Căsnicia între agonie şi extaz

Ceea ce am să vă povestesc acum o să li se pară atât de familiar doamnelor, încât o să jure că am scris despre partenerii lor de viaţă     ( cu mici marje de eroare). Domnii vor zice că nu am toate ţiglele pe casă şi că exagerez.

          Pentru cei care nu mă cunosc, vreau să clarific încă de la început datele problemei: sunt căsătorită de aproape optsprezece ani cu acelaşi bărbat, cu care am avut o relaţie de frumoasă prietenie timp de cinci ani înainte de casătorie. Aritmetica este aşadar simplă: 23 de ani, adică mai mult de jumătate din viaţa mea.

          Lumea zice că-i cel mai bun om din lume. Eu zic la fel şi, în plus, mă mângâi de una singură pe creştetul capului pentru că am reuşit  să-l  transform în cel mai bun om din lume. Ca să fiu total cinstită, a fost un efort conjugat: soacră-mea s-a ocupat de formarea lui până la adolescenţă, după care am preluat eu ştafeta. Soacră-mea are doi copii, aşa încât a avut ocazia să-şi exerseze mâna şi aptitudinile pe primul, ajungând la un nivel superior de măiestrie cu cel de-al doilea, apărut la circa patru ani distanţă de primul. Bărbatu-miu este primul, aşa că eforturile mele de continuare a educaţiei au fost puţintel mai mari decât ale cumnatei mele, beneficiare a unui soţ mult mai “lucrat”. Ştiu că-mi citeşti blogul, draga mea, aşa că sper să apreciezi gluma nevinovată.

          E foarte frumos să fii măritată cu un bărbat .  Specific “bărbat”, pentru că în zilele noastre unele se mărită cu femei sau cu bărbaţi care au fost femei sau devin femei pentru a se mărita cu bărbaţi care nu se ştie exact ce au fost înainte. Este uşor bulversant pentru mine, dar accept faptul că trăim într-o lume foarte comică.

          De fapt, bărbaţii nu vor să se căsătorească şi amână momentul în care zic “Da” în faţa ofiţerului stării civile cât pot ei de mult, amăgindu-ne cu tot felul de tertipuri. Există două explicaţii: ori au o mamă nebună, exagerat de grijulie, care i-a cocoloşit până la sufocare şi le este teamă de scorpia tânără care-i va jumuli, ori au o mamă exigentă, care a scos untul din ei şi le este teamă de scorpia tânără, care, fir-ar a dracu’ pielea pe ea ce mai seamănă cu măicuţa. Oricum ar fi, bărbaţii ajung să-şi împartă viaţa, patul şi banii cu scorpia tânără.

          Cea mai mare greşeală pe care o fac tinerele neveste este să-şi asume mai multe sarcini de serviciu decât ar fi necesar. Terenul trebuie studiat atent iar aptitudinile soţului trebuie descoperite şi exploatate. Dacă soţul are un talent gastronomic nativ, el trebuie încurajat să şi-l dezvolte până către perfecţiune. Dacă există posibilitatea de a-l însărcina pe soţ cu căratul cumpărăturilor, nu trebuie ezitat. Pâna la urmă, este suficient de extenuant să ne gândim noi la cumpărăturile de făcut, scutindu-i pe ei de un consum nervos excesiv... Numai eu ştiu ce moace au bărbaţii abandonaţi pe băncuţe în faţa magazinelor din mall-uri, cu maldărul de plăsuţe în jur. Dacă aveţi câte-o zi plictisitoare, căutaţi bărbaţi cu plăsuţe în faţa magazinelor: ziua voastră va deveni brusc mult mai interesantă comparativ cu a lor.

          Au fost vremuri în care făceam braţe de urangutan cărând sacoşe. Mi-am schimbat strategia la un moment dat. Momentul a fost acela în care am plecat dintr-un serviciu bine plătit în învăţământ. Desigur, satisfacţiile profesionale nu pot fi tăgaduite. Financiar însă am ajuns la nivel de Burkina Faso: pot cumpăra câteva banane şi portocale, plătesc factura de curent şi telefon, după care încep să socotesc câte săptămâni au rămas pină la următorul salariu. Între timp trebuie să fiu fericită, relaxată, zâmbitoare şi îndatoritoare. Reuşesc nu pentru că aş fi o mucenică, ci pentru că am un bărbat harnic, care suportă restul cheltuielilor.

          Bărbatul meu este foarte chibzuit cu banii. Tocmai de aceea sunt extrem de atentă la cumpărăturile pe care-l rog să le facă. Nu exagerez niciodată, lista cuprinzând în medie zece articole. Hotărât, înşfacă portofelul,  sacoşa şi pleacă. Telefonul rămâne acasă, pentru că are o memorie fenomenală şi este imposibil să uite ceva. Revine la domiciliul comun cu jumătate dintre chestiunile comandate. Fac inventarul şi constat că a cumpărat zece articole, dar cinci dintre ele nu erau pe lista mea.

- Unde-i zahărul? Dar laptele?

- ...

- Ai cumpărat boia dulce?

- La ce-ţi trebuie aia?

- Am stabilit că facem friptură, nu? Pentru friptură-mi trebuie boiaua. Ai adus?

- ...

Uşor nervoasă întreb:

-         Până la urmă, ce ai cumpărat?

-         Am luat arahide, bere, cafea, ţi-am luat ţigări... (zâmbeşte fericit)

Înduioşată mă uit la el şi-i zâmbesc:

-         Mă bucur că le-ai cumpărat, dar mergi tu frumuşel înapoi la magazin

şi cumpără ce te-am rugat, fiindcă nici friptura n-o fac cu bere, nici cafeaua n-o s-o bei dimineaţă fără zahăr şi lapte.

Uneori am nevoie de ajutor în bucătărie. Fata mea taie legumele cu barda, aşa că am renunţat cel puţin pentru o vreme la serviciile ei. Soţul meu se oferă să prepare salata de legume. O minunăţie de salată. Toate sunt bune şi frumoase seara, la cină. Dimineaţa descopăr dezastrul din bucătărie: coji de legume căzute pe covor şi pe parchet, coji de legume căzute în jurul găleţii cu gunoi, sare aruncată pe masă. Cred că aşa arată bucătăria unui restaurant după servirea unui număr mare de clienţi. În cazul nostru este vorba despre o singură salată. Nu are sens să vă povestesc cum arată aragazul după ce dumnealui prăjeşte o porţie de cartofi sau execută măiastru un grătar din piept de pui. Lucrez o oră pentru a-i reda bucătăriei strălucirea de odinioară. Înainte de asta mă prind cu mâinile de cap şi urlu:

- Ce naiba, la mine nu arată în halul ăsta bucătăria nici după ce fac mâncare pentru un regiment întreg!

          Dragostea e oarbă şi nehalită. Ea trece prin stomacul bărbatului . Sunt anumite momente în viaţă în care noi, femeile, trebuie să le aducem aminte bărbaţilor ce onoare le-am făcut extrăgându-i din căminul părintesc. Nu dau nimănui sfaturi, dar dacă observ o oarecare tendinţă de răzvrătire a domnului inimii mele îi adresez o singură întrebare, cu o singură variantă de răspuns:

- Ia spune-mi tu mie cine face cele mai bune sarmale: maică-ta sau eu?

- Tu...

S-ar putea ca sclipirea de răzvrătire să nu se fi stins de tot în ochişorii lui, aşa că lansez atacul nemilos, decisiv:

- Auzi, da’ cine face cea mai bună salată boeuf: eu sau maică-ta?

          Acela este momentul în care bătălia este câştigată şi pacea reinstalată pentru o lungă perioadă.

          Bărbaţii au probleme cu memoria de lungă durată. În cazul lor, o durată de 24 de ore este extrem de lungă. Vă dau un singur exemplu: discutăm seara despre programul meu de a doua zi. Îi explic cu lux de amănunte unde o să merg, cu cine o să mă întâlnesc şi pe la ce oră o să mă întorc acasă. A doua zi mă sună îngrijorat: “Unde eşti? Am venit acasă şi nu te-am găsit…”. În ceea ce priveşte programul şi anturajul adolescentei din casă, vorba nu ştiu cui: poţi să uiţi. Habar nu are unde pleacă, de ce pleacă, pe la ce oră se întoarce, cu cine merge. Un singur amănunt este important pentru el : cât îl costă distracţia adolescentei, ca să aibă suma potrivită în portofel. Vorba Amaliei :» Tu habar nu ai cum îi cheamă pe prietenii mei. » . Răspunsul inocent este dulce ca un cub de zahăr: “Las’ că-i ştie mă-ta pe toţi.”

          Repet, pentru cazul în care nu m-am făcut înţeleasă: pentru mine este foarte frumos să fiu măritată cu Gabi. El mă ancorează în realitate. La primul drum pe care l-am făcut cu maşina primită cadou de la el, s-a aşezat în dreapta, hotărât să reziste stoic. Am mers noi cât am mers, până ne-am apropiat de un sens giratoriu. Ştiam că trebuie să încetinesc şi să opresc, fiindcă nu era liber. Dar am vrut să mă apropii puţin mai mult, doar puţin. Lui i s-a părut că mă apropii cam mult şi a zbierat de mi-a zdruncinat creierul: “Frână, făăăăăăă!!!!”. De atunci mi se zbate ochiul stâng când aud cuvântul “frână” iar când mă apropii de un sens giratoriu bat trei cruci cu limba-n cerul gurii.

          Eu sunt o romantică incurabilă, el repară maşini. I-am zis fetei noastre că dacă i se face ruşine cu meseriile părinţilor ei, să le spună celor care-o întreabă că mama-i profesoară şi tata-i neurolog. În cazul meu e 100% adevărat, atâta doar că eu mă recomand mereu ca fiind educatoare. Cât despre Gabi, e pe jumătate adevărat, fiindcă-i “neurolog” de maşini. Dar pentru fiţoşi e bun şi răspunsul ăsta. În timp s-a dovedit că fata noastră nu suferă de niciun complex de inferioritate în ceea ce ne priveşte, aşa că nu am mai insistat.

          Ziceam că sunt romantică. Citesc şi recitesc cărţi romantice,           mă-nnebunesc după filme romantice ( sunt bune şi SF-urile, dar nu pot plânge sănătos când îl schingiuiesc ăia pe Bumblebee în “Transformers”), ador parfumurile romantice, culorile pastelate , zorzoanele cu pietricele şi alte lucruri romantice. Am aruncat deodorantul de maşină pentru că nu mi se părea suficient de romantic şi nu-mi permitea să stabilesc o relaţie de încredere cu autoturismul. El, bărbatul meu, a zis că-s nebună şi că eu trebuie să stăpânesc maşina, nu să mă rog de ea să mă accepte. Tâmpiţii care au scos seria “Transformers” nu s-au gândit niciodată ce pagube pot provoca în creierele unor femei romantice şi impresionabile ca mine.

          Căsnicia are şi avantaje nocturne. Uneori seara mi-e lene să sting lumina, să închid geamul, să sting televizorul, să caut sticla cu apă. Apelez la ajutorul lui. Dacă şi lui îi este lene, avem varianta de rezervă: copilul. O strig sau, după caz, o sun pe mobil, chemând-o în camera noastră pentru a stinge lumina. Este un ritual care ne apropie mult pe noi trei, mai ales în momentul în care copilul exasperat ridică umerii şi strigă: “ Vîtîfî, diud, aveţi telecomanda pe măsuţă şi sticla lângă pat, pentru ce naiba mă mai chemaţi şi pe mine?!”. Este dovada clară că nu am dat greş în educaţia copilului şi, conform trendului modern, l-am învăţat să fie liber în cuget şi în exprimare.

          Înainte de culcare am nevoie de gânduri pozitive, dătătoare de vise liniştitoare, asa că înainte de a închide ochii îl rog :” Spune-mi ceva frumooooos.” El îşi potriveşte capul pe pernă şi butonează telecomanda în căutare de emisiuni cu politicieni şi moderatori care zbiară unii la ceilalţi. Este momentul lui de graţie, în care, după o zi obositoare, se poate în sfârşit relaxa, ascultându-i pe ăia cum se sfârtecă reciproc. Găseşte emisiunea cu cei mai mulţi decibeli, se uită la mine şi-mi zice duios: “Taci şi dormi!”.

          Închid ochii liniştită şi adorm fericită că nu mi-a spus nimic frumos. În seara în care o să-mi recite din Eminescu o să caut pe Google numele unui psiholog care să-mi repare soţul.

Ţara ne vrea ignoranţi, bolnavi şi morţi

România ar fi avut şansa, după mulţi ani de întuneric, să devină o ţară luminată. Existau nenumărate oportunităţi neexploatate încă, existau oameni cu mintea deschisă şi cu sufletul încă neîntinat. Exista o istorie din care s-ar fi putut învăţa, exista o natură mirifică, dătătoare de energii şi resurse.

             Ducându-mă înapoi în timp şi privind-o pe ţara mea cu ochii de adolescentă de şaisprezece ani, zâmbesc cu încredere.

             Întorcându-mă în zilele noastre şi privind-o pe ţara mea cu ochii femeii de patruzecişiunu de ani, am cel mult un nod în gât şi un singur gând în minte: “Ţară dragă, ţi-ai bătut joc de speranţele mele!”.

             Vreau să vă povestesc de unde a plecat ideea postării de astăzi. Un om este foarte bolnav. Omul acesta are nevoie în fiecare lună de un medicament. Unul singur. Are dreptul la medicamentul respectiv, numai că... medicamentul este aproape imposibil de găsit. De ce? Pentru că tabletele respective sunt importate, stocate undeva şi reexportate în alte ţări, în care preţul medicamentului este dublu. Nişte oameni câştigă foarte mulţi bani furându-le bolnavilor din ţara mea dreptul la încă o lună, două, trei, şase de viaţă. Oameni palizi, slăbiţi, fără păr pe cap şi fără dinţi în gură, dependenţi de îngrijirile altora, mor în ţara mea din cauză că există alţi oameni, sănătoşi şi bogaţi, care au drept de viaţă şi de moarte.

             O să mă întrebaţi de ce ne vrea ţara proşti ? Avem vârfuri ale inteligenţei mondiale aici, copii care realizează minuni cu minţile lor, oameni care au patentat invenţii, cercetători geniali, profesori extraordinari, medici semizei, afacerişti integri, care s-au îmbogăţit de-a lungul anilor conducând afaceri pornite de la zero. Oamenii aceştia trăiesc (încă) aici, dar despre ei nu aflăm prea multe, pentru că sunt neinteresanţi. Pentru marea majoritate a populaţiei, poveştile de succes se rezumă la asistentele de la TV care din nişte ilustre necunoscute ajung să fie vedete, la politicienii care se dezvoltă spectaculos de la stadiul de tractorist la cel de latifundiar multimilionar, la copiii de bani gata, care « sparg » banii părinţilor, la cântăreţii şi cântăreţele care nu au voce, dar au hituri de-o vară şi multe scandaluri în cârcă, la oamenii de afaceri, care din câteva « tunuri » au rezolvat bunăstarea familiei pe încă două generaţii de aici încolo.

             Eu nu văd România  dintr-un vârf de munte, ci din mijlocul unui mare oraş. Eu nu aflu despre ce se petrece în România  citind un singur ziar sau urmărind un singur post de televiziune. Percepţia mea şi părerile mele se bazează pe o multitudine de informaţii, pe care le primesc din diverse surse. Am răbdarea şi obiectivitatea necesare unei analize proprii a celor ce se petrec aici. Nu împărtăşesc optimismul celor care declară că lucrurile se mişcă bine. Lucrurile nu se mişcă deloc, sau cel puţin nu se mişcă pentru cei mai mulţi dintre noi.   

          Probabil că aţi auzit de Piramida lui Maslow. În 1954 un psiholog umanist american  a avut strălucita idee de a ierarhiza trebuinţele umane. Astfel a apărut celebra piramidă structurată pe 5 niveluri, cu o bază largă, asigurată de imperiozitatea satisfacerii trebuinţelor primare (nevoi  fiziologice și de siguranță), proprii tuturor indivizilor, ca, mai apoi, satisfacerea trebuințelor de ordin superior (începând cu trebuința de apartanență) să se îngusteze,  spre vârf, cu satisfacerea trebuinţei de auto-realizare, mult mai puțin presantă și specifică fiecărui individ în parte.

          Veţi gasi imaginea piramidei la finalul postării. Dacă o veţi analiza cu atenţie, veţi observa că cei mai mulţi dintre oameni s-au oprit pe treapta ei inferioară . Unii dintre ei ating puţin şi treapta a doua, pentru că au nevoie de o siguranţă a locului de muncă, a corpului şi a proprietăţii. Cât despre moralitate, familie şi sănătate... mda, aici aş putea scrie multe şi mărunte. Haideţi să discutăm puţin despre familie , sănătate şi moralitate. Ne-am modernizat, ne-am deschis şi am concis că bucata aia de hârtie care atestă formarea unei familii nu mai este importantă. Noi, ăştia care ne-am luat “cu acte” suntem retrograzi şi dacă mai şi insistăm să nu divorţăm la primul hop, apoi chiar că suntem nişte bătuţi în cap. Sănătate? Multe spitale s-au închis, mulţi medici au plecat iar cei care au rămas sunt prea puţini pentru puhoiul de bolnavi, nu mai mergem la medic pentru consult şi reţetă, atâta timp cât există remedii naturiste pe toate gardurile, mâncăm gunoaie frumos ambalate, fiindcă UE zice că doar gunoaiele au voie  pe rafturile magazinelor, elevii nu mai fac sport fiindcă nu e timp pentru aşa ceva la şcoală, cei de vârsta mea sunt zmei-paralei şi ajung la un medic abia la primul “au!” iar pensionarii... ei bine, pensionarii pot muri, că oricum sunt prea mulţi şi cocoşează bugeţelul ţărişoarei.

