luni, 13 mai 2013

Copilu’ rău


“S-o-ntreb pă tanti dac’ai fo’ rău az?”
Tanti sunt eu, întrebătoarea este bunica iar întrebatul este copilu’. Cel mic se uită cu ochii mari, căprui, la mine şi aşteaptă să-i spun ceva lu’ bunică-sa, care stă în pragul uşii, pregătită să-l înşface pe nepot de-o aripă şi să-l scuture bine înainte de a-l îmbrăca în hainele “de mărs acasă”. Îmi dreg vocea şi-i răspund: “Doamnă, nu există copii răi. Nepoţelul dumneavoastră este câteodată puţin mai agitat, dar asta      nu-i o mare problemă, găsim noi soluţii...” “Bine, dragă,” zice bunica “da’ mie să-mi zâci dacă îi rău, că o să-l zâc lu’ tată-su, să-l pedepsească, bine?”
Discuţii din categoria “copilu’ rău” se poartă zilnic între cele ca mine şi cei care vin să-i recupereze pe cei mici de la grădiniţă. Modurile de abordare sunt însă diferite, de ambele părţi. Există educatoare care preferă să nu discute niciodată cu părinţii despre deraierile comportamentale ale celui mic, de teamă să nu fie incriminate: “Acasă nu are niciun fel de probleme, sigur e ceva în neregulă aici, la grădiniţă”. Afirmaţia nu poate fi verificată, părintele poate fi suspectat de subiectivism sau, şi mai rău, de tăinuirea unor fapte mai puţin plăcute, din dorinţa de a nu fi catalogat drept părinte incompetent. Cu această categorie de părinţi este foarte dificil de colaborat, pentru că indiferent de cât de mult tact se foloseşte în discuţii, el rămâne refractar la orice soluţie oferită, toată tevatura culminând, eventual, în nişte nemulţumiri, poate chiar şi reclamaţii plasate “la nivel înalt”. Vorbesc din experienţele avute de mine, dar şi de colege de-ale mele.
Există părinţi din categoria “Zâmbitorii”, care la auzul noutăţilor mai puţin plăcute despre copilul lor continuă să zâmbească, ascultă cu multă răbdare, promit să discute acasă cu cel mic, dar din atitudinea acestuia se poate lesne observa că, de fapt, acasă nu s-a întâmplat nimic.
Există şi părinţii din categoria “Fiară”, care atunci când află că moştenitorul “a fost rău” o iau razna şi vin cu propuneri de pedepse: “Vă aduc boabe de porumb, să-l puneţi în colţ, în genunchi, pe boabe.”, “Lasă, doamnă, că scot eu joarda din pod...”, “Doamnă, vă aduc o cuşşi dacă mai face aşa, vă dau voie să-l băgaţi în cuşcă...”, “Auziţi, io vă dau voie să-l bateţi, că o palmă la fund nu i-o strica.” Uneori am rămas perplexă, gândindu-mă că unii dintre ei poate chiar aplică acasă pedepsele cu pricina, după principiul “Copilu’ ăsta parcă se cere bătut.”
După cum spuneam, reacţia părinţilor şi a bunicilor depinde foarte mult de modul în care sunt abordaţi de către educatoare. Părerea mea este foarte clară şi s-a format de-a lungul anilor: nu discut cu părinţii zilnic despre toate episoadele razna ale celor mici, pentru că sunt convinsă că ei n-au chef să audă, aşa cum nici eu n-am chef să le spun. Atâta timp cât eu ştiu sigur, sigur că NU EXISTĂ COPII RĂI, sunt la fel de sigură că pentru aceea mi-am ales meseria pe care mi-am ales-o: pentru a găsi soluţii.
Dar vedeţi voi, nu toată lumea gândeşte ca mine. Cunosc cel puţin un copil care a fost diagnosticat cu ADHD, chiar dacă eu sunt convinsă că nu-l are. De ce? Pentru că în clasa I învăţătoarea, sătulă să tot fie deranjată, i-a sugerat mamei că odrasla suferă de nişte sindroame moderne şi că trebuie dusă la un doctor. Rezultatul? După trei ani de investigaţii, mama răsuflând uşurată a găsit, în sfârşit, un doctor serios, care şi-a pus parafa pe o reţetă de medicamente, care luate regulat au rezolvat problema: copilul şi-a pierdut sclipirea aceea din priviri, fundul îi şade mai mult timp pe scaun iar dorinţa de a flocăi un căţel s-a redus simţitor. Plâng în timp ce scriu rândurile astea, pentru că, la naiba!, îmi plăcea copilul ăla deştept şi neliniştit, care scotea sunete comice atunci când era încântat şi care părea să nu mă asculte, când, de fapt, asimila absolut tot ceea ce-i spuneam, prelucrând într-un ritm alert informaţia, scuipând-o mai apoi în cele mai neaşteptate momente. Îmi plăcea copilul ăla EXACT AŞA cum era el, chiar dacă trebuia să depun eforturi mai mari cu el decât cu alţii. Dar cine sunt eu, să contest parafa unui medic ? Sunt doar o femeie care iubeşte copiii, aşa “răi” cum sunt ei, pentru că “răutatea” asta este de fapt vioiciunea pe care unii dintre noi am pierdut-o, forţaţi fiind de oameni care nu ne-au înţeles.
          Revenind la ideea abordării: fosta educatoarea a fie-mii i-a spus cândva unui părinte de copil rău: “Auzi, mă? Ţine-l acasă şi educă-l cum trebe şi după ce se face copil normal, adu-l înapoi aici, să ţi-l învăţ limba germană.”
          Drept răspuns i-as spune aşa, chiar dacă sunt convinsă că n-o să afle niciodată: “Lăsaţi răii să vină la mine, că mă descurc eu cumva!”

9 comentarii:

  1. Eu ma inscriu! Unde il aduc? :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Splendid spus! Ma inclin :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Aveti toata admiratia mea de mamica ce si-ar dori sa intalneasca astfel de cadre didactice si in viata reala!

    RăspundețiȘtergere
  4. Multumesc frumos pentru aprecieri. Tot ce am scris, a venit din suflet, zau asa.

    RăspundețiȘtergere
  5. foarte adevarat...cred ca sunteti singura....am întâlnit multe cadre didactice de la educatoare , la invatatoare, la profesori si la diriginte....toate x2....nimeni nu mai gandeste asa ca dvs....bravo. ..am avea o lume mai buna daca ar mai fii oameni ca dvs!

    RăspundețiȘtergere
  6. cunosc multe colege care gandesc ca si mine, atata doar... ca nu au blog :) .

    RăspundețiȘtergere
  7. La noi,din pacate, sistemul de educatie pune accent pe "greselile" facute in loc sa laude "reusitele".La un prescolar in Maroc din 25 de de figurine doar 4 erau corect aratate si ,spre surprinderea mea, in caiet era scris CU VERDE cuvintul BINE .Desigur la noi ar fi fost taiat totul cu rosu si copilul infierat.Asa am crescut majoritatea , am avut evidentiate greselile nu reusitele.Instinctiv ,poate, eu am evidentiat la copiii mei reusitele laudind greselile peiorativ si in gluma.Nu mi-am certat copii cind greseau i-am laudat facind glume si in felul asta de mici incercau sa inteleaga unde este greseala.Astazi,ajuns in pragul pensiei, imi dau seama ca acel "instinct de a nu evidentia greselile" se datoreaza ,cred eu, faptului ca eu la rindul meu in scoala am avut ( Dumnezeu sa-i odihneasca in liniste si pace).... la romana un profesor emerit,la franceza un profesor emerit, la latina un profesor emerit,la istorie un profesor emerit vorbea cursiv vreo cinci limbi,la rusa un profesor emerit filozof si hitru ,iar nu in ultimul rind am avut norocul ca din cind in cind domnul Constantin Daicoviciu sa vina si sa ne tina cite o ora de "dirigentie", ca se auzea musca pe tot palieru cit timp vorbea domnia sa.Ma intreb citi copii mai au astazi sansa unei astfel de educatii?Sper ca macar citva...

    RăspundețiȘtergere
  8. e minunat cum ganditi, mai minunat ar fi sa aveti multi copii care sa va mosteneasca! :))

    RăspundețiȘtergere
  9. Cine stie... poate s-or gasi cateva dintre fetitele mele care-si vor alege profesia asta. M-as bucura. Interesant ar fi daca, in viitor, s-ar indrepta si baieteii catre domeniul asta atat de frumos. Multi sunt cel putin la fel de protectori si empatici ca si colegele lor.

    RăspundețiȘtergere