Zâna-Şefă

Neglijez hainele. Şi ele pe mine. Am avut mereu o nedumerire, care mă preocupă chiar şi acum, la vârsta bătrâneţii: din două bunici cochete şi o mamă enervant de cochetă, cum am putut eu ieşi în halul ăsta de... necochetă?

          Ca să înţelegeţi mai bine, o să vă povestesc câte ceva despre bunicile mele şi maică-mea.

          Nu exista zi în care să nu le fi văzut aranjate, mumoase, cu puţin ruj pe botic şi cu buclişoarele aranjate în oglinda. Erau corect aranjate chiar şi când prestau munci transpirate şi aburite, din categoria “făcut mâncare”, “călcat rufe cartonate cu aracet, stropite cu apă scuipată din gură” ( era o practică a timpului şi Oma Coca scuipa rufele de nu se vedeau...), “ spălat încălţăminte cu noroi la chiuvetă, cu apă rece”, etc.

          Maică-mea mergea toamnă de toamnă la câmp, cu elevii şi sunt convinsă că era elegantă chiar şi printre rândurile interminabile de barabule şi păpuşoi. Maică-mea este elegantă şi când doarme, că poartă nişte cămăşi de noapte din alea de le purtau Gina Lollobrigida şi Sofia Loren când vroiau ele să fie alese cele mai sexy arătări de pe suprafaţa pământului.

          Sincer, sunt aproape sigură că bunicile mele şi maică-mea s-au născut elegante. Au apărut pe lume în secunda 0 iar în secunda 1 au început să orăcăie după oglindă, ruj, parfum, pudră şi bigudiuri.

          Nu ştiu ce-oi fi ales eu de pe tăviţă la tăierea moţului, dar cred că ursitoarele mele erau întoarse cu spatele la mine, preocupate să bage mâncare în ele, lăsându-mă de izbelişte. Aşa că am ales anapoda. Măcar de alegeam  stetoscopu’ sau banu’... nu aveam la ora asta problemele pe care le am. De m-aş întâlni acum cu ursitoarele mele, le-aş trage două palme după cap şi le-aş întreba: “A fost bună haleala la tăierea moţului meu, japiţelor?”

          Bine, acum mă liniştesc şi încerc să fac o incursiune în minunata mea copilărie, pentru a afla sursa răului. Pentru că e rău să fii femeie cu acte în regulă şi să nu ai nici cea mai mică apăsare în privinţa  aspectului tău exterior.

          Povestea mea începe la finele clasei I.

          Era obiceiul să se organizeze serbări din alea fastuoase, cu public lăcrămos şi copii tremurători de emoţii. Unii dintre noi făceau diaree din cauza stresului, fiindcă nu ne pălea doar tovarăşa învăţătoare dacă ne încurcam, acasă ne păleau şi mamele, dacă le făceam de ruşine.

          Eu nu aveam stres cu rolul pe care trebuia să-l învăţ. Am stat dintotdeauna bine cu memoria, pentru că maică-mea, după cum v-am mai povestit într-o altă postare, a fost precursoarea ălora de-au inventat procedeele mnemotehnice. Acuma, drept sa vă spun, procedeele propuse de maică-mea erau cam sovietice, dar ca orice produse “Made in URSS” erau date naibii de eficiente. Două palme peste cap, urmate de o încruntătură minunată, cu sprâncenele perfect pensate, încheiate cu un mârâit scurt, de multe ori neinteligibil. Credeţi-mă: funcţionează!

          Învăţasem rolul, care cred că era destul de lung, pentru că eu eram ceva şefă peste zânele anotimpurilor. Erau patru zâne care trebuiau să zică ceva şi eu le ziceam fiecăreia dintre ele câte ceva. Acuma partea cu zisul nu era cea mai importantă. Partea cu costumele era cea mai apăsătoare.

          În acest moment intervine dilema mea. Până în ziua serbării respective fusesem cea mai frumos îmbrăcată fetiţă din câte cunoşteam. Aveam haine cusute, tricotate, croşetate, brodate, împopoţonate, colorate, înfoiate, reşapate, aveam tot ce se putea avea în vremurile respective. Mă înfundau bunicile şi mama cu haine care de care mai minunate, că doar eram mascota lor şi « Ce-o să zică doamnele din târg ? ».

          Na, în ziua serbării bunicile mele şi cu mama mea au dat-o în bară big time. Am fost cea mai sărăcăcioasă Zână-Şefă din istoria omenirii. Mi-au confecţionat un costum din pânză albă, de sac, pe care au lipit nişte stele decupate din ambalaje de la ciocolată sau bomboane. Fusta era lungă, dreaptă, cu elastic în talie iar bluza era simplă, decupată la gât, cu mâneci lungi, incomode. Arătam ca o fantomă în mizerie. De fapt, nu, cred că nici măcar o fantomă nu ar fi acceptat să bântuie îmbrăcată în halul ăla.

          Partea cea mai proastă nu a fost că eu arătam oribil, ci că celelalte zâne arătau superb. Aveau nişte rochiţe cusute din tot felul de voaluri, în culorile anotimpurilor, cu multe, multe floricele aplicate pe ele şi purtau pe cap coroniţe superbe. Ţin minte rochia pe care o purta Zâna Primăvara: verde smarald, croi impecabil, floricele delicioase, coroniţă de-mi venea s-o prind de cap şi să o bat foarte tare.

          Urc pe scenă. Mă postez pe piedestalul de zână şefă. Le văd pe subalternele mele. Mă uit la mine şi la fusta mea sac, cu steluţe care deja se dezlipeau. Mă hotărăsc să fiu tristă. Încep să uit replicile. Mă fâstâcesc şi încep să bălmăjesc cuvintele. Zic cuvinte care nu aveau ce căuta în strofele pe care le învăţasem cu atâta sârg.  Prestaţia mea a fost cea mai jalnică iar costumul meu a fost cel mai urât.

          În ziua aceea am avut o cădere nervoasă, hotărându-mă să dispreţuiesc profund hainele. Am decis sa nu le mai acord importanţa cuvenită.

          A fost ziua în care m-am hotărât să nu mai fiu niciodată o zână. A fost ziua în care visul nu a devenit realitate şi eu a trebuit să trăiesc mai departe cu  cioburile unei poveşti fără final fericit în suflet.

          O, nu-mi plângeţi de milă, nu sunt nici pe departe o victimă. Sunt doar eu, cea care nu este o zână, dar care se pricepe foarte bine să scrie poveşti despre şi pentru zâne. Tricotez chiar şi cuşme pentru zâne. Zânele fac în continuare parte din viaţa mea. Singurele pe care le-aş plesni cu sete peste ceafă sunt ursitoarele mele, pentru că nu şi-au făcut deloc bine treaba.

         

 

Poveşti de schingiuit copiii

Mi-a picat privirea aici şi m-am supărat: http://www.crestinortodox.ro/credinta-pentru-copii/povestiri-talc/mucenita-care-a-scos-ochii-pentru-hristos-123284.html .  Evul Mediu s-a încheiat de mult timp, atâta doar că unii încă nu par a-şi da seama de asta.

          Eu nu le citesc niciodată, dar chiar niciodată copiilor mei “Capra cu trei iezi”, nici “Scufiţa roşie”. Evit, pe cât posibil “Albă ca Zăpada” şi am serioase îndoieli în ceea ce o priveşte pe “Cenuşăreasa”, chiar dacă este vorba despre basmul meu preferat.

          Cum să-i citesc unui pui de trei sau patru ani o poveste cu capete de iezişori înfipte în pari, stând cu dinţii rânjiţi în geam, aşteptând-o pe mămuca? Care-i treaba cu lupul care moare ars într-o groapă, după ce a mâncat sarmale? Imaginea iezişorilor cu dinţii rânjiţi îmi pare a fi una dintre cele mai terifiante din lumea basmelor.

          Toţi copiii îşi iubesc bunicuţele. Cum ar fi să şi le imagineze mâncate de lup?

          Nu sunt de acord nici cu variantele uşor edulcorate ale basmelor de mai sus, acelea în care moartea iezişorilor nu e descrisă amănunţit iar bunicuţa scapă vie şi nevătămată din burta lupului.

          Majoritatea basmelor nu au fost născocite pentru copii, punct! În vremurile de demult oamenii stăteau în jurul focului, plictisindu-se, aşa că au început să născocească tot felul de poveşti, care de care mai fantastice. Poate că unele basme le-au fost povestite şi copiilor, din dorinţa de a-i disciplina, inoculându-le teamă şi reţinere.

          Amalia era mică, în clasa I sau a II-a, când profesorul de religie le-a spus că aceia dintre copii care nu vor fi cuminţi vor fi loviţi de lepră, pierzându-şi degetele de la mâini şi picioare. Dimineaţa se trezea micuţa mea şi-şi făcea inventarul degeţelelor. O altă poveste din manualul de religie era cea cu un băieţel obraznic, care a căzut de pe o scară şi şi-a rupt piciorul, pedepsit fiind de Dumnezeu pentru faptele sale.

          Repet, pentru a doua sau a treia oară pe blogul ăsta: Eu nu cred într-un Dumnezeu pedepsitor! Numai proştii, ignoranţii, slabii de caracter se lasă dresaţi de poveştile de groază extrase din Biblie. Rostul lui Dumnezeu şi al Bibliei sunt să ne ajute să devenim nişte creaturi bune, armonioase pe dinăuntru şi echilibrate în relaţiile cu cei din jur, fie ei oameni, animale sau plante.

          Am citit pasaje din Biblie, pentru că sunt interesată de poveşti frumoase, cu tâlc, dar şi de istorie. M-am relaxat citind şi nu am avut nevoie de nimeni care să mă lumineze, pentru că am un creier, oarecare educaţie şi dorinţa de a înţelege chestii.

          Poveştile pe care le povestim sau citim copiilor noştri trebuie alese cu cea mai mare grijă, pentru a nu lăsa urme negre în sufletele şi creierele lor. Una dintre primele cărţi pe care le-am primit în copilărie a fost “Poveşti cu zâne”, scrisă de Contesa de Ségur. Am învăţat să citesc cu ajutorul cărţii respective. Mă îngrozeau însă anumite imagini. Exista, ţin minte, o imagine terifiantă în carte cu un şoarece mare, uriaş chiar, gri. Ţineam seara cartea în mână şi nu îndrăzneam să o deschid, ca să nu văd şoarecele.

          O altă poveste care mi-a marcat copilăria a fost cea a lui Oma Coca. Îmi povestea, cu duioşie, cum o să moară ea şi o să meargă acolo sus, în spatele norişorilor, unde o vor întâmpina îngeraşii. Am întrebat-o ce o să fac eu atunci. Mi-a spus că eu o să fiu supărată şi o să merg în spatele sicriului în care ea o să fie culcată. Aici mi s-a cam închis apetitul pentru îngeraşi si serafimi. Chiar aşa s-a întâmplat: Oma Coca a murit într-o zi urâtă de ianuarie, după ce a suferit cumplit din cauza cancerului de colon. A murit topită, roasă de dureri atroce şi eu am mers în spatele sicriului ei, dar nu am plâns. Mă uitam pe cer, după îngeraşii care trebuiau să o aştepte. Cerul era plumburiu şi probabil că îngeraşilor le era la fel de frig ca şi mie.

          Există sute, mii, milioane de poveşti frumoase pentru copii. Poveşti care construiesc, încurajează, destind şi înfrumuseţează. Mintea şi nu frumuseţea copilului trebuie grijită.

          Spun NU ! educaţiei prin frică şi îndoctrinare. Spun DA ! educaţiei pozitive şi  realiste. Copiii au nevoie să cunoască poveşti  citite din tot felul de cărţi, inclusiv din Biblie. Copiii au nevoie să-şi creeze în minte  imagini care să-i ajute să se raporteze la lumea din jur. Copiii au nevoie să ţină fruntea sus şi umerii drepţi. Ei au nevoie să gândească înainte de a vorbi. Au mare, mare nevoie să comunice verbal şi non-verbal. Copiii au nevoie să înţeleagă şi să fie înţeleşi.

          Nu-i voi face reclamă niciunei poveşti dintre cele pe care le citesc eu copiilor la grădiniţă. Spun atât: fără iezişori omorâţi, fără bunici mâncate de lup şi fără poveşti sovietice, stahanoviste, care cum-necum au supravieţuit în bibliografia preşcolară. E vremea desprăfuirii.

          Amalia mea a avut noroc cu doi părinţi care i-au explicat cum vine treaba cu lepra , mă întreb însă ce-o fi în mintea altor copii, care nu numai că au parte de un Dumnezeu pedepsitor propovăduit de alţii, dar şi de părinţi pedepsitori, pe care nu şi i-au ales ei, ci i-au primit drept pleaşcă la naştere. Pe copiii ăia i-aş aduna eu într-o  vară, într-o poiană din pădure şi le-aş spune câte lucruri minunate ar putea face în viaţă, cu condiţia să-şi scuture ceaţa fricii de pe creiere şi sufleţele. Amin !

Doamnă, o făcut caca?

Grupa mică este cea mai fiziologică dintre toate grupele de grădiniţă. Grupa mică este cea mai amuzantă dintre toate grupele de grădiniţă.

          Sunt o intelectuală, dom’le, sunt licenţiată în Pedagogia Învăţământului Primar şi Preşcolar. Am preocupări alese, citesc cărţi de pedagogie, caut materiale didactice cât mai interesante pentru copii, cotrobăi prin internet, mă documentez, mă implic în tot felul de proiecte, car kilograme de jucării la grădiniţă, în speranţa că cei mici vor găsi cel puţin o jucărie pe gustul lor. Ponei şi unicorni, păpuşi cu păr, păpuşi chele, set de coafor, set de doctor, cuburi, rotodiscuri, Thomaşi mari, Thomaşi mici, Lego, jocuri de masă, cărţi groase, cartonate, cărţi textile, jucăriiiiiii, jucăriiiii!

          Am câte o zi în care mintea mea funcţionează cam aşa:

          - “Caietul educatoarei”... obiective de referinţă....tema anuală de studiu...

          - Ingrid, am muci!

          - Ia, te rog, o batistă şi şterge-ţi nasul.

          - Unde să duc mucii?

          - La coşul de gunoi, te rog.

Revin: număr de activităţi integrate, domenii experienţiale, câte de matematică?, limbă şi comunicare... o activitate, da, bine. Estetic şi Creativ... o muzică, o plastică, alternativ...

          - Mă trece caca!

          - Tare?

          -Mhm ( ţopăieli).

          - Stai, o chem acum pe Lumi să te ducă la baie.

Trece dimineaţa, vine prânzul, copiii mănâncă ( “O zis mama să pap tot.” “ Mănâncă supa şi cât poţi din felul doi.”, “Mai vreau pită!”, “Spune “te rog!” “, şamd). Se merge la baie, se execută programul de tranzit intestinal, se spală mânuţele (“Spală-te cu săpun!”), după care urmează programul de dezbrăcat şi culcat.

          Capul meu începe să macine informaţiile strict intelectuale: fişe de evaluare, raport de evaluare iniţială, bifat!, caiet de observa...

