luni, 22 iulie 2013

De ce-l trimit pe Soki la culcare

Fiind în concediu îmi petrec destul de mult timp în casă, ocupându-mă cu chestii care-mi fac plăcere şi de care nu prea am parte în timpul anului şcolar. Citesc, chiar destul de mult , mă uit la filme vechi, pălăvrăgesc cu fie-mea, fac ordine prin dulapuri, scăpând de vechituri, ş-alticelea.
          Nu trece zi să nu urle copii sub geamul nostru. Urlă atât de tare, încât cred că răguşesc la un moment dat. Mă uit printre crengile dudului şi văd aceeaşi scenă repetându-se : o tută de mamă nervoasă, cu pantaloni scurţi şi « maiou » mulat îşi cară copilul, mai mult târât decăt mergând, într-o muţenie deplină, crispată, oprindu-se scurt, numai pentru a-i zice : « Taci odată, că dacă nu taci, te pleznesc, mă copile ! » Copilu’ nu pricepe şi urlă mai abitir, de-mi vine să cobor şi s-o bat p’aia de să-i sune apa în cap. Scenele astea se petrec în general după ora 14, când soarele arde cel mai tare şi când un copil mic ar trebui să fie în pat, odihnindu-se puţin. Sinceră să fiu, m-am cam plictisit de textele din categoria « Copilul meu nu mai are nevoie de somnul de la prânz, e prea mare pentru asta. » Nu sunt puţini specialiştii care afirmă sus şi tare faptul că un copil mic are nevoie de odihnă la prânz, la fel cum are nevoie de o structură repetitivă a zilei, care să-i confere predictibilitate şi confort.
          Cum naiba să nu înceapă să urle un copil de 3-4 anişori, care seara la ora 9 este cărat prin magazine, în loc să fie în pat, citindu-i-se basme ?
          Cum să nu-l apuce amocul pe unul care stă jumate din zi lipit de ecranul TV-ului sau de monitorul PC-ului ?
          Într-o noapte, pe la unşpe, am auzit vocile a două copile care se jucau în curtea casei de lângă noi. Urlau de ziceai că fac concurs de decibeli. Zic : « Hait, a venit bunica, precis o să le trimită la culcare. » Bunica a încercat fără succes să le mai potolească. Zbieretele nearticulate l-au enervat până şi pe Soki al nostru, care a început să urle ca lupul la lună. Din fericire, bunica de nepoţele a găsit soluţia ideală, zicându-le: “În engleză, fetelor, în engleză...” Linişte preţ de 10 secunde, în care probabil elevele de grădiniţă fancy, in english, s-au consultat din priviri. Urmarea? “Hepi băzdei tuuuuuuuuuuu iuuuuuuuuuuuu! Hepi băzdei tuuuuuuuuuu iuuuuuuuuuuuuuuu!”

          După vreo cinci minute de “hepi băzdei” m-am enervat şi i-am zis lui Soki: “Marş la somn, că de nu, fac hot dogi din tine!” Eu zic că am procedat corect, fiindcă s-a băgat sub pat fără comentarii.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu