Hai la poze cu maimuţa!

A mai trecut o serbare. Prima noastră serbare cu public. Copii de patru ani ( unii de aproape patru ani), îmbrăcaţi frumos, cu costume naţionale, deloc speriaţi de avalanşa de mame, taţi, bunice şi bunici, fraţi, surori, unchi şi mătuşi. Sala de grupă arhiplină. Decor frumos, brăduţ împodobit, staţie de amplificare, ca să se audă bine de tot fiecare cuvinţel.

La fiecare serbare am fiori pe şira spinării, dar nu de frica unui eventual eşec, ci pentru că îmi dau seama de imensa capacitate de concentrare şi de potolire a sufleţelelor de care mă ocup zilnic, atât cât pot şi eu. De obicei, la repetiţii, serbarea se anunţă un fiasco. Aproape nimic nu iese cum trebuie. Nu se aude bine, nu există sincronizare, funduleţele nu-s liniştite pe scăunele, fiindcă serbarea se anunţă prea lungă. Acolo însă, în faţa mulţimii cu bliţuri şi cu haine de gală, funduleţele se potolesc, guriţele tac atunci cînd trebuie, microfonul e ţinut aproape de guriţă iar reverenţele par aduse de la Balul Operei din Viena. Poeziile sunt spuse taaaaaare, cu intonaţie iar cântecele sunt cântate din suflet, chiar dacă uneori puţintel cam fals, pentru că nu-s nici eu vreo specialistă într-ale trilulitului.

După serbare urmează pozele cu maimuţa. Desigur că modurile de abordare diferă. Uneori primesc câte un “vă rugăm...”, alteori aud şi un “am dori...” dar aud de multe ori şi un “vrem...”, după care poza e făcută cu o mână ţinând telefonul iar cealaltă băgată în buzunarul blugilor.

Ştiu exact ce se crede  în general despre noi, educatoarele: nişte fiinţe inferioare, cu şcoală puţină, dar cu sufletul numa’ bun de supravegheat copiii la joacă, mâncat şi somnic. Zâmbesc de fiecare dată atunci când, din atitudinea unora sau a altora, îmi dau seama cât de puţin se ştie despre munca noastră din spatele cortinei. Noi suntem cenuşăresele care lustruim caracterele în devenire, suntem cele care, prin joc, le dăruim copiilor bunătăţurile spirituale şi mentale pe care le vor folosi o viaţă întreagă. Cu ajutorul marionetelor, a vaselor de jucărie, a maşinuţelor şi jocurilor de masă ( atâtea câte sunt, căci banii nu ne ajung niciodată), îi ajutăm pe cei mici să-şi descopere interesele, punctele tari, dar şi pe cele slabe, care au nevoie de întărire. Cu câteva foi de carton colorat, foarfeci şi lipici suntem capabile să creăm lumi magice, în care copiii să se scufunde fără a se teme. Sunt lumile pe care copiii le vor construi mai târziu, de-adevăratelea. Noi lucrăm în săli frumos împodobite, cu covoare moi şi curate, în care copiii se mişcă în voie, descoperind frumosul şi binele din jurul lor. Noi rămânem încărcate cu of-urile copiilor, care ne povestesc câte în lună şi-n stele, deşărtându-şi fricile, tristeţile şi angoasele în timp ce stau cocotaţi pe genunchii noştri. Noi suntem cele care trebuie să tăcem şi să plecăm ochii ori de câte ori unui părinte i se pare că i-am provocat copilului un rău. Nu, nu putem să-i spunem părintelui că greşeşte, pentru că noi suntem fiinţe inferioare, cu şcoală puţină, care habar n-au de psihologia copilului mic, de didactică, pedagogie. Abia mai încolo, către clasele primare vor putea părinţii să discute de la egal la egal cu doamnele învăţătoare, pentru că ele sunt cele care le pun copiilor stilourile în mână, învăţându-i scris-cititul. Ei, părinţii, încep încă de pe acum să-i înveţe pe copii literele alfabetului, dar şi adunări şi scăderi, pentru că neputincioasele de la grădiniţă stau degeaba toată ziua, jucându-se pe covor “de-a magazinul” şi “de-a familia”.

          Zâmbesc scriind rândurile acestea, pentru că, într-un fel mă amuză concepţia greşită care s-a cimentat în societatea românească. Noi, educatoarele, nu suntem doar cele care de două, hai trei ori pe an, organizăm serbări şi ocazional, mai învăţăm câte un cântec sau o poezie cu copiii. Munca noastră este la fel de importantă ca a celorlalţi dascăli care-i vor însoţi mai tirziu pe copii pe drumul lor către maturizare. Atâta doar că noi îi luăm în braţe şi în suflete când sunt mici, peltici, plângăcioşi şi mofturoşi iar după un an în care ne jucăm pe covor şi la măsuţe cu ei suntem capabile să-i prezentăm publicului aşa cum au devenit: nişte mici oameni serioşi, frumoşi, echilibraţi şi empatici, care înţeleg că există momente când ei trebuie să le ofere celor din familiile lor câteva mici momente de bucurie.

          Da, ieri le-au oferit momente de bucurie, drept pentru care părinţii au fost fericiţi. Copiii au fost lăudaţi iar noi am primit câteva cuvinte de apreciere, mulţumiri, chiar şi câţiva pupici pe obraji. Sincer, mă bucură aprecierea adulţilor, dar prefer să rămân în suflet cu fiorul pe care l-am simţit atunci când românaşii mei cu cizme, opinci, năframe şi clopuri au cântat « Leise rieselt der Schnee », pentru că un asemenea fior este cel care mă ajută mereu şi mereu să merg mai departe şi să-mi ţin gura închisă şi ochii plecaţi ori de câte ori cineva cu buzele strânse şi cu fulgere în priviri mă bănuieşte pe nedrept.

Peste ani şi ani viitorii şcolarii vor descoperi pozele făcute cu maimuţa lângă bradul de Crăciun, vor închide cărţile şi caietele şi-şi vor aminti probabil cu drag de vremurile în care din puţin , cu câteva foi de hârtie, un perforator şi puţin lipici reuşeam să construim împreună lumi fermecate, cu care nu se vor mai întâlni niciodată după ce vor ieşi pe poarta grădiniţei.