          - Mă ajuuuuţi? Nu pot!

          - Ai puţină răbdare, acum o ajut pe D.

          - Ai văzut ce bluză aaaam?

          - Foarte frumoasă ! Pijamaua ta miroase frumos. Ţi-e somn?

          - Da, o să dorm.

          -Somn uşor!

          - Dă-mi căluţu’ !

          Copiii sunt în pat. Mă aşez la masă, încep să răsfoiesc cărţi, reviste, orice mă ajută să planific fară să greşesc. Creierul funcţionează: proiecte educaţionale, termen-limită?, dosarul de gradul II, inspectorat, acte, semnături, bibliorafturi, activitate metodică, cănd?, ora 17, miercuri, obiective operaţionale grupa mică, mărul-observare, harta proiectului, scrisoare pentru părinţi.

          Cap ridicat:

          -Vleau caca!

          - Încalţă-te, o chem pe Lumi.

          - Nu pot, că nu intlă picioiu’! Vleau cacaaaaaaa!

          - Alo? Doamna Lumi, haideţi repede... hai, bagă piciorul, că trag eu de papuc!

          Trece programul de somn,, încep să apară primii părinţi, bunici, bone.

          - Maaaamiiii!

          - Du-te să te îmbrace! Te aştept la uşă.

          Mama rămâne în pragul uşii, uitându-se blajin la copilul care-şi bagă mâinile în părul meu, cât timp stau aplecată ca să-l ajut să se încalţe. La plecare îi zice celui mic să salute. El nu vrea. Nu vrea nici ea, aşa că pleacă amândoi, fericiţi că s-a mai încheiat cu bine o zi la grădiniţă.

          Petrec o fetiţă la uşa. Îi dau gustarea, îi zâmbesc mamei şi dau să plec.

          - Auziţi?

          - Da, poftiţi.

          - Aţi început să faceţi germană cu ei? Nu mi-a zis nimic acasă...

          - Da, am început săptămâna trecută. Nu cred că va spune ceva acasă prea devreme. Trebuie să aveţi puţină răbdare.

          - Mhmmmm... da’ auziţi? Caca o făcut? Era cam constipată ieri.

          Mintea mi se blochează. Mult caca şi pipi şi muci într-o zi, dar chiar nu mai ştiu care, cine, cum şi când. Ridic din umeri şi mă întorc spre salvarea mea:

          - Doamna Lumi, o făcut V. caca azi?

          Răspuns prompt:

          - Da, la prânz.

          Mama zâmbeşte fericită, mă salută cu “O zi bună!” şi pleacă, de asemenea mulţumită că s-a mai încheiat cu bine o zi fără constipaţie la grădiniţă.

          Ziua se încheie şi pentru mine, încerc să-mi pornesc rotiţele de pedagoagă cu studii superioare, să fac verificarea mentală a actelor de rezolvat, dar singura mea replică este una á la Scarlett O’Hara: “O, mai dă-le naibii de acte: mai e şi mâine o zi!”

Copiii, victimele nepăsării

A mai murit un copil. Nu din cauza câinilor, ci din cauza unei fiare mult mai perfide şi mai periculoase: un mamifer numit “om”.

          Avea zece ani copila. Trăia într-o familie cum nimeni nu-şi doreşte. Norocul ei au fost câţiva oameni cu suflet, care au adoptat-o într-un fel sau altul şi s-au străduit să-i ofere ceea ce, în mod firesc, ar fi trebuit să vină din casa în care trăia cu ai ei. S-a întâmplat însă ca cineva din casa ei să fie un criminal. S-a întâmplat ca fetiţa să se încreadă într-un pedofil ucigaş. S-a întâmplat ca neomul de copiii căruia avea grijă şi fetiţa să o ademenească, violeze, sugrume şi arunce la gunoi.

          Câţi copii au fost aruncaţi anul ăsta la gunoi? Câţi bebeluşi au fost născuţi vii, sănătoşi , după care au fost ucişi de mamele lor şi abandonaţi în cârpe şi pungi din plastic prin locuri mizerabile, colcăind de şobolani şi câini flămânzi?

          Stau şi mă întreb cine sau ce decide dacă o minune are sau nu sorţi de izbândă pe pământul ăsta. Copiii sunt minuni umblătoare în lumea asta. Am avut o minune în mine timp de nouă luni şi încă nu mi-am revenit din bucuria pe care am simţit-o în clipa când am luat-o pentru prima dată în braţe.

          Întîmpin în fiecare zi minuni în pragul uşii, la grădiniţă. Unii abia dacă vorbesc, mă strigă “Ghighid”, dar mă strigă. Le văd ochii uimiţi de descoperirile făcute, le văd ochii trişti după mami, le văd pielea ca mătasea neîncepută, le admir cutele de grăsime atunci când îi ajut să-şi îmbrace pijamaua, le aud respiraţia atunci când dorm în pătuţurile cu lenjerie albă, foşnitoare.

          Cine a decis ca aceşti copii să aibă dreptul la o copilărie fericită iar alţii , care trăiesc şi mor printre gunoaie, nu?

          Unde suntem noi, adulţii, atunci când un copil sănătos moare? De ce mor copii în accidente de maşină? De ce mor copii omorâţi de taţi sau mame alcoolici ? De ce mor copii ? De ce ?!

          Nu, nu este doar obligaţia părinţilor de a-şi proteja copilul. Existăm şi noi, ceilalţi oameni. Avem ochi, avem urechi, avem grai, avem nerv. Avem nu doar dreptul ci şi obligaţia de a reacţiona.

          M-am săturat de textele din categoria “România, o civilizaţie medievală”. Unii ridică din umeri când apar ştiri despre copii abuzaţi de părinţii care-i leagă de paturi sau de pomii din curte. Alţii urmăresc cu aviditate ştirile despre copiii retraşi de la şcoală şi vânduţi ca sclavi pe la stâne sau ferme. Unii copii sunt arşi şi maltrataţi de taţi abrutizaţi de alcool şi sărăcie. Alţi copii sunt arşi de vii în căsuţele sărăcăcioase , în timp ce părinţii umblă prin sat căutând băutură.

          Ştirile vin şi trec. Noi ne uităm, ne îngrozim şi gata, la un moment dat groaza se estompează.

          Copiii sunt victimele indiferenţei noastre, nu ale fiarelor care-i bat, ard, leagă, înfometează, neglijează, violează, vând, omoară.

          Promit ca data viitoare când o să mai văd o retardată cu haine mulate, machiaj elaborat şi tocuri de cocotă care-şi tărâie copilul frustrat şi urlător printre blocuri să-i trag dobitoacei un şut în dos, ca s-o învăţ minte să aprecieze minunea aia de copil pe care a primit-o cadou.

          Vă invit şi pe voi să luaţi atitudine. Orice gest mărunt contează. Gata cu societatea medievală văzută pe la televiziuni. Căutaţi adunături organizate de oameni care vor să ajute alţi oameni. Oferiţi-vă ajutorul necondiţionat. Reacţionaţi la violenţa asupra copiilor. Nu “Like”, nu “Share”, nu comentarii. Fapte, fapte, fapte.

          Viaţa unui copil abuzat este a naibii de grea. Dar atâta timp cât un copil bătut, certat, ars la sobă, ţinut în frig şi foame rezistă, înseamnă că are în el suficiente resurse cât să-l aştepte pe unul dintre voi să-l ajute.

          În România mor mulţi copii sănătoşi şi situaţia trebuie să se schimbe.

          Armaghedonul nu vine de undeva de sus, el este cât pe ce să se dezlănţuie aici, pe Pământ. Dacă vor mai muri mulţi copii în timp ce noi ne uităm la ştiri,  citim ziare sau pupăm moaşte, înseamnă că noi, ca societate, am eşuat. În clipa aceea va începe cu adevărat să-mi fie ruşine cu ţara mea.

DESCURCĂREALA

Adolescenţa a fost cea mai urâtă perioadă din viaţa mea. O asociez cu iarna întunecoasă, înfrigurată, umedă şi fară speranţă de primăvară.

          În altă ordine de idei: pe vremea aceea cine nu se descurca, răbda foame, frig şi era frustrat. Tata murise, asa că nu mai avea cine să ne aprovizioneze toamna cu mere, cartofi, lemne de foc pentru micuţa sobă care era instalată în holul apartamentului nostru. Nu mă întrebaţi cum se descurca tata, cert este că fiind inginer de drumuri şi poduri umbla des pe la munte, aducând de  la ţărani provizii îndestulătoare. Poate că ştiţi şi voi poveşti cu viţei sacrificaţi noaptea, în secret, transportaţi cu mari emoţii în portbagajul “Daciei”. Desigur că toate astea nu erau suficiente, trebuia să mai stăm  la cozi pentru pâine, ouă, unt, lapte, ulei, salam... Toate se vindeau pe cartelă. Totul era raţionalizat şi cine nu avea neamuri pe la ţară sau pile la “Alimentara”, acela era “mâncat”.

          Mi se urcă glicemia, tensiunea, pulsul şi toate valorile care nu ar trebui să urce când îi mai aud pe unii spunând: “Şşşşş, taci, că vorbeşti tâmpenii! Chiar şi pe vremea lui Ceaşcă toată lumea avea congelatorul plin cu carne, ce naiba, toţi ne descurcam cumva.” Nuuuuuuuuu, nu ne descurcam cu toţii. Norocul meu este că am în casă  un om de aceeaşi vârstă cu mine, care are exact aceleaşi amintiri din perioada dinainte de ’89, altfel aş crede că mi-am pierdut eu memoria “pre-revoluţie”. Stăteam la cozi, înduram frig aşteptând să vină camionul cu butelii de aragaz, nu aveam căldură în apartamente, nici apă caldă şi uneori se lua şi lumina.