          Despre moralitate aş putea vorbi de asemenea mult şi bine. Iată definiţia moralităţii: “MORALITÁTE s. f. Însușirea a ceea ce este moral ; natura, caracterul, valoarea unui fapt, a conduitei unei persoane sau a unei colectivități din punct de vedere moral. ♦ Comportare, conduită, moravuri în conformitate cu principiile morale; cinste, bună purtare. – Din lat. moralitas, -atis, fr. moralité. “ Sursa: DEX '98 (1998) 

          În ultimii ani s-a cimentat bine de tot ideea că cinstea şi buna purtare sunt pentru fraieri. Dacă doriţi, mă puteţi combate, dar eu îmi păstrez părerea. Cam atât despre moralitate. Norocul meu este că există printre cei pe care-i cunosc foarte mulţi oameni fraieri şi mai mult nu vreau să zic.

          Am scris până acum despre cele două trepte inferioare ale Piramidei lui Maslow. Cele trei trepte superioare sunt cu dichis. Vă las pe voi să decideţi câţi oameni din jurul vostru au nevoie de iubire, apartenenţă/ stimă/dezvoltare de sine.

          Eu ştiu doar care au fost tendinţele ultimului sfert de veac :

-         oamenilor li s-a inoculat ideea că nu au nevoie de iubire, ci de sex

-         apartenenţa la poporul român sau la o comunitate română este ruşinoasă, pentru că au zis unii “câh!” atunci când am solicitat vize, aşa că mai bine uităm de unde am plecat, uităm ce însemna pentru bunicii noştri să fie români, uităm de toţi şi de toate fiindcă... globalizarea e mai fancy. Deocamdată nu ne mai leagă nimic în afară de graniţele ţării şi de limba vorbită. Sentimentele au dispărut, iniţiativele sunt slăbuţe spre deloc.

-         stima de sine trebuie redusă la un nivel minim, pentru că numai aşa devenim o masă de manevră, respectul din partea celorlalţi este anacronic, nevoia de unicitate este tratată cu « 112, nino-nino ! »  şi marginalizare , cât despre încredere... nici nu are rost să o aducem în discuţie

-         dezvoltarea de sine este o bătălie care ţine uneori câte-o viaţă întreagă şi pe care puţini au curajul să o poarte. Nu mă refer aici la acea dezvoltare prin completarea studiilor ( vorba uneia dintre cunoştinţele mele: “În ziua de az’ tăt prostu’ face-o facultate...”) sau prin participarea la seminarii pozitiviste. Dezvoltarea de sine ţine de introspecţie, de o analiză obiectivă  a potenţialului propriu, de luarea unor decizii dificile, de renunţare, de altruism, de desprindere, de consecvenţă întru bunătate şi construire. Platitudinile mă enervează grozav, mai ales dacă le aud sau citesc la alţii, aşa că prefer să-mi formez propria părere despre dezvoltarea mea personală în situaţii concrete, căscându-mi ochii şi urechile la cei dezvoltaţi din jurul meu, fiindcă nu mi-a fost niciodată greu să recunosc meritele altora.

Scriam la început că ţara ne vrea ignoranţi, bolnavi şi morţi. Ştiţi că nu mă refer la ţară ca patrie. Mă refer la cei care şi-au revendicat ţara asta, nişte hrăpăreţi lipsiţi de suflet, fără nicio urmă de moralitate, cu creierele defecte, lipsiţi de viziune, dar persuasivi nevoie mare. Ei sunt oameni care nu au încotro pentru ceea ce au devenit. Ei nu ne merită pe noi, aşa cum nu-şi merită bunăstarea. Mai presus de toate, ei nu ne merită copiii. Avem copii extrem de inteligenţi, lipsiţi de frici şi angoase, veseli, prietenoşi, calmi, cu spirit întreprinzător, curioşi şi deschişi la nou, pasionaţi de tehnologie, comunicare, multilingvism şi călătorii, independenţi şi, de cele mai multe ori, respectuoşi cu cei care le merită respectul. Mai presus de toate, copiii noştri sunt extrem de combativi şi de analitici. Mulţi dintre cei de vârsta copilului meu şi-au format o părere destul de clară: ţara lor e minunată şi numai bună de părăsit.

     Nefiind răzbunătoare din fire, îmi pot ierta ţara pentru că mă vrea ignorantă, bolnavă şi, într-un final, moartă. Pot să fiu o oaie bleagă, aşa cum au fost şi alţii înaintea mea. Nu pot însă ierta un singur lucru: că ţara asta nu ne iubeşte suficient de mult copiii încât  să le ofere aici ceea ce vor căuta peste câţiva ani printre străini.