vineri, 4 octombrie 2013

Găzdoaia bună

Astăzi este o zi de vineri superbă. După frigul îndurat timp de câteva zile simt cum mi s-au încărcat bateriile solare. Aerul e proaspăt şi am deschis  geamurile, ca să aerisesc bine de tot  încăperile.
          Apartamentul nostru este micuţ, cu două camere, dar îl iubim foarte mult şi l-am amenajat aşa cum ne-am dorit, cu preţul multor renunţări. Ne place să ne întoarcem acasă, să petrecem timp acasă, să sporovăim acasă, să primim oameni în casă, să râdem şi mâncăm acasă. “Acasă” nu sunt doar pereţii şi tot ce se află în interiorul lor, ci şi starea de spirit.
          Eu nu am gusturi moderne, minimaliste. Ador perdelele şi draperiile, păturile pufoase pe paturi şi canapeaua din bucătărie, covoraşele moi din baie, dar şi covoarele colorate, pufoase din camere. Parchetul masiv îmi crează o senzaţie de căldură, la fel şi pereţii coloraţi în portocaliu, verde şi galben.
          A-mi primi musafirii într-o casă curată este un semn de respect. Respectul înseamnă oferirea unui spaţiu aerisit, frumos mirositor, cu covoare bine aspirate, mobilă lustruită, baie dezinfectată, garnisită cu săpun şi cu prosoape curate, uscate.
          Avem un prieten în Germania care a  venit de foarte multe ori în vizită la noi şi mi-a spus odată că nu pricepe cum de reuşesc să-mi ţin casa atit de ordonată. Am ridicat sprânceana... “Cum adică?”. Mi-a explicat că vede mizeria de pe trotuare şi străzi , neexplicându-şi cum de nu ajunge o parte din ea şi în casă. Am râs atunci şi i-am spus că noi nu umblăm încălţaţi prin apartament, tocmai din cauza jegului de afară.
          Aseară au venit  un adult şi un copil în casa noastră. I-am întâmpinat cu uşa larg deschisă, bucuroasă de oaspeţi. Purtam şosete albe, fericită că am putut , în sfârşit, scăpa de încălţările purtate o zi întreagă.
          Bucuria mi-a fost diminuată de tropăiala copilului încălţat prin bucătărie. Purta pantofi sport pe talpa cărora se vedea mizerie încleiată.  După o tură completă de hol şi bucătărie, mama i-a atras atenţia că e nevoie să se descalte, după care a plecat. Copilul a rămas cu mine preţ de aproape o oră. Într-un final a venit şi mama, la timp pentru a-şi ajuta copilul aşezat comod pe “tron”. Fără a schiţa niciun gest de complezenţă, mămica a tropăit şi ea prin baie cu adidaşii de asemenea încleiaţi , plini de jeg, ştergându-şi bine tălpile de covoraşele noi, puse în urmă cu două săptămâni în baie.
          După ce au plecat am rămas cu un gust amar, asa cum se întâmplă de fiecare dată când respectul ţi-e răsplătit cu jeg.
          Chiar nu ma intereseaza farafastlâcurile astea mondene, cu tocuri tropăite prin casă. Până la urmă, este casa mea! Da, este cuibul meu cald şi primitor, pe care ne străduim să-l menţinem aşa. Sunt o femeie care munceşte mult şi care de multe ori nu are timp, nici energie să cureţe covoarele. Întrebarea mea este dacă ar trebui sa am obligaţia de a suporta nepăsarea celor care refuză papucii de casă oferiţi, preferând să-mi aducă murdăria în casă.
          Nu, domnule, nu este de bon ton să te descalţi se zice. Păi nu e de bon ton dacă mergi la vreo serată elegantă, unde toată lumea poartă ţinute de cocktail. Nu e de bon ton dacă intri într-o încăpere cu gresie rece sau dacă vezi gazdele purtând încălţările de exterior. Nu e de bon ton dacă chiar gazdele insistă să rămâi încălţat. Sunt enşpe mii de situaţii în care nu e de bon ton.
          Dar dacă intri într-o locuinţă în care gazda poartă şosete albe şi-ţi oferă papuci de casă, o fi oare de bon ton să-ţi ştergi tălpile încărcate de noroi de covoarele din casă ?
          Am stat eu azi dimineaţă şi m-am întrebat dacă mai sunt o găzdoaie bună dacă gândesc aşa. Stăteam în genunchi, frecând covoarele din care săreau bucăţele de gunoi uscat, după ce spălasem în maşină pufoşeniile din baie. Cugetam adânc la obligaţiile mele, la dorinţele mele, dar şi la starea mea de enervare.
          Concluzia mea este că în casa mea, pe banii mei , durerea mea de spate şi covoarele mele am dreptul să mă enervez cât vreau. Pot  să-mi permit să nu-mi placă o situaţie sau alta, pot să fac în aşa fel încât situaţia să nu se mai repete şi pot să deschid gura , aşa cum am făcut-o într-un târziu     ( prea târziu) aseară : « Noi nu umblăm încălţaţi prin casă ! »
          Sunt o găzdoaie bună sau nu ? Habar n-am, dar prietenul din Germania a spus odată : « Când ajung la voi, parcă vin acasă. Mâncare bună, companie plăcută şi covoare atât de curate, că aş putea dormi pe jos. »

PS : Mâncarea nu e cea mai bună, dar când îl serveam cu castraveţi muraţi (reţetă  bucovineană) îi venea să se mute de tot aici. I-am zis că mai bine nu, las’ că-i trimit eu castraveţii în Germania...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu