Tocmai am terminat de croşetat/tricotat
o cuşmă colorată, dungată, lată şi sunt tare bucuroasă. Bucuria mea nu se
rezumă la cuşma în sine, care încă nu şi-a găsit un stăpân, ci la perseverenţa
mea într-ale cuşmăritului. Am crezut la un moment dat că o să-mi pierd cheful
de tricotat sau croşetat, dar nu-i aşa: firele colorate pe care le-am adunat
de-a lungul timpului mă aşteaptă cuminţi în punguţele lor, sortate pe game
coloristice şi grad de pufoşenie. Andrelele stau culcate în cutia lor iar
croşetele dorm în “Nähzeug”-ul păstrat de la
Oma Musia, în care încă mai există acele
folosite de ea, croşetele mititele şi aţa roz cu care cosea macrameurile.
Vedeţi voi, o duc pe Oma Musia cu mine mai departe ocrotindu-i cu mare grijă
lucruşoarele cu care mi-a rămas în amintire: elefantul ieftin din porţelan care
şi-a găsit loc în biblioteca noastră, “Nähzeug”-ul de pe urma căruia câştiga
bani, neaşteptând mila nimănui, două tipsii argintii decorative, pe care le ţin
în cămară şi le spăl de fiecare sărbătoare, farfurioare de tort, un ceainic
mic, mic de tot, din tablă scorojită şi alte asemenea amintiri.
În
esenţa noastră noi, oamenii de rând, nu putem să fim mândri de chestii măreţe.
Noi putem să fim mândri de propriile
realizări, mărunţele, cotidiene şi trecute cu vederea de cei din jur.
În ultimii ani
s-a încetăţenit expresia “Mândru că-s...” . Eu am observat că mândria asta
apare obsesiv în momentele de criză, atunci când ne simţim atacaţi. Nu suntem
mândri că suntem cineva sau ceva sau altceva în viaţa noastră de zi cu zi.
Uităm că suntem mândri, fiindcă suntem ocupaţi să muncim, să trăim, să dormim
şi să ne trezim.
Am
studiat puţin problema mândriei şi am descoperit aici că mândria este unul
dintre cele şapte păcate capitale. Suntem cu toţii de acord că poporul român
este preponderent ortodox , aşa că sursa informaţiei ar trebui să fie suficient
de credibilă.
Am
căutat în DEX şi definiţia mândriei .Iat-o aici.
Bine,
odată lămurită problematica mândriei, ar trebui să explic şi de ce nu pot să
fiu eu mândră de anumite aspecte ale vieţii mele.
Sunt bucovineancă.
Bucovina este cea mai frumoasă regiune a României, oamenii din Bucovina sunt
cei mai cumsecade oameni din România, mâncarea din Bucovina este cea mai
gustoasă, istoria Bucovinei îmi este cea mai apropiată de minte şi de suflet,
cei mai buni (foşti) prieteni sunt născuţi de asemenea în Bucovina, părinţii,
bunicii şi străbunicii mei sunt bucovineni. Problema este că
nu pot fi mândră că-s bucovineancă. De ce? Pentru că eu personal nu am niciun
merit în a mă fi născut în Bucovina. Nici chiar mama nu are vreun merit. Este o
întâmplare că m-am născut în Rădăuţi şi nu în Palilula sau în Suplacu de
Barcău. Sunt extrem de fericită că m-am născut acolo, sunt recunoscătoare şi
iremediabil îndrăgostită de Bucovina, dar nu pot fi mândră. Pot promova
Bucovina prin poveştile mele, pot urmări toate emisiunile despre Bucovina, pot
să-mi dezvălui originile oriunde m-aş duce în lume, pot citi cărţi despre
istoria Bucovinei, pentru a fi capabilă să susţin o discuţie decentă, dar nu
cred că-mi este permis să afirm că sunt mândră că sunt bucovineancă. Până la
urmă, e o chestiune de semantică a propriei conştiinţe.
Pe de altă parte,
ruşinea de a fi ceva, cineva sau altceva este un păcat mult mai mare decât
mândria de a fi ceva, cineva sau altceva. Ideea postării mi-a venit după ce am
urmărit pe Facebook nu una, ci două postări cu femei plecate din România, care
au ajuns în Italia. Într-un fel, amalgamul de română cu italiană este amuzant
şi nu reprezintă nimic nou. Pe de altă parte însă, amalgamul este foarte trist,
pentru că el simbolizează negarea propriilor origini. Desigur că apartenenţa la
o nouă cultură şi civilizaţie ( italiană, spaniolă, americană, ecuadoriană, chineză,
japoneză, etc) presupune o adaptare, o nivelare, un efort major de acceptare şi
de interiorizare a unui nou set de reguli. O persoană puternic ancorată în
propria conştiinţă nu va uita însă niciodată de unde a plecat înainte de a
ajunge unde a ajuns.
