Astăzi este o zi
de vineri superbă. După frigul îndurat timp de câteva zile simt cum mi s-au
încărcat bateriile solare. Aerul e proaspăt şi am deschis geamurile, ca să aerisesc bine de tot încăperile.
Apartamentul
nostru este micuţ, cu două camere, dar îl iubim foarte mult şi l-am amenajat aşa cum ne-am
dorit, cu preţul multor renunţări. Ne place să ne întoarcem acasă, să petrecem timp
acasă, să sporovăim acasă, să primim oameni în casă, să râdem şi mâncăm acasă. “Acasă” nu
sunt doar pereţii şi tot ce se află în interiorul lor, ci şi starea de spirit.
Eu nu am
gusturi moderne, minimaliste. Ador perdelele şi draperiile, păturile pufoase pe
paturi şi canapeaua din bucătărie, covoraşele moi din baie, dar şi covoarele
colorate, pufoase din camere. Parchetul masiv îmi crează o senzaţie de căldură, la fel şi
pereţii coloraţi în portocaliu, verde şi galben.
A-mi primi
musafirii într-o casă curată este un semn de respect. Respectul înseamnă
oferirea unui spaţiu aerisit, frumos mirositor, cu covoare bine aspirate, mobilă lustruită,
baie dezinfectată, garnisită cu săpun şi cu prosoape curate, uscate.
Avem un
prieten în Germania care a venit de
foarte multe ori în vizită la noi şi mi-a spus odată că nu pricepe cum de
reuşesc să-mi ţin casa atit de ordonată. Am ridicat sprânceana... “Cum
adică?”. Mi-a explicat că vede mizeria de pe trotuare şi străzi , neexplicându-şi cum de nu
ajunge o parte din ea şi în casă. Am râs atunci şi i-am spus că noi
nu umblăm încălţaţi prin apartament, tocmai din
cauza jegului de afară.
Aseară
au venit un adult şi un copil în casa
noastră. I-am întâmpinat cu uşa larg deschisă, bucuroasă de oaspeţi. Purtam şosete
albe, fericită că am putut , în sfârşit, scăpa de încălţările purtate o zi
întreagă.
Bucuria
mi-a fost diminuată de tropăiala copilului încălţat prin bucătărie. Purta pantofi sport pe
talpa cărora se vedea mizerie încleiată. După o tură completă de hol şi bucătărie, mama
i-a atras atenţia că e nevoie să se descalte, după care a plecat. Copilul a rămas cu mine preţ de aproape o oră. Într-un
final a venit şi mama, la timp pentru a-şi ajuta copilul aşezat comod pe
“tron”. Fără a schiţa niciun gest de complezenţă, mămica a tropăit
şi ea prin baie cu adidaşii de asemenea încleiaţi , plini de jeg,
ştergându-şi bine tălpile de covoraşele noi, puse în urmă cu
două săptămâni în baie.
După ce
au plecat am rămas cu un gust amar, asa cum se întâmplă de fiecare
dată când respectul ţi-e răsplătit cu jeg.
Chiar nu ma intereseaza
farafastlâcurile astea mondene, cu tocuri tropăite prin casă. Până la urmă, este
casa mea! Da, este cuibul meu cald şi primitor, pe care ne străduim să-l menţinem aşa. Sunt o
femeie care munceşte mult şi care de multe ori nu are timp, nici energie să
cureţe covoarele. Întrebarea mea este
dacă ar trebui sa am obligaţia de a suporta nepăsarea
celor care refuză papucii de casă oferiţi, preferând să-mi aducă
murdăria în casă.
Nu,
domnule, nu este de bon ton să te descalţi se zice. Păi nu e
de bon ton dacă mergi la vreo serată elegantă, unde toată lumea poartă ţinute de cocktail.
Nu e de bon ton dacă intri într-o încăpere cu gresie rece sau dacă vezi gazdele
purtând încălţările de exterior. Nu e de
bon ton dacă chiar gazdele insistă să rămâi încălţat. Sunt enşpe mii de situaţii în care nu e de bon
ton.
Dar dacă
intri într-o locuinţă în care gazda poartă şosete albe şi-ţi oferă papuci de casă, o
fi oare de bon ton să-ţi ştergi tălpile încărcate de noroi de covoarele din
casă ?
Am stat eu
azi dimineaţă şi m-am întrebat dacă mai sunt o găzdoaie bună dacă gândesc aşa. Stăteam în
genunchi, frecând covoarele din care săreau bucăţele de gunoi uscat, după ce
spălasem în maşină pufoşeniile din baie. Cugetam adânc la obligaţiile mele, la dorinţele mele, dar şi la
starea mea de enervare.
Concluzia
mea este că în casa mea, pe banii mei , durerea mea de spate şi covoarele mele
am dreptul să mă enervez cât vreau. Pot să-mi permit să nu-mi placă o situaţie sau alta, pot să fac
în aşa fel încât situaţia să nu se mai repete şi pot să deschid gura , aşa cum am făcut-o într-un
târziu ( prea târziu) aseară :
« Noi nu umblăm încălţaţi prin casă ! »
Sunt o
găzdoaie bună sau nu ? Habar n-am, dar prietenul din Germania a spus
odată : « Când ajung la voi, parcă vin acasă. Mâncare bună, companie
plăcută şi covoare atât de curate, că aş putea dormi pe jos. »
PS : Mâncarea nu e cea mai bună, dar când îl serveam cu castraveţi muraţi (reţetă bucovineană) îi venea să se mute de tot aici.
I-am zis că
mai bine nu, las’ că-i trimit eu castraveţii în Germania...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu