marți, 28 mai 2013

A avea sau a nu avea

Adulţii şi copiii devin frustraţi atunci când nu au sau când nu mai au. Ne-am obişnuit să obţinem mult prea uşor ceea ce ne dorim, fără a ne gândi nici măcar o clipă dacă avem nevoie de acel ceva.
          Credem că dacă avem, suntem o persoană împlinită. Ce avem? Avem bani, locuinţe, prieteni, amici, distracţie, maşini, haine, bijuterii, cratiţe, mâncare, atenţia celorlalţi, sănătate, tinereţe, excursii, filme, internet, iubire, sex, cărţi, mobilă, respectul unor oameni, parfumuri, cunoaştere, familie, diplome, colegi, băutură, loc de muncă, periuţe de dinţi, amintiri, sentimente, etc.
          Tot ceea ce deţinem se află într-un echilibru relativ, menit să ne asigure starea de bine, către care tinde orice fiinţă vie. În momentul în care  apare un dezechilibru în lumea pe care o deţinem, intervine frustrarea. Ceea ce nu reuşesc eu să înţeleg este dacă frustrarea este cauzată de reducerea nivelului “avea”-ului raportat la propriile noastre nevoi şi aşteptări, sau a “avea”-ului celorlalţi. Dacă ar fi să pornesc de la premisa conform căreia omul este o fiinţă egocentrică, prima variantă ar fi cea corectă, dacă însă privesc omul ca pe o fiinţă socială, se verifică cea de-a doua variantă.
          Studiul de caz A:
          Toţi prietenii mei au maşină. Eu nu am maşină. Mă simt frustrată. De ce?
1.    Am nevoie de maşină pentru a mă deplasa zilnic din tot felul de puncte A către tot felul de puncte B.
2.   Prietenii mei sunt de aceeaşi vârstă cu mine şi dacă ei deţin maşini, e de aşteptat ca şi eu să deţin una.
          Dacă aţi  fi în locul meu, ce variantă aţi alege ?

          Studiul de caz B :
          Prietenii şi cunoscuţii mei pleacă în concedii prin străinătate sau prin România ( de preferat străinătate) cel puţin odată pe an. Eu n-am plecat de vreo doi ani nicăieri. Mă simt frustrată. De ce?
1.      Vreau să vizitez locuri noi, să cunosc oameni, să mă odihnesc şi să fac multe fotografii.
2.    Primesc informaţii din diverse surse, cu oferte de vacanţe, impresii de călătorie şi fotografii ale altora.
          Voi ce credeţi ?
          Studiul de caz C :
          Mulţi dintre prietenii şi amicii mei se întâlnesc adesea cu alţi amici şi prieteni pentru a se distra la iarbă verde, pe la cabane, prin cluburi sau cafenele. Eu... nu foarte des. Mă simt frustrată. De ce ?
1.     Am nevoie să mă relaxez în compania unor oameni cu care care mă simt confortabil, pentru a mai ieşi din rutină şi a mă lăsa puţin răsfăţată.
2.   Chiar dacă aş fi prea obosită în weekend pentru a mă lăsa angrenată în asemenea acţiuni, ar trebui să fiu şi eu o parte a unei găşti care socializează, pentru a nu mă trezi izolată şi nebăgată în seamă.
          Care-i situaţia în cazul vostru ?
          M-aş bucura dacă mi-aţi “planta” câteva răspunsuri aici. În felul acesta m-aţi ajuta să găsesc răspunsuri la câteva dintre nelămuririle mele.


luni, 27 mai 2013

Femeia la patruzeci de ani


N-am să intru în detalii  despre starea mea sufletească din ziua în care am împlinit patruzeci de ani. Aceia dintre prietenii mei care au avut bunăvoinţa de a-şi consuma câteva minute din abonament m-au sunat pentru a afla cum mă simt şi pentru a-mi ura ce-au crezut ei că mi-ar pica bine. Alţi prieteni au găsit chiar de cuviinţă să mă viziteze mai mult sau mai puţin anunţat. Pentru mine au fost o mare bucurie absolut toate mesajele primite, indiferent de calea aleasă.
            Vreau să vă povestesc cum mă simt astăzi, la o zi după.
            Mă simt bine, nesperat de bine chiar. Am realizat faptul că angoasele precedente nu erau ale mele, erau ale unor persoane frustrate, care  le-au inoculat, puţin câte puţin, în subconştientul meu prietenos şi credul. “O să vezi că după 40 de ani o să înceapă să se fleşcăiască toate pe tine, o să te simţi tot mai greoaie, mintea n-o să-ţi funcţioneze ca înainte şi o să stai tot mai prost cu nervii.” Sunt cuvintele care mi-au fost spuse cândva, într-un moment de confesiuni ca de la femeie la femeie. Am aşteptat cu groază în suflet să devin tot mai urâtă, tot mai ponosită şi mai lipsită de atractivitate. Am aşteptat să ma zgripţuroşesc, să mă acresc şi să mă tâmpesc. Am aşteptat să văd dezgust în ochii soţului şi ai copilului meu, precum şi ai celor din jur. Mă simţeam tot mai inutilă şi mai depăşită de viaţă şi de evenimente, picând într-o depresie periculoasă.
            Momentul ieşirii mele din groapa de potenţial a fost miezul nopţii, când Amalia şi Ştefana au intrat furtunos în camera mea, aruncându-se peste mine, sărutându-ma şi spunându-mi lucruri atât de minunate, încât vreau să le păstrez doar pentru sufletul meu, ca pe un panaceu universal. A fost secunda în care am realizat faptul că încă mai pot fi iubită şi că toate fricile mele au fost în zadar.
            Şi mai ştiţi ceva? N-am fost niciodată nici cea mai frumoasă, nici cea mai bogată, nici cea mai bună sportivă, nici cea mai vedetă, nici cea mai cea. Întotdeauna am fost...eu, aşa cum m-a lăsat mama pe pământul ăsta şi cum m-au educat cei din familie şi profesorii mei. O să mi se rideze faţa, o să-mi cadă dinţii şi o să-mi albească părul, poate că o să fiu şchioapă sau o să mor cheală, mâncată de cancer, dar ceva anume n-o să mi se schimbe: sufletul. El îmi permite să iubesc în felul în care i-am obişnuit pe cei pe care-i iubesc şi tot el îmi dă voie să-i tolerez pe cei care au fost mişei cu mine. Pentru capacitatea mea nealterată de a iubi şi de a mă lăsa iubită sunt recunoscătoare.
            Nu sunt o fraieră, cum zice drăgăstos Gabi cel cerebral al meu, ochii-mi sunt larg deschişi asupra lumii şi a oamenilor, ştiu exact cine merită şi cine nu merită dragostea mea necondiţionată, atâta doar că uneori nu mă pot abţine să nu-i ating cu puţină energie pozitivă chiar şi pe cei care vibrează în cu totul alte registre energetice decât mine.
            De curând m-am întâlnit după o lungă perioadă de timp cu o persoană care mi-a fost dragă , dragă de tot, dar care s-a lăsat condusă de mânie şi m-a dat afară din viaţa sa. Întâlnirea a fost chinuitoare pentru mine şi mă durea corpul din cauza tensiunii. Cu toate că am schimbat puţine cuvinte în timpul unui dialog superficial, m-am surprins mângâindu-i capul cu degetele imaginare ale duioşiei mele. Părticica mea de copil s-a întâlnit cu părticica sa de copil undeva, în afara camerei şi a timpului în care ne aflam. Ce-a fost stricat nu se mai poate repara, dar ceea ce a fost perfect va dăinui. Cel puţin aşa gândesc eu acum, la patruzeci de ani.

luni, 13 mai 2013

Copilu’ rău


“S-o-ntreb pă tanti dac’ai fo’ rău az?”
Tanti sunt eu, întrebătoarea este bunica iar întrebatul este copilu’. Cel mic se uită cu ochii mari, căprui, la mine şi aşteaptă să-i spun ceva lu’ bunică-sa, care stă în pragul uşii, pregătită să-l înşface pe nepot de-o aripă şi să-l scuture bine înainte de a-l îmbrăca în hainele “de mărs acasă”. Îmi dreg vocea şi-i răspund: “Doamnă, nu există copii răi. Nepoţelul dumneavoastră este câteodată puţin mai agitat, dar asta      nu-i o mare problemă, găsim noi soluţii...” “Bine, dragă,” zice bunica “da’ mie să-mi zâci dacă îi rău, că o să-l zâc lu’ tată-su, să-l pedepsească, bine?”
Discuţii din categoria “copilu’ rău” se poartă zilnic între cele ca mine şi cei care vin să-i recupereze pe cei mici de la grădiniţă. Modurile de abordare sunt însă diferite, de ambele părţi. Există educatoare care preferă să nu discute niciodată cu părinţii despre deraierile comportamentale ale celui mic, de teamă să nu fie incriminate: “Acasă nu are niciun fel de probleme, sigur e ceva în neregulă aici, la grădiniţă”. Afirmaţia nu poate fi verificată, părintele poate fi suspectat de subiectivism sau, şi mai rău, de tăinuirea unor fapte mai puţin plăcute, din dorinţa de a nu fi catalogat drept părinte incompetent. Cu această categorie de părinţi este foarte dificil de colaborat, pentru că indiferent de cât de mult tact se foloseşte în discuţii, el rămâne refractar la orice soluţie oferită, toată tevatura culminând, eventual, în nişte nemulţumiri, poate chiar şi reclamaţii plasate “la nivel înalt”. Vorbesc din experienţele avute de mine, dar şi de colege de-ale mele.
Există părinţi din categoria “Zâmbitorii”, care la auzul noutăţilor mai puţin plăcute despre copilul lor continuă să zâmbească, ascultă cu multă răbdare, promit să discute acasă cu cel mic, dar din atitudinea acestuia se poate lesne observa că, de fapt, acasă nu s-a întâmplat nimic.
Există şi părinţii din categoria “Fiară”, care atunci când află că moştenitorul “a fost rău” o iau razna şi vin cu propuneri de pedepse: “Vă aduc boabe de porumb, să-l puneţi în colţ, în genunchi, pe boabe.”, “Lasă, doamnă, că scot eu joarda din pod...”, “Doamnă, vă aduc o cuşşi dacă mai face aşa, vă dau voie să-l băgaţi în cuşcă...”, “Auziţi, io vă dau voie să-l bateţi, că o palmă la fund nu i-o strica.” Uneori am rămas perplexă, gândindu-mă că unii dintre ei poate chiar aplică acasă pedepsele cu pricina, după principiul “Copilu’ ăsta parcă se cere bătut.”
După cum spuneam, reacţia părinţilor şi a bunicilor depinde foarte mult de modul în care sunt abordaţi de către educatoare. Părerea mea este foarte clară şi s-a format de-a lungul anilor: nu discut cu părinţii zilnic despre toate episoadele razna ale celor mici, pentru că sunt convinsă că ei n-au chef să audă, aşa cum nici eu n-am chef să le spun. Atâta timp cât eu ştiu sigur, sigur că NU EXISTĂ COPII RĂI, sunt la fel de sigură că pentru aceea mi-am ales meseria pe care mi-am ales-o: pentru a găsi soluţii.
Dar vedeţi voi, nu toată lumea gândeşte ca mine. Cunosc cel puţin un copil care a fost diagnosticat cu ADHD, chiar dacă eu sunt convinsă că nu-l are. De ce? Pentru că în clasa I învăţătoarea, sătulă să tot fie deranjată, i-a sugerat mamei că odrasla suferă de nişte sindroame moderne şi că trebuie dusă la un doctor. Rezultatul? După trei ani de investigaţii, mama răsuflând uşurată a găsit, în sfârşit, un doctor serios, care şi-a pus parafa pe o reţetă de medicamente, care luate regulat au rezolvat problema: copilul şi-a pierdut sclipirea aceea din priviri, fundul îi şade mai mult timp pe scaun iar dorinţa de a flocăi un căţel s-a redus simţitor. Plâng în timp ce scriu rândurile astea, pentru că, la naiba!, îmi plăcea copilul ăla deştept şi neliniştit, care scotea sunete comice atunci când era încântat şi care părea să nu mă asculte, când, de fapt, asimila absolut tot ceea ce-i spuneam, prelucrând într-un ritm alert informaţia, scuipând-o mai apoi în cele mai neaşteptate momente. Îmi plăcea copilul ăla EXACT AŞA cum era el, chiar dacă trebuia să depun eforturi mai mari cu el decât cu alţii. Dar cine sunt eu, să contest parafa unui medic ? Sunt doar o femeie care iubeşte copiii, aşa “răi” cum sunt ei, pentru că “răutatea” asta este de fapt vioiciunea pe care unii dintre noi am pierdut-o, forţaţi fiind de oameni care nu ne-au înţeles.
          Revenind la ideea abordării: fosta educatoarea a fie-mii i-a spus cândva unui părinte de copil rău: “Auzi, mă? Ţine-l acasă şi educă-l cum trebe şi după ce se face copil normal, adu-l înapoi aici, să ţi-l învăţ limba germană.”
          Drept răspuns i-as spune aşa, chiar dacă sunt convinsă că n-o să afle niciodată: “Lăsaţi răii să vină la mine, că mă descurc eu cumva!”