Bufniţa

Mi-e grozav de frică de pasări. Eram mică şi mă plimbam prin grădina casei bunicii mele, Oma Coca. Grădina era superbă, plină până la refuz de culori, texturi şi mirosuri. Ţin minte vişinul din fundul grădinii,dar şi merii cu mere “răpănoase”, un soi rar întâlnit.

          Aveam şi eu bizareriile mele: chiar daca-mi plăcea mult casa bunicii mele, nu suportam să-mi petrec nopţile acolo. Spaţiul era prea mare, casa prea veche şi toaleta prea departe. Nopţile mele trebuiau să se scurgă în cămăruţa mea de la bloc, cu mobila cea nouă şi cu aşternutul de pat scrobit cu aracet şi prins de plapumă cu ace de siguranţă. Mirosul de acasă era esenţial pentru starea mea de bine.

          Revenind la grădină: în dimineţile răcoroase de toamnă, înainte de a pleca la şcoală, mi se culegea câte un măr “răpănos”, care era adăugat la pacheţelul de şcoală, constând de cele mai multe ori din tartine cu brânză, boia dulce, unt şi ceapă. Zilele în care nu porneam de acasă către şcoală nu erau cele mai frumoase. Oi fi fost un copil cu note autiste? Este posibil, dar la vremea aceea nimeni nu acorda atâta atenţie ciudăţeniilor din comportamentul unui plod de şase-şapte ani. În cazul în care vreunul dintre noi o lua razna căpăta câte o palmă peste preasfânt sau, în cel mai fericit caz, era certat în aşa fel încât revenea rapid de pe  arătură.

          Vad că deviez de la explicitarea fobiei mele, semn că astăzi nu sunt prea concentrată: un cocoş mare cât un bivol mi-a sărit pe umeri şi mi-a ciocănit moalele capului, numai el ştie de ce. Am fost traumatizată la culme, dar nu atât de durerea din moalele capului, cât de fâlfâitul nervos al aripilor cocoşului. Atingerea penelor mi-a provocat o groază de nedescris şi vederea ochilor roşii, răutăcioşi a completat tabloul horror. Nu mai ţin minte ce   s-a petrecut după aceea, dar frica de pasări, oricare ar fi ele, mi-a rămas până în ziua de astăzi, când mă strecor cât pot de discret pe lângă porumbeii de pe trotuar, în speranţa că nu-şi iau zborul exact când trec eu pe acolo.

          Există însă o singură excepţie, ca de la orice regulă: bufniţa. Îmi plac foarte mult bufniţele, chiar dacă nu sunt sigură că aş putea pune vreodată mâna pe una. Simpatia mea pentru ele are de asemenea o explicaţie. În copilărie  am descoperit “Legendele Olimpului” la Mangalia, în casa mătuşii mele, sora mamei. Era într-o vacanţă de vară, când mă plictiseam îngrozitor, pentru că nimeni nu mă băga în seama. Am găsit o carte cu coperţi maronii  pe care am deschis-o şi nu am mai închis-o până când nu am citit-o în întregime. Dintre toţi zeii şi eroii cel mai mult mi-a plăcut Pallas Atena, al cărei simbol este... aţi ghicit: bufniţa.

Lucruri

Ziua de ieri  începuse destul de rău: mă durea gâtul, aveam urechile înfundate şi afară era ceaţă.

          Am ajuns la grădiniţă niţel cam indispusă şi mă străduiam foarte mult să-mi intru în ritm. La un moment dat s-a deschis uşa şi a intrat o fetiţă din grupa mea, ţinând în mână o cutie roşie. S-a apropiat de mine şi mi-a spus: “Mama a făcut aseară brioşe şi eu  i-am zis că vreau să-ţi aduc şi ţie câteva.” Brioşele erau frumos încolonate în cutiuţă, culcate pe un şerveţel colorat. M-am bucurat, i-am mulţumit, dar n-am întrebat-o de ce a vrut să mi le aducă. Ştiam de ce şi nu avea rost să determin copilul să verbalizeze un gând atât de limpede: pur şi simplu îi sunt simpatică.

          Mi-am dat seama din nou că-mi place să primesc lucruri, fără să fiu materialistă. E vorba de surpriza momentului şi nu de valoarea obiectului. Mi s-a întâmplat să fiu întrebată ce fel de cadou îmi doresc de ziua mea, sau să anticipez ce urmează să primesc. În alte dăţi  cunoşteam valoarea cadoului, simţindu-mă oarecum jenată (“Aoleu, câţi bani ai cheltuit...”).

          E foarte ciudat faptul că-mi place să dăruiesc lucruri în mai mare măsură decât îmi place să primesc. Parcă nu stă în firea omului. Mi s-a întâmplat însă de multe ori ca în momentele în care speram să obţin o reacţie pozitivă, feedback-ul să fie nul: o privire goală, o faţă fără nicio reacţie, un răspuns “Mulţumesc, o să mă uit mai târziu.”, sau pur şi simplu un “Nu am nevoie de aşa ceva.”

          Cu toate astea nu m-am potolit, pentru că îmi ies în permanenţă în cale lucruri care se cer dăruite, iar eu nu mă pot abţine .

          Declar însă sus şi tare că şi mie-mi place să primesc lucruri: brioşe, gablonţuri, cărţi, parfumuri, poşete, bileţele de amor, haine, felicitări scrise strâmb, telefoane mobile, ciocolată cu caramel, ceasuri sclipicioase, eşarfe, şosete colorate, pantofi comozi, loţiuni tonice şi aş putea continua lista până mâine.

          Sunt femeie, îmi plac lucrurile şi-s mândră de asta!

         Orice femeie care  declară altceva (“Eu apreciez doar sentimentele şi bunele intenţii.”) spune o mare, mare minciună. E ca şi faza aceea cu bărbaţii care, fiind însuraţi cu vreo hâdă delăsătoare, se autoamăgesc cu sloganul conform căruia doar sufletul contează.

          Hai să fim serioşi: bărbaţilor le plac femeile îngrijite iar femeilor le plac lucrurile.

Atunci când viaţa îţi dă lămâi, fă limonadă din ele!

Există în viaţa fiecăruia dintre noi perioade în care ne simţim rău.           

         Motivele sunt diverse şi nu ţin întotdeauna de conjuncturi sau de persoane. Înclin să cred că uneori vinovată este pur şi simplu chimia creierului nostru. De câte ori mă simt rău, analizez situaţia faptică în care mă aflu, încercând să-mi dau seama dacă are sau nu rost să mă amărăsc în exces. Optimismul permanent este un semn de îngrijorare, cred, aşa că încerc să trec cât mai discret cu putinţă peste supărări, în speranţa unei noi perioade de veselie. Cu cât mi-e mai mare năcazul, cu atât mă retrag mai mult în cochilia mea, conştientă fiind că nimănui nu-i place să stea şi să asculte lamentările unei persoane, oricât de apropiată i-ar fi. Dacă supărarea e măruntă, mă confesez cuiva şi gata, a trecut!

          Am un dar din născare: ştiu să ascult.  Ascult chiar şi atunci când nu mi se vorbeşte direct. Nu mă grăbesc să dau sfaturi, pentru că ştiu din proprie experienţă că nu pot interioriza decât concluziile la care ajung singură. Am fost ieri la un curs despre autism şi am auzit un lucru pe  care-l ştiam, dar nu-l puteam exprima atât de clar: un om aflat în faza de negare nu poate ieşi din ea decât singur, pentru că nimeni şi nimic din exterior nu-l poate ajuta în acea fază.

          Pe parcursul vieţii am realizat însă că ascultându-i pe alţii care-şi deschid sufletul în faţa mea, mă încarc negativ şi de multe ori nu mai pot scăpa de gândurile care mă bântuie mai apoi. De ce? Pentru că empatizez cu cel sau cea care care m-a ales drept confident. De ce empatizez? Habar n-am. Mai în glumă, mai în serios, am citit cândva că cei din zodia mea, a Gemenilor, sunt foarte sensibili. Chiar dacă nu sunt mare amatoare de horoscoape,orice explicaţie e bună până la urmă.

          Partea mai puţin bună în toată afacerea asta cu interrelaţionarea este că la un moment dat se ajunge într-un punct în care eşti etichetat. De obicei pe etichetă scrie: “Fraierul de serviciu”. N-aveţi decât să nu fiţi de acord cu mine, dar statistic vorbind asta e realitatea. În cazul ăsta există două soluţii: te consolezi oftând şi-i dai bătaie înainte sau faci mulţi paşi înapoi dintr-o relaţie unidirecţională. Alegerea mi-a aparţinut de multe ori şi am ales fără să ezit.

          În momentul “X” al alegerii am simţit un gust acru,nici măcar amar, semn că în lămâiul vieţii mele a mai apărut un fruct. Am cules fructul, l-am tăiat,l-am gustat pentru o perioadă scurtă de timp, după care am făcut o minunăţie de limonadă, turnată în carafa timpului care mi-a mai rămas pe pământ. La sfârşit, când carafa va fi plină, am s-o fac cadou tuturor celor care mi-au umplut-o.

          Dar până la sfârşitul timpului meu mai este un pic, aşa că deocamdată în afară de limonadă îi ofer lumii  cuşmele mele, cu pompoane sau fără.

“ Mai dă-mi!”

Azi eram în sala de mese cu copiii şi mă jucam, făcând schimburi de priviri şmechereşti , cu un pitic de grupă mică. Îl cheamă Cristi şi are o faţă foarte comică. Mă distrez doar uitându-mă la el. În general, am aplecare către copiii poznaşi, după principiul  “Şi pe ei trebuie să-i iubească cineva.” El este unul din categoria cu pricina.

          Adulţii au tendinţa de a se ataşa mai degrabă de copiii liniştiţi, previzibili, care nu fac probleme. Mie-mi plac mai mult ceilalţi, pentru că prin crearea unei relaţii de încredere cu un asemenea copil simt că mi-am atins unul dintre scopurile pentru care mi-am ales meseria.

          Cristi nu mănâncă singur, nu pentru că nu poate, ci pentru că nu doreşte dumnealui. Azi stătea la masă şi nu făcea altceva decât să-i deranjeze pe ceilalţi. Am început noi, educatoarele şi îngrijitoarele să-l hrănim. El atârna peste spătarul scaunului ca un paşă.

          La final, a ochit pe masa cu blidele aduse de la bucătărie o bucată de prăjitură rămasă de la ziua de naştere a unui copil din grupa mea. Nu a spus nimic, doar s-a uitat la mine şi a deschis gura maaaaare- mare, ca un pui de vrabie. M-am întins discret şi i-am băgat o bucată mică de prăjitură în gură, ca să nu vadă ceilalţi copii. A mai făcut gestul de vreo două-trei ori, până n-am mai avut ce să-i dau. I-am făcut semn că “Gata! Nu mai este.” S-a ridicat de la masă, şi-a pus mâinile pe genunchii mei şi a întins gâtul să mă pupe. I-am dat obrazul la pupat. El şi-a pus mâna pe obrazul meu şi mi-a întors faţa. Pupicul care a urmat a fost plasat direct pe vârful nasului meu, aşa, ca o frişcă pe un tort.

          S-a întors la masă şi i-a ars o palmă unui băieţel de lângă el. L-am certat: “Dacă mai baţi, nu-ţi mai dau prăjitură.”. Replica a urmat scurt: “Ba o să dai!”

          Ştie pişicherul ce ştie...

“Coliba unchiului Tom”

Era o toamnă mohorâtă şi eu eram bolnavă în pat. Nu-mi aduc aminte prin ce clasă eram, nici de ce fel de boală sufeream, dar ţin minte că până atunci citisem doar cărţi cu poze.

          Singură şi nesupravegheată fiind, am scotocit prin bibliotecă în căutare de cărţi. Am găsit ceva cu o copertă ciudată, din colecţia “Biblioteca pentru toţi”. Nu titlul m-a atras, ci rezonanţa cuvântului “ Tom”. Mi-a plăcut pur şi simplu.

          Am luat cartea în pat, m-am acoperit binişor şi am început s-o răsfoiesc. În momentul acela a început dezastrul: nişte muncitori au început să taie cu drujba plopii din faţa blocului. Plopii fuseseră acolo dintotdeauna, îmi dădeau umbră când era prea cald, culoare în zilele gri şi foşnet liniştitor când îmi era frică în întuneric.

          M-am decis să fiu nefericită . Dădeam rând pe rând paginile şi mă cufundam tot mai mult în lumea lui Tom. Nu înţelegeam eu chiar tot ce se petrecea, pentru că habar nu aveam de istoria Americii, de sclavagism sau de Războiul de secesiune, aşa că m-am concentrat exclusiv pe dramele trăite de personajele principale. Vedeam cu ochii minţii ceea ce era suficient de amănunţit descris, încercam să-mi imaginez ceea ce era doar creionat şi sufeream până în vârful degetelor atunci când era cazul.

          Aţi fost vreodată într-atât de trişti încât să vă doară până în vârful degetelor? Eu am fost de multe ori. Spre deosebire de alţii, eu pot aşadar să-mi localizez exact în timp prima depresie din lungul şir care a urmat: atunci când au tăiat plopii şi unchiul Tom a fost vândut.

          Ulterior acestei experienţe am mai citit multe, multe cărţi care m-au fascinat, însă “Coliba unchiului Tom” a rămas prima carte care mi-a atins cu adevărat sufletul.

Verde-n faţă

Ciorba de perişoare clocoteşte domol, la fel şi pilaful lui Soki şi eu ascult “Nightwish”, căutând modele de floricele tricotate în internet. Pentru cei care nu mă cunosc: chiar dacă am preocupări de modă veche, nu sunt amatoare de romanţe. Ce-i drept, îmi cam place muzica anilor ’30-’40, dar cel mai mult savurez muzica rock. De “inimă albastră” ascult Mozart şi Vivaldi, aşa... ca să simt  trăiesc .

          Nu sunt  suficient de modernă pentru muzica de club, “Placebo” şi “Florence and the Machine”  însă nu-mi displac, dat fiind faptul că mă interesează muzica ascultată de fiică-mea. Despre muzica românească nu pot spune prea multe, pentru că singura cu care rezonam, Laura Stoica, a murit.

          Cam atât despre muzică, pentru că nu ăsta-i subiectul de discutat.

          Duse sunt vremurile în care femeia era o bijuterie. Nu vă prefaceţi şocaţi: când aţi văzut ultima dată un bărbat salutând o femeie cu plecăciune sau ridicându-se de pe scaun în momentul în care o femeie intră în încăpere?

          Feminismul exacerbat şi comunismul  au dus la crearea unor noi tipologii de femei în ţara noastră: femeia-bărbat, femeia-şefă sau femeia-frumoasă-deşteaptă-şi-cu-bani. O să-mi ziceţi că existau şi acum o sută de ani femei de excepţie, cu calităţile mai sus enumerate. Mda, existau, dar erau totuşi percepute ca femei şi nu doar datorită categoriei sexuale în care se încadrau.

          Iată câteva scurte descrieri.

          Încep cu femeia-bărbat: e trecută bine de prima tinereţe, poartă haine la modă prin 1980, permanent-oiţă, un pic de mustăcioară, cunoaşte întreg mercurialul pieţei, pregăteşte toamna multe conserve , cară sacoşe cu nemiluita, mai uită să-şi spele puloverele care încet-încet preiau toate mirosurile din bucătărie şi are o căsnicie de lungă durată pentru că soţul are  masa musculară şi  debitul verbal net inferioare ei.