Cei
plecaţi “dincolo” refuză câteodată să-şi amintească. Motivele pot fi multiple:
un nivel de trai scăzut, o copilărie nefericită, relaţii sociale defectuoase, o
traumă majoră. Desigur că există mulţi dintre cei plecaţi “dincolo” care
vorbesc impecabil limba română chiar şi după mulţi, mulţi ani petrecuţi prin
străinătăţuri. Desigur că există români care-şi învaţă copiii limba română,
chiar dacă acei copii nu vor reveni niciodată în ţara părinţilor lor. Da,
există foarte mulţi români care păstrează legătura cu cei de aici, tocmai
pentru a nu uita de unde au plecat înainte de a ajunge unde au ajuns.
Există
însă şi mulţi români care aleg să uite. Nu este vina lor. Este vina celor
care i-au educat atunci când erau copii cu minţi curioase şi proaspete. Nu ştiu
dacă aţi observat, dar atunci când sunt întrebaţi de ce sunt români,
majoritatea oamenilor răspund “pentru că Decebal, Horea, Cloşca şi Crişan,
Avram Iancu, Ştefan cel Mare, Vlad
Ţepeş”. Cam acolo s-a oprit mândria noastră de apartenenţă la poporul român.
Trăim în trecut, dragii mei şi ne alimentăm conştiinţa colectivă cu amintirea
unor personalităţi care au trăit în urmă cu sute de ani. În ultimul sfert de
veac nu am acumulat niciun motiv de mândrie. Puţinele motive de mândrie sunt
date uitării, minimizate, denigrate. Mulţi oameni au murit în decembrie 1989.
Cine-şi mai aminteşte cu adevărat de acele zile şi de schimbările spectaculoase
care au urmat? Cine le mai este recunoscător acelor oameni şi familiilor lor,
care încă-i mai jelesc? Sufăr de fiecare dată când aud expresia “Mămăliga nu
explodează de două ori.” Noi suntem nişte mămăligi, nişte mândri de Avram
Iancu, Decebal şi Nicolae Bălcescu.
Auzeam
ieri la televizor că un jandarm francez venit să apere Ambasada României din
Paris de asediatorii români dornici să voteze i-ar fi spus unui votant
nemulţumit că “România este o pubelă”. Nu sunt adepta unor declaraţii
sforăitoare, pentru că eu sunt un nimeni, alături de voi, ceilalţi nimeni, dar
eu cred că acel jandarm nemulţumit că românii i-au stricat siesta de duminică
ar merita o muştruluială grozavă. Motivul este simplu: din moment ce europenii
au fost de acord să ne primească în marea lor gaşcă de importanţi, am devenit
de-ai lor, aşa că jandarmul acela are datoria de a se comporta cu ai noştri asa
cum se comportă cu ai lor. Logic, nu? Sau noi avem doar dreptul de a le spăla
closetele, de a le construi casele şi de a le îngriji pe bani puţini copiii şi
seniorii?
Dacă
este să ne gândim bine, din moment ce însăşi comunitatea de români plecaţi din
România nu are pretenţii de la ea însăşi, uitându-şi în unele cazuri chiar şi
limba maternă şi limitându-se la vagi şi sporadice episoade de mândrie
naţională , ce pretenţii putem avea de la unii străini, care habar nu au unde
se află România pe harta lumii?
Da,
este bine să lăcrimăm când vedem drapelul, este foarte bine să urmărim
defilarea de 1 Decembrie, este bine ( sau nu?) să-l votăm p’ăla care zice că o
să aibă grijă de românismul nostru, este bine să... de toate ce ţin de
identitatea noastră ca popor. Eu zic însă ca până la mândria aceea nesusţinută
prin realizările proprii şi mărunte ale fiecăruia dintre noi, este mai bine să
ne suflecăm mânecile, să muncim până nu mai putem, să ne educăm de-adevăratelea
copiii, chiar şi cu preţul supărării
acestora, să avem grijă de seniorii noştri, fiindcă ei merită respectul nostru,
să tăcem şi să gândim mai mult, să înjurăm mai puţin şi să citim mai multe
cărţi, să cheltuim mai puţin pe haine şi mai mult pe antisudorifice şi pastă de
dinţi. Abia atunci când gaşca europeană se va opri în loc, se va uita la noi şi
rânjetul ironic i se va şterge de pe faţă, vom înceta să mai fim nişte
toleraţi.
Sunt
bucovineancă, sunt româncă, sunt etnic german, dar nimic din toate astea nu mă
face să mă simt mândră, ci doar fericită. Da, sunt fericită că trăiesc vremuri
în care pot lucra, îmi pot educa copilul, pot călători prin lume, pot să-mi
exprim părerile fără să-mi fie teamă.
Sunt
bucuroasă că am avut parte de o educaţie sănătoasă, care mi-a întărit coloana
vertebrală şi mi-a păstrat mintea şi sufletul deschise. N-o să fiu mândră decât de realizările copilului meu,
chiar şi cu riscul de a comite un păcat capital.
Aşa
că celor care-s mândri că sunt români şi cam atât le-aş sugera să lase mândria
la o parte şi să descopere fericirea de a realiza , de a construi, de a educa,
de a însănătoşi, de a uni, de a bucura, de a trăi. Printre şi pentru oamenii
din jurul lor.
P.S.: Celor care au de gând să se
certe vreodată cu mine pe tema mândriei, le-aş spune să-şi facă timp să
citească forumurile şi postările de pe reţelele de socializare în care vorbesc
românii între ei dar şi despre ei înşişi.