Sunt o divă!

Verific eu în dimineaţa asta inbox-ul. Nimic important, în afară de un mail de la FashionSale, cu titlul : ”Ingrid, te cam răsfăţăm, nu crezi?”. Mârâi în sinea mea: “O, da, mă simt o răsfăţată.” Click şi... “Bluze hot”, “Rochiţe vaporoase”, “Top blugi slim fit”, “Trend by time” şi “Top pantaloni scurţi”. Făcând abstracţie de  amalgamul manelistic de româno-engleză, comic de altfel, zău dacă aş şti ce să aleg pentru silueta mea. Să fie o bluză hot? Nu, că nu e vaporoasă. Un blug slim? Nu, că e prea hot. O rochiţă vaporoasă? Nu, că nu e suficient de hot, nici destul de slim.

          Mi-aş lua un pantalon scurt de top. I-aş suna să-i întreb dacă au pantaloni scurţi hot şi slim pentru tipe fit.

          Era o vreme în care mă ambiţionasem să găsesc prin magazine haine frumoase, moderne, comode şi suportabile de bugetul meu jenant de mic. Intram, mă uitam şi plecam. Frustrarea mea era cu atât mai mare cu cât uneori  o vânzătoare tânără, clefăind gumă de mestecat, mă întreba dacă mă poate ajuta. “Caut o bluză/ un pantalon/ o fustă/o rochie pentru MINE” ziceam eu,  cu un gest grăitor . Clefăit, clefăit, clefăit, fluturat de gene rimelate, rictus  şi... “N-avem pentru dumneavoastră.” Spate întors, plecat la altă clientă.

          M-am învăţat minte şi după câteva episoade ca cel de mai sus, nu mai accept să fiu abordată de nicio vânzătoare. Dacă o pune naiba să mă întrebe ceva, i-o retez scurt: ”Mulţumesc, mă uit.”, uitându-mă expresivo-ameninţător la potenţiala clefăitoare fluturătoare de gene.

          Singura soluţie care mi-a rămas este cea a divelor: îmi fac turele de shopping în străinătate. De câte ori ajung în Germania  aloc o sumă importantă pentru revitalizarea garderobei. Spre deosebire de românce, care sunt o naţie de 90-60-90 ( cel puţin asta este percepţia prin prisma magazinelor de prin mall-urile noastre), nemţoaicele au dimensiuni care mă fac să mă simt confortabil. Găsesc orice-mi doreşte inimioara, în culorile şi la dimensiunile necesare. Croieli moderne, culori vii, texturi plăcute, preţuri mult mai mici decât la noi . Reducerile sunt substanţiale la finalul sezonului şi ţi-e mai mare dragul să cauţi printre sutele de modele pe cel care-ţi place cel mai mult şi zău că ai de unde alege. Acolo, în Germania, nu mă simt ca un urs panda care-şi caută un tutu roz cu paiete.

          Patronii de magazine din aglomeraţiile denumite generic mall mai au multe de învăţat, în primul rând în ceea ce priveşte varietatea de produse oferite spre vânzare, cât şi în ceea ce priveşte instruirea personalului. Ar trebui să deschidă ochii domnii patroni şi să se uite la femeile trecute de treizeci de ani. Nu toate rămân silfide şi nu toate sunt dispuse să se îmbrace în saci negri sau gri. Există femei ca mine, care, în ciuda unor kilograme în plus, refuză să moară de ruşine, purtând caftan şi eventual văl care să le acopere faţa. Eu refuz de asemenea să port hainele pentru grase din colecţiile chinezeşti, alea de le poartă tăntiţele pe la nunţile din corturi sau cantine. Sunt nişte haine odioase, diforme, din material plastic sclipitor şi puturos, iritant pentru piele.

          Eu sunt o divă, aşa că o să mă las în continuare rasfăţată de creatorii colecţiilor vestice, care-mi oferă haine adevărate, pe gustul meu, ignorându-i pe  farsorii online care-mi oferă, tutuindu-mă cu nesimţire, şmecheriuţe vaporoase, slim, fit, daily, fancy, fleoşc, size 0 .

          Nu sunt un zero,  deştepţilor, eu sunt mai mult de-atât!

CFR Călători? Never, never, ever!

Iacătă că sosi şi ziua în care am plecat în călătoria cea mai aşteptată a verii ăsteia: ne aştepta ramşteinu’ şi n-am putut refuza invitaţia. Oricât de răblăgită m-aş fi simţit, aveam nevoie de asta. Ştiam la ce corvoadă mă înham, dar mi-era indiferent, pentru că, în opinia mea, un concert cu ramşteinu’ merită efortul unei călătorii.

          Chiar dacă sunt o persoană realistă, nu mi-aş fi imaginat niciodată chinurile la care urmează să mă supună chefereul, da-r-ar falimentu-n el!

          Drumul către Bucureşti a fost relativ în regulă, pentru că am dormit destul de mult şi întârzierea cu care am ajuns în capitala minunatei ţări a fost uşor de suportat.

          Un  punct roşu îl acord Hotelului “Ibis” de lângă Gara de Nord, pentru simplul fapt că oamenii de acolo au avut bunăvoinţa de a ne face check-in-ul în momentul sosirii, nu la ora 14 cum era stipulat în rezervare. Spre deosebire de ei, cei de la Hotelul “Hello”, alăturat susmenţionatului, ne-au lăsat în luna mai să bănănăim pe străzi de dimineaţă până la imposibila oră 14, fiindcă...asta e, suntem corecţi şi respectăm clauzele. În consecinţă, Hotel “Hello”- Bye, bye! Habar n-am dacă informaţia va ajunge la cineva interesat, dar eu am fost foarte plăcut surprinsă şi dacă voi mai ajunge vreodată pe acolo, lucru greu de crezut în momentul de faţă, aş apela din nou la serviciile “Ibis”.

          Un punct bleumarin, nu chiar negru, oamenilor care mi-au ieşit în cale pe străzi, pe unde ne-am plimbat. Nu pricep şi pace dacă istericalele şi strigătele oamenilor care umblă pe străzi şi urlă-n telefoane ţin de presiunea atmosferică, de temperatura aerului sau de obiceiul locului. Bucureştiul nu este pe lista mea de  oraşe pe care le-aş vizita ca turist pentru simplul fapt că este mult prea agitat, mult prea îngâmfat şi mult prea costisitor, fără a avea mare lucru să-mi ofere mie personal. Se înjură mult, se îmbrânceşte mult, se claxonează mult şi, în general, nimănui nu-i pasă decât de sine şi de plăcerea proprie. Nu, nu, rămân îndrăgostită de Viena, o altă capitală, cu un alt fel de ritm, mult mai pe gustul meu, cu oameni diferiţi de bucureşteni, zâmbitori şi binevoitori, cu multă verdeaţă, cu o arhitectură îngrijită, cu o reţea de metrou care nu te lasă la greu şi cu preţuri care se justifică prin atracţiile pe care le oferă turiştilor. Cam atât despre impresiile mele turistice.

          Despre Rammstein n-o să scriu, pentru că ar fi prea multe de povestit şi, pe de altă parte, prefer să rămân un rocker in disguise.

          Dimineaţa la ora 5:45 pleca trenul nostru către Cluj. Ne-am prezentat punctuali pe peron şi am urcat în tren. Prima impresie? Jeg, jeg peste tot, jeg atotcuprinzător. Miros de metal cald, jegos, acoperit cu dejecţii umane şi mizerie nespălată de mulţi ani. Tapiserii jegoase, pătate, împuţite. Geamuri şi uşi pline de jeg scurs. WC-uri scârboase, nespălate de ani buni. Aer stătut, irespirabil.

          Până pe la ora 10 a funcţionat făcătura de aer condiţionat, după care s-a defectat. Începuse să fie atât de cald, încât îmi era teamă să mă mişc. Nu vroiam să mai simt creierul mişcându-mi-se dureros prin cutia craniană.

          În compartiment cu noi au călătorit până pe la ora 11 o mamaie, cu un tataie şi cu o Marie de vreo cinci ani. Mamaia înjura ca la uşa cortului cu pisici, dreacu’ şi alte chestii. Am remarcat faptul că în vocabularul oamenilor ăstora nu există “te rog”, “poftim” sau “mulţumesc’. Se vorbea cu “Ia, dă-mi şi mie...” , “ Vreau şi io...”. Aia micuţă-i zicea lu’ tataie “Dă-te, mă, mai încolo, n-auzi?”. Când am deschis punga cu croissante i-am oferit şi ei unul. Mamaie a atenţionat-o: “Zi mulţumesc, mamă.” Dup-aia a deschis şi mamaie o pungă cu ceva uscături, pe care ea şi nepoata le-au păpat cu mare poftă, uitând însă să le întrebe şi pe fetele mele dacă nu şi-ar dori o uscătură.  Părerea mea despre mamaie? A îmbătrânit naşpa, înjurăcioasă şi egoistă.

          Din Sighişoara ni s-au alăturat trei oameni extrem de plăcuţi, a căror companie până în Cluj a fost balsam pentru sufletul meu. Un cuplu tânăr şi  o cumnată de asemenea tânără.  Am purtat discuţii normale, relaxante, care m-au ajutat să uit, parţial, de disconfortul creat de chefere călători. Era cald, puţea, apa ni se cam termina şi mă durea capul de nu-mi puteam ţine ochii deschişi. Noroc cu fetele mele şi cu Silvia, tânăra drăguţă, fotograf amator, cu care m-am putut întreţine în cel mai relaxant mod posibil în acele condiţii inumane.

          Una peste alta, trenul nostru a ajuns cu o întârziere de  aproape trei ore în Cluj.

          Încă nu mi-am revenit pe deplin şi de aceea am vrut să scriu azi, ca să mă exprim cât mai clar.

          Acum, la ora asta, am o singură dorinţă, date fiind supliciile zilei de ieri: vreau ca CFR Călători să moară în chinuri, pentru că niciodată, dar chiar niciodată în toţi anii de călătorii cu trenul nu mi-a oferit condiţiile pentru care am plătit mult prea mulţi bani.

          CFR-ule Călători, dispari !

Când femeia se crizează, bărbatul decartează

Ieri m-am urnit, în sfârşit, către Luminiţa. Era scadentă o repigmentare a clăii capilare. Luminiţa are habar ce tub cu maglavais roşu să aleagă din toate cataloagele alea printre care eu una mă pierd. În plus, îmi place să vorbesc cu Luminiţa.

          După ce a rezolvat problema, pensulindu-mă, spălându-mă, bălsămindu-mă, scărmănându-mă, periindu-mă, uscându-mă şi, în final, tapându-mă şi fixându-mă, Lumi a zis că “trebe să-ţi scoţi freza pe floaşter.” N-am înţeles de ce e nevoie să-mi afişez undeva capodopera luminiţească  proaspăt afânată. Cred că este vorba despre orgoliul ei profesional, până la urmă.