          Femeia-şefă: ea este şefa absolută şi la serviciu şi acasă. Ia toate deciziile, datorită capacităţii mari de procesare a informaţiilor, oamenii din jur depinzând de ea. E deşteaptă, perseverentă, şefii o promovează şi copiii ei o văd cel mai adesea cu ajutorul webcam-ului. Nu e suficient de frumoasă pentru a-şi atrage admiraţia bărbaţilor şi invidia femeilor şi nu are niciodată suficient timp pentru a cheltui banii câştigaţi. Soţul ei învaţă volens-nolens să le pregătească celor mici cina, pentru că ea-şi petrece serile la restaurante, încheind afaceri pentru multinaţională.   

           Femeia-frumoasă-deşteaptă-şi-cu-bani: ea a fost la început o provincială oarecare, fericita beneficiară a unei  răpitoare frumuseţi fizice , suficientă cât să o remarce un bărbat în căutare de “tinere talente”. În cazul fericit în care ea nu s-a mulţumit doar cu statutul de femeie-lichean, s-a înscris la o facultate şi şi-a chinuit mai apoi creierul în căutare de oportunităţi de afaceri sponsorizate, bineînţeles, de bărbatul amuzat de preocupările ei extra-curriculare. Deşteptăciunea ei rămâne totuşi relativă, pentru că majoritatea contactelor de afaceri îi sunt înlesnite de “barosan”, ea fiind doar imaginea întregii trebi. Desigur că se lasă cu mulţi bani,  care sunt imediat cheltuiţi cu dezinvoltură. Partea bună este aceea că, odată cu trecerea anilor, acest tip de femeie îşi intră bine în rol datorită adaptabilităţii şi există şanse mari ca atât ea cât şi cei din jur să ajungă să creadă că a ajuns în vârf numai şi numai datorită capacităţilor ei intelectuale.

          Revin la titlul postării: de ce “verde-n faţă” ? Simplu:  unii bărbaţi din societatea românească au ajuns să perceapă femeile ca fiind egalele lor. Good job! Atâta doar că există situaţii în care egalitatea este interpretabilă. O situaţie este cea în care un bărbat  îşi permite să jignească o femeie. Nu vi s-a întâmplat niciodată? Eu am păţit-o de două ori în viaţă şi nu cred c-o să uit episoadele respective. Desigur că în viziunea primului bărbat,  care    “ mi-a zis-o verde-n faţă”, el nu a greşit cu nimic pentru că nu a folosit cuvinte jignitoare, dar nici nu mi-a oferit dreptul la replică, preferând să-mi taie macaroana scurt şi pentru totdeauna. A trecut şi trecut rămâne.

          Cel de-al doilea bărbat a considerat că făcând glume deplasate pe seama mea va destinde atmosfera. A fost soiul ăla de situaţie în care bărbaţii beţi îşi măsoară organele genitale înşirându-le pe masă. Singura diferenţă era că eu nu eram nici bărbat, nici beată şi nici nu i-am dat replica, cum ar fi făcut-o un confrate de beţie.

          Femeile care reuşesc să-i puna la colt pe cei care depăşesc barierele bunului simţ au parte de respectul meu. Sunt conştientă că nu voi reuşi niciodată să “le-o dau în barbă” grobienilor care mă atacă, pentru că în asemenea situaţii aplic un sfat primit cândva de la Oma Musia: “ A le da  mârlanilor replica e un semn de slăbiciune, care-i va încuraja să atace din nou.”

          În consecinţă, voi încerca să văd partea plină a paharului, adică atitudinea soţului meu, care şi după douăzeci de ani îmi deschide portiera maşinii sau îmi întinde mâna la coborârea din autobuz. Săruturile lui la sosire şi la plecare îmi fac suficient bine cât să acopere răul făcut de unii oameni care, până la urmă, sunt insignifianţi în viaţa mea.

          E gata ciorba, dar şi povestea mea.

Trei portocale

Pentru a nu fi acuzată că fac apologia comunismului, am a depăna şi câteva amintiri mai puţin plăcute.

