Nu călcaţi şosetele!

Update la postarea anterioară: a zburat la gunoi şi cea de-a treia punguţă cu mirodenii, pentru că am ezitat să o folosesc, conţinutul s-a umezit, pietrificat şi a devenit inutilizabil. Cam atât despre aventura mea condimentoasă.

          Vi s-a întâmplat vreodată să ascultaţi o melodie al cărei refren să vi se învârtă obsesiv prin creier? Mie mi se întâmplă adesea. Ultima pe lista obsesivelor este “Nu plânge, Ană!”. Am dat peste ea din greşeală, zappând. M-am oprit la canalul cu muzică, am dat mai tare şi i-am zis lui Gabi: “Acum o să ascultăm cântecul ăsta.”. L-am ascultat. De şapte ori. L-am căutat pe youtube. Am memorat versurile. Am cântat refrenul până când copilul şi soţul au început să aibă rictusuri ale feţelor. Vorba copiilor mei de la grădiniţă : »Pune sidiu’, te rog, mai bine pune sidiu’ ! ». Cânt oribil, dar pun mult suflet în cântatul meu. Oare de ce nu apreciază nimeni asta ? Parcă trăiam într-o societate în care bunele intenţii contează, nu rezultatul final. Am nevoie să fiu încurajată, să mi se spună “good job, fă!”, greşelile să-mi fie trecute cu vederea şi să mă simt importantă. Nimănui nu-i place cum cânt şi mă simt insuficient valorizată.

          Alors, trecând peste faza cu cântatul, trebuie să recunosc că am obiceiul să analizez textele cântecelor, aşa cum aveam obiceiul, când eram mai mică, să văd dacă numerele maşinilor erau divizibile cu 3 ( adunam în cap cifrele numărului, vedeam dacă numărul final era  divizibil cu trei şi nu reuşeam să evit mereu gropile din trotuare, dar asta-i altă poveste).

          În hit-ul “Nu plânge, Ană!” este vorba despre o nevastă care-i cântă duios Anei, mult mai tinăra amantă a soţului din dotare.  Ce   m-a lovit prima dată la versuri este înţelepciunea mioritică, tipic românească, de care dă dovadă nevasta. Ea-i spune amantei să nu plângă la revărsatul zorilor, când Gigel pleacă din patul cald, pentru a se întoarce     la copii şi la nevastă, pentru că, de fapt, el are nevoie doar de un “refill” de tocăniţă. La început, soţia cu părul alb şi cu cearcăne evidente, îi şopteşte Anei că ea, Ana, miroase a flori de măr, pe când nevasta miroase a tocăniţă. Vedeţi aşadar cât de  dual este Gigel: o soarbe din nări pe Ana, frumos mirositoare, dar atunci când foamea-i dă târcoale, uită de fineţuri şi modernisme, întorcându-se la cea care de-o viaţă-i găteşte tocăniţa şi-i îngrijeşte copiii. Noi, femeile care avem un partener de viaţă, putem învăţa o droaie de chestii utile din povestea Anei şi a nevestei. În primul rând, învăţăm că bărbaţilor stilaţi le plac mirosurile fine, aşa că dacă vrem să nu ne trezim cu vreo Ană în peisaj, trebuie musai să ne instalăm hote în bucătărie şi să facem duş zilnic. Nu am parfum de flori de măr, dar am vreo patruzeci de alte parfumuri, pe care le folosesc alternativ. Mai învăţăm să fim înţelepte. Spre deosebire de nevestele din Italia ( sau din alte ţări), care ar scoate cuţitul şi ar tăia jugularele gigeilor înainte de a-i întreba ce au căutat la ane, noi învăţăm să avem răbdare, să behăim liniştite şi să învârtim frumos cu lingura în oala de supă, aşteptându-i pe gigei. Noi învăţăm că trebuie să le fim supuse gigeilor, fiindcă depindem în totalitate de ei, ei ne fac doamne, ei ne pun verigheta pe deget, ei le dau un nume de familie copiilor noştri. Gigeii rulz şi noi trebuie să fim bune cu ei.

          Da, am fost sarcastică şi nu asta-i realitatea din viaţa mea, dar ascultând ştirile, citind ziarele, îmi dau seama că, din păcate, există extrem de multe femei care trăiesc aşa, care acceptă să fie tratate astfel şi care nu au încotro.

          Demult, demult, pe când eram tânără nevastă, aveam o colegă puţin mai în  vârstă decât mine. Divorţată, un copil mic. Povesteam cu ea de-ale vieţii. Mi-a zis că aflase din întâmplare că fostul soţ avea o amantă. Tolerase povestea o lungă perioadă ( “de dragul copilului”). Mai mult decât atât, îl îngrijise pe bărbat ca şi cum nimic rău nu s-ar fi întâmplat. Îl trimitea “călcat şi scrobit” la serviciu, unde dădea nas în nas cu amanta. Am întrebat-o de ce-i călca inclusiv maieurile, chiloţii şi şosetele. Replica ei a fost: “Păi ce, vroiai să creadă nemernica aia  că-s vreo îngălată? Nu, dragă, eu îl trimiteam la ea ca scos din cutie, ca să vadă aia ce nevastă are el.”

          Până la urmă, tot au divorţat. El s-a însurat cu amanta iar ea a mai aşteptat puţin, după care s-a orientat către un bărbat însurat, cu un copil, pe care de asemenea nevasta-l trimitea la serviciu “călcat şi scrobit”.

          Dragile mele, am un singur sfat pentru voi: dacă vreţi să-l păstraţi doar pentru voi, faceţi-l să se simtă ruşinat, nu-i călcaţi nici maieurile, nici chiloţii, nici şosetele. Călcaţi doar cămăşile, dar şi alea cu oleacă de dungi pe spate, ca să nu apuce să-şi dea jos nici măcar sacoul.

          Vă rog să ascultaţi şi versurile melodiei “Pe aripi de vânt” cântată de Delia. Melodia este superbă. Delia este o femeie în toată firea, nu vreo puştoaică de şaişpe ani. Ea ne povesteşte cum tremură toată şi are fluturaşi în stomac, exact ca în adolescenţă. Secretul ei? Ea se aruncă aiurea, prin aer şi iubitul o prinde, sărutând-o flămând. Fetelor, ţineţi-i flămânzi, cumpăraţi-vă o saltea pentru sărituri şi dragostea dintre voi va renaşte.

          M-am hotărât: o să le propun ălora de la revistele pentru femei o colaborare. O să scriu o serie de articole sub titlul generic “Zece virgulă cinci sfaturi pentru a-ţi salva căsnicia obosită”. Hai, la treabă, că se apropie primăvara şi fluturaşii fâl-fâl.

         

 

Eu, stăpâna mirodeniilor

Prima şi întâia oară vreau neapărat să vă urez « La mulţi ani ! », fiindcă nu ne-am întâlnit aici de un an. Sper că anul nou v-a găsit sănătoşi, veseli şi neînzăpeziţi.

          Au mai trecut încă un Crăciun şi încă un revelion iar astăzi sărbătorim Boboteaza. Ah, ce bine că e sărbătoare mare şi nu trebuie să muncim ! Pardon, eu trebuie să muncesc, la fel şi soţul meu, la fel şi alţi oameni care, din păcate, nu vor avea ocazia să se strângă la prânz în jurul mesei încărcate cu toate cele trebuincioase sărbătoririi Botezului Domnului. Nu de alta, dar a trecut mai puţin de o săptămână de când ne-am ghiftuit cu conţinutul cărucioarelor ticsite de prin marile magazine...

          E de bonton ca doamnele să fie, în afară de doamne, bune gospodine. Ideal este să fii doamnă şi în cuhnie, gătind bucate alese îmbrăcată cu o fustă clasică, o elegantă bluză din mătase, purtând tocuri şi un şorţuleţ de bucătărie cu margine din dantelă. Adică eşti o adevărată doamnă doar dacă citeşti din Schopenhauer în timp ce rulezi sarmalele, pregăteşti piftia, somonul, tortul de bezele şi alte mâncăruri pretenţioase, pe care n-o să le enumăr aici, fiindcă nu le cunosc nici măcar sub formă de nume.

          Fiecare Crăciun mă găseşte ruptă de oboseală, din cauza şmotrului general şi a frigului îndurat cu ocazia aerisirii locuinţei. Anul ăsta a fost mult mai greu ca de obicei, pentru că izolarea balconului nostru a durat până cu o săptămână înainte de sărbătoare, aşa că nu vreau să-mi mai aduc aminte de haosul care domnea pe domeniul  nostru în perioada respectivă.

          Nefiind o doamnă în sensul clasic al cuvântului, nu am avut niciodată “femeie” angajată pentru curăţenie, nici vreo firmă specializată. Este una dintre plăcerile vieţii mele să-mi simt mâinile descoamate de atâtea soluţii de curăţat folosite, şalele frânte de atâta frecat şi lustruit şi gâtul inflamat de atâta inspirat aer rece. Refuz chiar să-mi cumpăr un mop ( maică-mea are o colecţie impresionantă de ustensile, ea achiziţionând ultimele apariţii , aşa cum şeicii îşi cumpără cele mai noi şi mai scumpe maşini de pe piaţă), pentru că mi se pare mai creştineşte să stau în genunchi, cu o cârpă în mână, rugându-mă să scap odată de tot praful depus prin camere în locuri despre care nici nu bănuiam că există.

          Revin aşadar la ziua în care am fost mulţumită de curăţenia din casă, făcându-mi planuri pentru bucatele cu care urma să-mi delectez familia. În general, noi suntem autişti. Mâncăm aceleaşi feluri de mâncare, gătite an de an în exact acelaşi fel. Nu riscăm, nu divagăm, nu improvizăm. Vânzătoarele din zona în care locuim nici măcar nu au nevoie să ne întrebe ce cumpărăm. Până şi gramajele sunt aceleaşi, pentru că nu aruncăm mâncare la gunoi, gătind exact atât cât putem mânca fără să fie nevoie să chemăm arafatu’ în sfânta zi de Crăciun.

          Anul ăsta ceva s-a schimbat. Anul ăsta mi-am încălcat principiile, ascultând de maică-mea şi rău am făcut.

          Povestea începe mai demult. Nu ştiu dacă aţi văzut filmul “Stăpâna mirodeniilor”. Filmul este destul de prost, dar actriţa este aşa de frumoasă, încât restul nu mai contează. De când am văzut filmul, mi-a rămas sufletul la mirodeniile acelea apetisante, cu care unii au habar să lucreze. Eu nu ştiu să lucrez cu mirodenii, singura mea soluţie la o mâncare fără gust este să mai adaug oleacă de usturoi sau încă o linguriţă de sare. Dacă vreau să fiu excentrică şi să risc, arunc puţină smântână în mâncare, dar aici se opreşte fantezia mea într-ale bucătăritului. Cred că este momentul să conştientizez faptul că nu sunt o adevărată doamnă şi că habar nu am nici să gătesc, nici să mă gătesc ca o doamnă.

          Totuşi , anul ăsta am vrut să fac o ultimă încercare de rafinare a mea, din dorinţa de a mă dezvolta personal, aşa că la îndemnul mamei mele am vizitat un magazin de mirodenii dintr-un mare supermarket. Magazin mic, cochet, cu mobilier verde, din lemn natur. O minunăţie, o oază de firesc într-o mare a consumismului deşănţat. Borcane frumos etichetate, aşezate cuminţi pe rafturile curate. M-am năpustit ca un copil în magazinul cu jucării. Soţul meu iubit şi răbdător ca un mucenic m-a însoţit uşor reticent, pentru că mă cunoaşte foarte bine şi ştie când îmi forţez limitele mai presus de putinţe. El ştia, dar nu a vrut să mi-o spună, că sunt pe punctul  nu de a mă dezvolta personal, ci de a-i dezvolta lui nişte accese de strănut cauzate de amalgamul acela puternic de arome care mai de care mai orientale. A tăcut însă, fiindcă eram dezlănţuită, cu ochii mari, luminoşi şi cu obrajii îmbujoraţi de fericire. Eram, în  sfârşit, stăpâna mirodeniilor!

          Am cumpărat trei mirodenii, în trei punguţe mici, mici de tot. Amestec pentru sarmale, chimion măcinat şi ceva amestec de legume pentru toate mâncărurile. Aş mai fi cumpărat vreo două,trei punguţe, dar am fost scoasă uşurel din magazin de soţ, care cu un ton blând, cu care se liniştesc de obicei copiii isterici, m-a rugat să încerc mai întâi noile achiziţii, promiţându-mi că “ mai venim noi pe aici, mamă dragă...”. Am acceptat şi am plecat amândoi către casă.

          Descărcând cumpărăturile din sacoşă nu am observat nimic nefiresc la bărbatul cu care-mi împart bucuriile, necazurile şi sarmalele de sărbători. Tăcea ca un mucenic, îndurând chinuri mari, fără a-mi spune nicio vorbuliţă. Într-un final a luat o bulină contra durerilor de cap. Eram atât de concentrată pe noile achiziţii, că nu  mi-am dat seama că nebunia mea aromată îi face rău. Până la urmă a şoptit cu mult tact că-l cam doare capul din cauza mirosurilor din punguţe. Am scos punguţele şi i le-am dat la mirosit, cu rugămintea  s-o identifice pe vinovată. “Asta cu amestecul pentru sarmale...” mi-a spus, aşa că am aruncat-o la gunoi. O bucată din sufletul meu a plecat odată cu punguţa, împreună cu şansa dezvoltării mele ca doamnă.

          Am pregătit, ca de fiecare dată, salata de sfeclă roşie cu hrean. Este una dintre mâncărurile mele preferate, aşa că o gătesc cu drag şi spor. Anul ăsta am greşit, anul ăsta nu mi-am ascultat propriile instincte şi am adăugat o linguriţă de chimion măcinat peste sfeclă. Din dorinţa de a nu-mi strica sărbătorile, mucenicul din dotare a tăcut, luând încă un hap. Aşa-zisul chimion puţea înfiorător, dar eu mă ambiţionasem. N-aş fi recunoscut nici în ruptul capului că în punguţă era orice altceva decât chimion măcinat.

          Salvarea soţului meu a venit de la copil, care spre deosebire de el, este mult mai tranşant. Neştiind de sacrificiul făcut de mine odată cu aruncarea punguţei de amestec pentru sarmale, ajunge în bucătărie, se opreşte şi exclamă :” Pfaaaaaiiii, ce naiba pute în halul ăsta??!! Parcă ar fi un bătrân mort şi măcinat pus în mâncare!”.

          Acela a fost momentul în care mi s-au năruit visele. Am recăzut în propria-mi dizgraţie, vizualizându-mă peste încă vreo douăzeci de ani, gătind aceleaşi sarmale, aceeaşi salată boeuf, aceleaşi ciupercuţe cu maioneză, aceleaşi torturi şi ciorbe, asa cum un condamnat pe viaţă la galere trage de vâsle în acelaşi ritm, fără a vedea încotro se îndreaptă corabia.

          Salata mea extravagantă de sfeclă cu hrean a luat de asemenea calea gunoiul, fiind refăcută a doua zi după reţeta autistă, deja consacrată.

          Nu sunt o stăpână a mirodeniilor, dar mai am un as în mânecă: a treia punguţă, cea cu amestecul pentru orice fel de mâncăruri a rămas pitită în dulăpiorul meu cu condimente. Ea stă acolo, în întuneric, necunoscută şi nemirosită de nimeni, în afară de mine, protectoarea ei. Ea este acum mică, dar va creşte mare şi atunci când cele două nasuri sensibile din casa mea nu se vor aştepta, punguţa va răsări asemenea dragonilor lui Daenerys Targaryen din “Game of Thrones” şi-mi va răzbuna umilinţele îndurate. Aşa să-mi ajute Jamie Oliver!