-am obsesia încălţărilor. Sunt chiar bucuroasă când pot arunca sandale, balerini, pantofi sport, cizme, şlapi la gunoi. Nu arunc sacii direct în tomberon, ci îi las lângă, poate s-o bucura un suflet sărman de ei.

             Am stat eu şi m-am gândit de unde mi se trage ciuda asta pe papucăraie.

             În seara asta am avut o epifanie: maică-mea e de vină!

             Maică-mea mi-a dăruit două picioare cu  platfus. Nu pot purta aşadar pantofi sau sandale cu tocuri înalte. Am încercat, aveţi cuvântul meu de onoare. Eram tânără, naivă, cântăream puţine kilograme şi aveam impresia că trebuie să fiu fancy. Mi-am chinuit picioarele, băgându-le în nişte chestii înguste, frumos colorate, frumos decupate, cu tocuri aşa şi aşa, care făceau cracul mai lung, numai bun de ieşit de sub fusta până la genunchi. Drăguţ, nu?     Look-ul îmi era apreciat, nu mă fluiera nimeni pe stradă, că doar nu m-am născut să fiu fluierată, eram aliniată la cerinţele societăţii. Aveam însă o mare problemă: mă dureau picioarele de-mi venea să bat pe cineva. Am suportat o perioadă chinul, beşicile, umflăturile şi nervii, până când am decis că încălţările cu toc nu mai au ce căuta în viaţa mea.

             Gândind retrospectiv, îmi dau seama că tot mama e vinovată pentru aroganţa cu care tratez papucii.

             La finele clasei a douăsprezecea urma banchetul. Eu, la Rădăuţi, mama, la Cluj. De rochie s-a ocupat o croitoreasă din megalopolisul meu natal ( era o hidoşenie de rochie roz bonbon, dintr-un material sintetic, cusut după un model de rochie dintr-o revistă de pe vremea lu’ mam’mare, care-mi conferea aspectul unui  dreptunghi roz, cu un volan la unul dintre capete), papucii însă nu     i-am putut găsi, aşa că mama m-a chemat la Cluj, oraş mare şi bine aprovizionat, în care sigur puteam găsi ce căutam. Adevărul este că nu căutam nimic deosebit, pentru că nu am avut niciodată acea cochetărie tipic feminină ( am pierdut-o de fapt pe la şase ani şi jumătate, când am început să port uniforma şcolară, din care ieşeam pentru a intra direct în pijama...). Nu mai ţin minte periplul prin magazinele din Cluj, cert este că am ajuns în ceva boutique cum le zicea pe atunci, în care se vindea marfă turcească. Mi-a picat privirea pe o pereche de opincuţe cu bling-bling - din lac negru, cu fundiţe aurii. Se băteau opincuţele alea cu rochia roz bonbon de le săreau fulgii, dar asta nu mă interesa deloc : vroiam opincuţele alea lucitoare. Mama mi-a dat voie să le probez, enervată probabil de atâta umblătură.     Le-am încălţat, plină de speranţe şi fluturaşi de prinţesă bling-bling în stomăcel.. Rictus, dezamăgire- erau cu un număr mai mici. Eu port 40 « românesc » şi ele erau  40 « nu-ştiu-de-care ». Privire disperată : « Nu aveţi cu un număr mai mare ? », « E cel mai mare număr din magazin...”, ah, oh, tristeţe şi jale, până când mama a luat decizia: “Le cumpărăm ! » « Mi-s mici, mama... » « Altele mai frumoase n-o să găseşti în tot Clujul!”. Şi    uite-aşa m-am ales la banchetul de absolvire cu o pereche de opincuţe superbe, care mi-au transformat seara respectivă într-un iad. Le-am aruncat cândva, mai târziu, la gunoi. Din prinţesă m-am transformat într-un băieţoi care purta încălţăminte sport şi blugi. Partea frumoasă era că zâmbeam şi-mi mişcam în voie degetele picioarelor, care-mi cântau ode de mulţumire.

             Exceptând scurtul episod descris la începutul poveştii mele, nu am mai acordat niciodată o prea mare importanţă papucilor. N-am nevoie din piele, n-am nevoie cu toc, n-am nevoie de firmă, n-am nevoie decât să-mi fie fericite degetele de la picioare.

             Uite-aşa am devenit eu o maşteră care se uită de fiecare Paşte strâmb la papucăraie, zâmbeşte drăceşte şi mârâie scurt : “La gunoi cu voi!”

             Dacă mă uit bine la ghioambele unora dintre vedetele care poartă jimmy choo-i până la pleznesc venele, nu pot decât să-mi râd în pumni, lopătând fericită către grădiniţă cu tenişii cumpăraţi cu 49 de la magazinul cel mai ieftin din mall.

Balada vorbelor mărunte

François Villon este unul dintre autorii mei preferaţi. L-am descoperit în adolescenţă, într-o carte din colecţia “Biblioteca pentru toţi” pe care am cărat-o cu mine de colo-colo, deschizând-o ori de câte ori sufletul îmi cerea puţină refulare.

             Trăim în vremuri de preţiozitate exagerată, duhnind a ifose amestecate cu lingura din lemn prin ceapa călită. Rujul de pe buze nu atenuează veninul vorbelor rostite. Concertul de Brahms ascultat la radio nu şterge amintirea manelelor ascultate la ceas de seară în cabana mirosind a grătare din ceafă de porc . Hainele cumpărate pe bani mulţi nu astupă găurile din suflete. Revistele glamour nu pot înlocui cărţile urâte şi vechi, fără imagini. Citatele din clasici nu ne fac mai buni, nici mai deştepţi, ci ne bulversează într-o lume aiuritoare, fără cap şi fără coadă. Trebuie să fim performanţi, trebuie să ne muşcăm între noi pentru a răzbate, trebuie să avem bani pentru a fi credibili, trebuie să ne încruntăm şi să strigăm pentru a avea dreptate.

             Sau putem alege să nu fim nimic din ceea ce ni se cere. Putem să rămânem ... noi, aşa cum ne plăcem atunci când ne uităm în oglindă şi atunci când vorbim cu noi înşine în gând. Putem să acceptăm senzaţia neplăcută din stomac atunci când suntem agresaţi. Putem să zâmbim strâmb când suntem dominaţi într-o discuţie. Putem să nu-i băgăm în seamă pe toţi cei care încearcă să transforme ceea ce am vrut să fim atunci când am început să ne gândim la ceea ce am vrea să fim atunci când vom fi mari.

             Durerea distrage atenţia, ignoranţa prosteşte şi răutatea ucide. Ca să nu mă doară iau medicamente, ca să nu devin ignorantă sting televizorul şi citesc o carte, ca să nu devin prea rea, citesc poeziile lui François Villon. De ce?  Este strategia mea personală de deviere a gândurilor de la întâmplările mai puţin fericite de care am parte în viaţă.

             Spre exemplificare, vă ofer spre citire “Balada vorbelor mărunte”, dorindu-vă o lectură plăcută, chiar dacă textul este niţel  ciudat pentru vremurile noastre dominate de floricele parfumate şi fluturaşi roz cu puchiţele bleu:

Balada vorbelor mărunte

Ştiu musca-n lapte foarte bine;

ştiu omul după cum se-mbracă;

ştiu timpul rău de cînd senin e;

ştiu pomul sec din poama seacă;

ştiu arborele după cracă;

ştiu că e la fel tot ce e viu;

ştiu ce e munca şi ce-i joacă;

ştiu totul, doar eu nu mă ştiu!

Ştiu haina după cum îţi vine;

ştiu pe călugăr după floacă;

ştiu, după rob, pe cel ce-l ţine ;

ştiu hoţul de cum dă din fleancă;

ştiu, după chip, pe grăsuliu;

ştiu totul, doar eu nu mă ştiu!

Ştiu calul şi măgarul, bine;

ştiu şi ce duc şi ce-i apleacă ;

ştiu bine care-s curviştine ;

ştiu cum să socotesc pe-abacă;

ştiu că visarea e buimacă;

ştiu Hus de ce-a fost ars de viu;

ştiu pe toţi cei ce vin şi pleacă ;

ştiu totul, doar eu nu mă ştiu!

Închinare:

Ştiu totul, Doamne-n mintea-mi seacă;

ştiu orişiunde cum să fiu;

ştiu moartea ce poate să facă;

ştiu totul, doar eu nu mă ştiu!