          Alimentele de bază puteau fi cumpărate doar pe bază de cartelă, după cum ştiţi cu toţii. Stăteam la cozi de ni se lungeau urechile: coadă la tacâmuri de pui, coadă la ulei de rapiţă, coadă la parizer, ouă, unt, zahăr...

          Se întâmpla să fim fericiţi când aveam în frigider câteva ouă şi în cămară câteva barabule (cartofi). Seara mâncam cartofi prăjiţi cu ochiuri şi ni se părea un adevărat festin.

          Uneori mergeam în vizită pe la case unde se mânca şuncă de Praga sau se prăjeau muşchiuleţi de porc. Le iubeam pe mamele acelea care mă invitau să rămân la masă!

          Calimera se schimba însă iarna, când la cofetărie “se băgau” portocale. Ele se vindeau la pungă: trei portocale într-o punguţă transparentă, legată cu o aţă. Pentru nimic în lume nu ţi se vindeau două punguţe deodată. De bună voie şi nesiliţi de nimeni stătem de  două-trei ori la coadă, pe un ger cumplit, ca să plecăm acasă cu o cantitate satisfăcătoare de delicii.

          Îl ştiţi pe Scrat, veveriţoiul isteric din “Ice Age”? Am trecut şi eu în copilăria mea printr-un episod “Scrat în raiul ghindelor”. Mama mă luase cu ea într-o vizită la o tovarăşă  cadru de nădejde din orăşelul nostru. Amărâta locuia – încă mai locuieşte-  într-o vilă enormă din buricul târgului. Intru, zic “săru’mâna” şi mă blochez: lângă uşa de  intrare trona o imensitate de ladă plină cu portocale. Am crezut că am înnebunit, pentru că nici nu-mi putusem vreodată imagina cum ar arăta atâtea portocale puse grămadă. Probabil că-mi ieşiseră ochii din cap, pentru că  s-a uitat la mine ca la un cerşetor şi m-a întrebat dacă vreau portocale.  Am dat din cap că “da”. S-a aplecat tacticos şi... mi-a dat trei portocale, zâmbind mărinimos.

          Pierdem săptămâni, poate chiar luni din viaţă stând în faţa standurilor din hypermarketuri, luând decizii: ce marcă de pastă de dinţi, ce detergent de vase, ce ciocolată , ce pâine, ce mezeluri.

          Când îmi striga mama de la balcon “ Du-te la coadă la pâine şi să nu-mi vii acasă fără ea !”, se referea bineînţeles la singura pâine existentă, cea intermediară, care se acrea de dimineaţă până seara. Dacă aveam noroc să ajung la rând pe când ajungea un nou transport de pâine, o cumpăram caldă şi scobeam jumătate din miez până ajungeam acasă. Mi-o căpătam de la mama ( “ Ce faci dragă, eşti şoarece ?!”) însă mă simţeam fericită şi cu burta plină.

          Soţul meu nu e fericit când cumpăr câteva grame de parizer pe care-l mănânc cu pâne şi muştar. Dragul de el m-ar hrăni cu mezelurile cele mai fine şi nu pricepe de ce ţin neapărat să consum “porcării”. E răzbunarea mea pentru anii din copilărie şi adolescenţă, când nici măcar porcăriile astea nu-mi ajungeau în stomac.

          N-am să  uit cum biata mama a trebuit să mă trimită într-o toamnă la muncile câmpului cu două felii de pâine unse cu muştar şi atât. Mai mult nu se putea. Îmi ghiorăiau maţele după o tură serioasă de desfăcat porumb şi m-am aşezat alături de ceilalţi să-mi mănânc pacheţelul. Avea un gust oribil şi eu trăgeam cu ochiul la cea de alături, care avea pâine cu unt şi cu şuncă. Nici măcar nu mi-a fost ciudă pe ea, pentru că-mi căutasem în minte tot felul de gânduri pozitive. Singurul meu gând liniştitor a fost: “Poate că are mâncare mai bună, dar e mai grasă decât mine!”.