          Nevrând s-o supăr pe simpatica mea coafeză, am decis să nu mă turtesc de perna din pat, ci să mă aerisesc puţin. Atâta doar că nu-mi place să mă plimb singură. Fie-mea e adolescentă, pe ea am pierdut-o în principiu la faza cu plimbatul de mânuţă. Mi-am îndreptat privirea către singurul care avea potenţial de victimă: Gabi . Habar nu avea ce-l aşteaptă. N-a citit cartea pe care i-am recomandat-o, aia despre femei şi bărbaţi, pentru că na,  el trebuie să muncească. Scuza cu muncitul din zori şi până-n noapte e slabă, pentru că dacă un bărbat chiar are dileme în ceea ce-o priveşte pe nevastă-sa, munceşte până la 11 noaptea, dar după aceea vine acasă, mănâncă rapid o cină uşoară, după care se apucă de studiu. Citeşte Biblia, citeşte Nietzsche, citeşte Schopenhauer, citeşte Coelho, citeşte Freud, citeşte tabloide, citeşte Cărtărescu, citeşte orice-i pică în mână, din dorinţa de a pricepe ce naiba vrea nevastă-sa atunci când tace în cel mai zgomotos mod posibil.

          Dar atunci când el nu citeşte nimic din toate astea, se uită la femeia care tace  precum păpuşoiul pus la fiert în oala sub presiune, nu pricepe ce se întâmplă şi face greşeala zilei: vorbeşte primul, adresându-i-se nevestei proaspăt venite de la coafor, cu întrebarea “Ce ai mai făcut astăzi, mamă?”.

          Începând din acel moment evenimentele se precipită, pentru că nevasta începe să vorbească şi ceea ce urmează este greu de anticipat, dar şi de înţeles pentru un bărbat . Mă rog, încercasem eu să-i explic lui Gabi  cum stă treaba cu corpus callosum-ul femeii, care, având o densitate mai mare decât acelaşi corpus al bărbatului, îi dă femeii posibilitatea de a-şi pune în funcţiune emisferele cerebrale altfel decit bărbatul. Observând eu că dragul meu soţ nu are absolut niciun fel de curiozitate legată de emisferele mele, i-am dat pace, intrând într-un standby demiurgic.

          Ceea ce ar  trebui să ştie în mod obligatoriu orice soţ cu nevastă abia ieşită din mâinile coafezei, cosmeticienei, manichiuristei, este să n-o întrerupă atunci când tace. Ea nu tace pentru c-ar fi obosită, ci pentru că aşteaptă ceva. Dacă acel “ceva” nu vine din partea bărbatului exact în momentul şi exact în forma dorită de ea, se dezlănţuie iadul pe pământ.

          N-o să intru în amănuntele nevinovatei discuţii domestice care a urmat, concluzia a fost însă “Hai, pregăteşte-te, mergem la plimbare.”

          Prima haltă a fost la o grădină de vară, unde pentru două băuturi a plătit cam cât plătesc eu pentru o manichiură, o pedichiură, un tuns, spălat şi aranjat la un loc. E adevărat că eu mă dezlănţuisem şi comandasem o socată cu miere şi gheaţă, aşa că, la naiba!, a meritat.

          Ieşind de acolo nu m-am declarat dispusă să mă urc în autobuzul către domiciliu, asa că a mai fost nevoie de o oprire la o cafenea-cofetărie de fiţe, din buricul târgului, unde pentru două felii de tort a plătit cât pentru zece felii de tort cumpărate de la cofetăria la care suntem clienţi fideli de ani de zile.

          A urmat o plimbare lungă, lungă, pe străduţe înguste şi frumoase, cu ţinut de mânuţă şi depănat de amintiri comune. Încetul cu încetul m-am liniştit, renunţând la atitudinea de Xenă.

          Seara târziu, când cei ca noi se trag către casă şi cei ca fie-mea se trezesc şi ies din casă, am ajuns în apartamentul nostru animat de zgomotul rotobilului condus cu dezinvoltură de bebeluşul de deasupra noastră.

          Mirosea a vară, a gaze de eşapament, a fripturică de purcel cu usturoi de la vecini, a Mănăştur.

          Iubitul meu soţ s-a uitat duios la mine, după ce a plătit pe-o socată şi-o prăjitură a zecea parte din salariul meu pe-o lună şi mi-a spus zâmbind: “Ştii, când am venit acasă chiar am vrut să-ţi spun că-mi place cum ţi-ai vopsit părul.”

          Restul este tăcere.