          Desigur că nu toţi avem aceleaşi amintiri. Una dintre vecinele socrilor mei este tovarăşa T., care tăia şi spânzura în târgul Rădăuţilor. De zâmbetul sau încruntătura ei depindea soarta multor profesori. Era Dumnezeu pe pamânt. Dimineaţa i se descărcau la poartă cofrajele pline cu ouă şi bidoanele cu lapte proaspăt şi cu smântână. Erau bine hrăniţi ea şi familia ei. Pe oriunde trecea răspândea groază şi frisoane. Închidea gurile multora doar aruncând o privire. Acum e o babă decrepită, care locuieşte în aceeaşi casă,  mai puţin cochetă, grijind câteva curci amorţite. N-am văzut-o de mulţi ani, dar de câte ori trec pe lângă casa tovarăşei T. am o vagă senzaţie de greaţă.

          Mama nu reuşea să se descurce din cauză că nici ea, nici tata nu au ştiut să facă troc. Erau fraierii care vroiau sa-şi pună seara capul pe pernă şi să nu tresară dacă sună telefonul sau soneria la o bucată de noapte. Noi nu am avut maşină. Noi nu am cumpărat apartamentul înainte de ’89. Tata avea o bicicletă, atâta tot. Cel care i-a urmat în funcţia de inginer şef  şi-a construit în decurs de un an ditamai căsoiul cu etaj, fiindcă a ştiut să se descurce.

          Ştiţi care este partea proastă?  Că descurcăreala a rămas un modus vivendi al românului de rând. Da, frate, românii se descurcă în orice situaţie, nu îndură lipsuri din cauză că sunt inteligenţi şi ştiu să se învârtă.

          Mi s-a întâmplat să fiu întrebată de ce nu plec din sistemul de învăţământ public, pentru a lucra pe un salariu mai mare în sistemul privat. Să fac şi eu ceva, să mă mişc, să mă descurc cât încă mă mai ţin bateriile. Cei care îmi descriu o asemenea variantă ar trebui să se documenteze temeinic în ceea ce priveşte grădiniţele particulare din Cluj-Napoca, a salariilor oferite cadrelor didactice şi a obligaţiilor pe care le au cadrele didactice. După aceea mai vorbim.

          Alţii m-au întrebat de ce nu aş putea lucra în două locuri, ca    să-mi completez  veniturile. Răspunsul este simplu: pentru că nu am cum, din cauza programului de la grădiniţă şi din cauză că am o familie de care trebuie să mă îngrijesc. Nu am menajeră, nici bucătăreasă iar aprovizionarea nu mi-o asigură nimeni altcineva din afara gospodăriei.

          Mă revoltă ideea de “descurcăreală’. De ce am abandonat ideea de trai decent asigurat din veniturile lunare obişnuite? De ce trebuie să mă simt vinovată dacă am pretenţia de a mă descurca doar din banii care-mi intră pe card în fiecare 9 ale lunii? De ce trebuie să plec capul atunci când se răţoiesc unii sau alţii la profesori, admonestându-i pentru pretenţiile exagerate?

          Nu vreau să mă descurc! Prefer să fiu o autistă care nu ştie să facă altceva decât să-şi exercite profesia pe care a învăţat-o pe parcursul a trei ani de facultate şi a câtorva ani de experienţă.

          Oamenii de rând sunt preocupaţi să se învârtă şi descurce, pierzându-i din vedere pe mai-marii care se « învârt » de zeci de milioane la o singură afacere cinstită. Fiecare albină din stupul ăsta mare numit România munceşte cât poate ea de mult, până-i pică aripile de oboseală, nemaifiind în stare să se revolte la vederea bondarilor graşi, care bâzâie tare şi fals, acumulând averi în timp ce biciuiesc albinele aşa, preventiv, ca să nu aibă curaj să protesteze.

          Nu, în privinţa asta nu s-a schimbat nimic. Poate că tovarăşa T. este acum o băbăciune decrepită care şi-a mâncat la vremea ei smântâna grasă întinsă pe felia de pâine albă, dar « puii » care au crescut în spiritul promovat pe vremea tovarăşei în cauză au ajuns acum ditamai bondarii care ne îndeamnă pe noi să ne descurcăm aşa cum s-au descurcat ei, mititeii, de au ajuns să aibă averi cât să le ajungă trei generaţii îmbuibate de aici încolo.

          Ei, uite tocmai din cauză că nu sunt o descurcăreaţă o să-mi îndemn fata să plece într-o ţară de proşti, o ţară în care din muncă cinstită se poate trăi bine.  Nu de alta, dar mi-ar părea rău să-şi irosească timp şi energie în încercarea de a se descurca, în loc să se concentreze pe vindecarea bolnavilor.

         

Găzdoaia bună

Astăzi este o zi de vineri superbă. După frigul îndurat timp de câteva zile simt cum mi s-au încărcat bateriile solare. Aerul e proaspăt şi am deschis  geamurile, ca să aerisesc bine de tot  încăperile.

          Apartamentul nostru este micuţ, cu două camere, dar îl iubim foarte mult şi l-am amenajat aşa cum ne-am dorit, cu preţul multor renunţări. Ne place să ne întoarcem acasă, să petrecem timp acasă, să sporovăim acasă, să primim oameni în casă, să râdem şi mâncăm acasă. “Acasă” nu sunt doar pereţii şi tot ce se află în interiorul lor, ci şi starea de spirit.

          Eu nu am gusturi moderne, minimaliste. Ador perdelele şi draperiile, păturile pufoase pe paturi şi canapeaua din bucătărie, covoraşele moi din baie, dar şi covoarele colorate, pufoase din camere. Parchetul masiv îmi crează o senzaţie de căldură, la fel şi pereţii coloraţi în portocaliu, verde şi galben.

          A-mi primi musafirii într-o casă curată este un semn de respect. Respectul înseamnă oferirea unui spaţiu aerisit, frumos mirositor, cu covoare bine aspirate, mobilă lustruită, baie dezinfectată, garnisită cu săpun şi cu prosoape curate, uscate.

          Avem un prieten în Germania care a  venit de foarte multe ori în vizită la noi şi mi-a spus odată că nu pricepe cum de reuşesc să-mi ţin casa atit de ordonată. Am ridicat sprânceana... “Cum adică?”. Mi-a explicat că vede mizeria de pe trotuare şi străzi , neexplicându-şi cum de nu ajunge o parte din ea şi în casă. Am râs atunci şi i-am spus că noi nu umblăm încălţaţi prin apartament, tocmai din cauza jegului de afară.

          Aseară au venit  un adult şi un copil în casa noastră. I-am întâmpinat cu uşa larg deschisă, bucuroasă de oaspeţi. Purtam şosete albe, fericită că am putut , în sfârşit, scăpa de încălţările purtate o zi întreagă.

          Bucuria mi-a fost diminuată de tropăiala copilului încălţat prin bucătărie. Purta pantofi sport pe talpa cărora se vedea mizerie încleiată.  După o tură completă de hol şi bucătărie, mama i-a atras atenţia că e nevoie să se descalte, după care a plecat. Copilul a rămas cu mine preţ de aproape o oră. Într-un final a venit şi mama, la timp pentru a-şi ajuta copilul aşezat comod pe “tron”. Fără a schiţa niciun gest de complezenţă, mămica a tropăit şi ea prin baie cu adidaşii de asemenea încleiaţi , plini de jeg, ştergându-şi bine tălpile de covoraşele noi, puse în urmă cu două săptămâni în baie.

          După ce au plecat am rămas cu un gust amar, asa cum se întâmplă de fiecare dată când respectul ţi-e răsplătit cu jeg.

          Chiar nu ma intereseaza farafastlâcurile astea mondene, cu tocuri tropăite prin casă. Până la urmă, este casa mea! Da, este cuibul meu cald şi primitor, pe care ne străduim să-l menţinem aşa. Sunt o femeie care munceşte mult şi care de multe ori nu are timp, nici energie să cureţe covoarele. Întrebarea mea este dacă ar trebui sa am obligaţia de a suporta nepăsarea celor care refuză papucii de casă oferiţi, preferând să-mi aducă murdăria în casă.

          Nu, domnule, nu este de bon ton să te descalţi se zice. Păi nu e de bon ton dacă mergi la vreo serată elegantă, unde toată lumea poartă ţinute de cocktail. Nu e de bon ton dacă intri într-o încăpere cu gresie rece sau dacă vezi gazdele purtând încălţările de exterior. Nu e de bon ton dacă chiar gazdele insistă să rămâi încălţat. Sunt enşpe mii de situaţii în care nu e de bon ton.

          Dar dacă intri într-o locuinţă în care gazda poartă şosete albe şi-ţi oferă papuci de casă, o fi oare de bon ton să-ţi ştergi tălpile încărcate de noroi de covoarele din casă ?

          Am stat eu azi dimineaţă şi m-am întrebat dacă mai sunt o găzdoaie bună dacă gândesc aşa. Stăteam în genunchi, frecând covoarele din care săreau bucăţele de gunoi uscat, după ce spălasem în maşină pufoşeniile din baie. Cugetam adânc la obligaţiile mele, la dorinţele mele, dar şi la starea mea de enervare.

          Concluzia mea este că în casa mea, pe banii mei , durerea mea de spate şi covoarele mele am dreptul să mă enervez cât vreau. Pot  să-mi permit să nu-mi placă o situaţie sau alta, pot să fac în aşa fel încât situaţia să nu se mai repete şi pot să deschid gura , aşa cum am făcut-o într-un târziu     ( prea târziu) aseară : « Noi nu umblăm încălţaţi prin casă ! »

          Sunt o găzdoaie bună sau nu ? Habar n-am, dar prietenul din Germania a spus odată : « Când ajung la voi, parcă vin acasă. Mâncare bună, companie plăcută şi covoare atât de curate, că aş putea dormi pe jos. »

PS : Mâncarea nu e cea mai bună, dar când îl serveam cu castraveţi muraţi (reţetă  bucovineană) îi venea să se mute de tot aici. I-am zis că mai bine nu, las’ că-i trimit eu castraveţii în Germania...

Când copilul nu vrea

Astăzi mi s-a înseninat ziua, când am văzut clipul acesta:

 Tuturor  ni se întâmplă să nu vrem sau să vrem neapărat ceva. Stă în firea noastră să nu fim mereu supuşi, încercând să ne impunem propria voinţă. Atâta doar că uneori uităm să explicăm şi din ce cauză nu vrem.

          Mi s-a întâmplat de multe ori să trebuiască să liniştesc copii care plângeau, vorbind în acelaşi timp neinteligibil. Mai mult decât atât, îşi întorceau capul într-o anumită direcţie, arătându-mi pe cineva sau ceva. Copiii care plâng foarte tare nu pot fi liniştiţi uşor. Singura replică salvatoare este: “Opreşte-te din plâns. După aceea îmi spui ce s-a întâmplat.” Nu cedez niciodată urletelor, decât dacă ele sunt cauzate de durerea unei lovituri. În cazul ăsta masez, aplic compresă umedă, măngâi locul dureros.

          De când s-a născut Amalia, am hotărât împreună cu Gabi să punem interdicţii obligatoriu justificate. “Nu e bine să faci..., pentru că...” ar trebui să fie punctul de pornire în orice discuţie părinte-copil. Unii zic că e bine să laşi copilul să-şi ardă degeţelul la sobă sau cuptor, ca să se înveţe minte. În cazul ăsta, ar fi bine să şi răstoarne oala cu apă clocotită pe el, că data viitoare sigur n-o s-o mai facă. Amalia nu şi-a ars degeţelul la cuptor, pentru că i-am explicat de ce nu e voie şi a priceput, fără să mai cerceteze. Amalia a luat în schimb înainte de un Crăciun forfecuţa cu mâner din plastic şi a tocat mărunt instalaţia de brad, în timp ce era în priză. O ajuta în lucrarea ei un prieten mai mic cu doi ani. Noi, părinţii celor doi temerari, am înţepenit când am realizat ce se putea întâmpla, dacă nu ar fi fost plasticul salvator. Vedeţi, uitaserăm să le spunem celor doi să nu umble la chestiile prin care trece curentul electric, aşa că şi-au ţinut ei cursul de fizică aplicată.

          A-i interzice unui copil accesul în locurile periculoase , precum şi la obiectele periculoase este absolut logic. Reamenajarea mediului şi a stilului de viaţă este obligatorie atunci când devii părinte. Substanţele chimice mutate în locuri încuiate cu cheia, prizele blocate, brichetele şi chibriturile depozitate în locurile cele mai înalte, obiectele mici, care blochează traheea, uitate undeva până la împlinirea  vârstei de cel puţin patru ani.

          Copilul vrea şi vrea foarte tare. Dar ce ne facem dacă părintele nu vrea să-i explice, tăindu-i macaroana scurt: “Că aşa zic eu!”... Eu zic că nu e bine, pentru că, la rândul lui copilul se obişnuieşte să “că aşa vrea el”.

          Uite-aşa se ajunge la crize de nervi prin magazine, uite-aşa se ajunge la farfurii pline cu mâncare aruncată pe pereţi şi pe jos, uite-aşa se ajunge la refuzul de a coopera cu adultul şi cu copiii din jur.

          Dacă, în schimb, un copil învaţă de la părinţi să-şi exprime cu calm părerile, susţinându-şi atăt căt îi permite vocabularul punctul de vedere, lucrurile stau mult mai bine.

          “Debate”-ul nu este un fel de joc mărunt, menit să distreze adolescenţii şi adulţii. El se petrece în fiecare sală de grupă, într-un colectiv de copii care învaţă să se respecte unii pe ceilalţi. Fiecare princhindel are posibilitatea să-şi susţină opiniile, ascultându-i în acelaşi timp pe ceilalţi prichindei. Adultul prezent are calitatea de moderator, atât. Concluziile se trag la urmă. Orice copil poate fi încurajat să vorbească, înainte de urla, de a da cu pumnul sau de a se trânti pe jos. Orice copil îşi poate tempera pornirile şi îşi poate modula vocea. Orice copil poate fi educat să gândească înainte de a vorbi. Orice copil poate fi educat să reacţioneze într-o manieră nobilă, cedând în faţa altuia, mai convingător decât el.

          Este o muncă extrem de grea, răguşitoare de-a dreptul. Celor care au senzaţia că munca de la grădiniţă este puţin solicitantă, le-aş adresa o rugăminte: să încerce să vorbească timp de o săptămână câte şase ore în cursul dimineţii cu douăzeci de persoane care adresează întrebări, au dileme, au supărări, au nevoie de intermediere, au nevoie de lucruri cu care să-şi ocupe timpul, au nevoie de batiste de hârtie, au nevoie să meargă la baie, au nevoie să danseze şi să cânte, au nevoie de mami, au nevoie de somn şi de mâncare. O săptămână, şase ore, o singura interdicţie: fără “... fiindcă aşa zic eu!”.

          Învăţaţi-i pe cei mici să se exprime nonviolent. Dacă o mamă sud-americană a reuşit, înseamnă că orice mamă şi orice tată din lume sunt capabili.

          Eu una am reuşit: Amalia participă la activităţile clubului de debate.

Eu: Bine, mamă, da’ tu nu te faci politician...

Ea: Neeee, mă fac doctor.

Eu: Ş-atunci debate-u’ la ce o să-ţi folosească, mamă?

Ea: Ca să fiu convingătoare la interviurile pentru un job bine plătit. (Zâmbet satisfăcut)