Mi-au plăcut dintotdeauna poveştile. Ele
mi-au fost cele mai bune prietene în momentele bune şi în momentele mai puţin
bune. Despre oameni nu pot afirma acelaşi lucru. Cred că este vina mea: am
abordat relaţiile de prietenie cu o oarecare nesiguranţă, nearogându-mi niciun drept , neemiţând nicio pretenţie.
Am lăsat să vină către mine toate întâmplările care fac parte din caleidoscopul
unei prietenii, fără a-mi propune să rămân , într-un final, în câştig.
Din copilărie mi-l amintesc doar pe tata
citindu-mi “Heidi, fetiţa munţilor” dintr-o carte cu coperţi albastre, fără
imagini. Era momentul nostru de singurătate din fiecare seară. După ce s-a
terminat povestea, am rămas pe cont propriu.
Am fost nevoită să creez poveşti noi, în
capul ăsta nătâng al meu. Erau despre zâne şi despre căpcăuni, despre prinţi şi
pisoi, despre natură, despre lucruri pe care mi le închipuiam.
Învăţătoarea mea m-a încurajat mereu să
scriu, îmi recomandase chiar să păstrez un vocabular pentru “expresii frumoase”.
Mi-aduc aminte de expresia “nori efemeri” pe care o caligrafiasem încet, cu
limba scoasă din gură, atât de mult îmi plăcuse. Rotunjisem literele ca pe nişte
prăjiturele colorate, cu moţ de frişcă.
Diriginta, profesoară de română, a fost
de asemenea mulţumită de talentul meu.
Îmi amintesc de o compunere despre
aventurile domnului Goe după sosirea la Bucureşti. A fost un bun exerciţiu de
imaginaţie. Mi-a ieşit compunerea din prima încercare, corecturile nu au mai
fost necesare şi râsetele colegilor au fost dovada că domnul meu Goe a avut
succes.
Băteam câmpii cu graţie, după cum
obişnuia să-mi spună mama. Scriam şi poezii, dar ele au apărut mai târzior,
când au început să mă podidească pubertatea iar, mai apoi, adolescenţa. A fost
crunt, ce să vă spun... Iubiri neîmpărtăşite, trup chinuit de hormoni, lipsa
garderobei, complexe de inferioritate resimţite dureros în urma replicilor
răutăcioase ale unuia sau altuia. Vă zic: dacă aveţi de gând să atacaţi un
adolescent care, oricum e puţin nebun, conform cercetărilor în domeniu, puneţi
mai bine mâna pe un hârleţ şi săpaţi grădina din faţa casei sau a blocului.
Despănuşam păpuşoiul la muncile agricole
de toamnă şi vorbeam cu profesoara de română despre “Enigma Otiliei”, romanul
meu preferat la acea vreme.
Citeam orice carte îmi pica în mână,
oricât de plictisitoare ar fi fost. Comentariile literare mi le scriam singură
şi le dădeam mai departe, la copiat.
Anii de liceu au trecut cu greu,
poveştile din capul meu s-au estompat sub tonele de culegeri de matematică şi
de fizică. Nu am mai scris nimic, nu am mai bătut câmpii, fiindcă mă bătea
soarta pe mine.
Proful de fizică i-a spus mamei cândva
că-s cam tâmpită, dar nu trebuie să se îngrijoreze, că s-o găsi vreun
tractorist prin Rădăuţi să mă ia de nevastă. Mi-a prevestit o viaţă de stat la
cratiţă şi de născut o coşarcă de copii.
Proful de fizică n-are de unde să ştie
că nu m-am măritat cu un tractorist, ci cu un om pe care-l iubesc, de vreo
treizeci de ani încoace, tot mai mult pe zi ce trece. Culmea este că proful de
fizică l-a cunoscut pe omul ăsta drag, fiindcă i-a fost elev. L-a tratat cu
acelaşi sictir. Viaţa e ciudată uneori: din două rebuturi, doi rataţi fără
pedigree, răsare o fiinţă nouă, capabilă să-i întreacă în toate privinţele pe
toţi denigratorii, dându-le clasă cu zâmbetul pe buze.
La final de liceu mă gândeam la
facultatea de filologie, cum îi spunea pe atunci. Nu am primit acordul de la
conducătoarea vieţii mele. M-am
pornit cu valiza în mână să mă fac economist. Au urmat alţi trei ani de
bilanţuri contabile şi de statistici care-mi rânjeau răutăcioase dintre
paginile cursurilor.
Am devenit adult, a trebuit să muncesc.
Poveştile şi-au făcut , din nou, loc în viaţa mea, când am început să compun
lungi şi frumoase scrisori comerciale către partenerii de afaceri ai firmei
unde lucram. Este adevărat că scrisorile mele aveau cel mai mare succes la austrieci,
o naţie bonvivantă prin definiţie. Însăilam scrisorele frumoase, menite să-i
înduplece să amâne termene de livrare sau să accepte preţuri mai mari pentru
produsele executate în firma unde lucram. A fost frumos, mai ales că, atunci
când mergeam în delegaţii de lucru pe la firmele partenere, mă primeau oamenii
cu zâmbetul pe buze şi cu braţele deschise. Nu ştiu dacă ştiţi, dar e foarte
greu să-l faci pe un neamţ care-ţi datorează bani pentru munca prestată să
zâmbească. Eu am făcut-o.
Următoarea etapă a vieţii mele mi-a
deschis larg de tot porţile către lumea poveştilor: m-am făcut educatoare cu
acte în regulă şi cu diplomă de licenţă.
Am ajuns, în sfârşit, acasă!
La început, inventam poveşti menite să-i
liniştească pe piticoţi. Apoi m-am gândit că ar putea să înveţe una-alta din
poveştile mele. Le povesteam câte-n lună şi în stele. Îmi plăceau clipirile
alea de ochişori atenţi. Îmi plăcea simplitatea cuvintelor pe care le însăilam.
Îmi plăcea chiar şi izolarea noastră, rupţi fiind oarecum de ce se petrecea
dincolo de uşa închisă a grupei.
Unele poveşti mi-au fost publicate. N-am
primit nicio para chioară pentru asta, editura considerând probabil că-mi face o
favoare publicând ce am imaginat eu în timp ce băteam câmpii cu graţie. E bine
şi aşa: n-am fost niciodată bogată în bani şi nici n-am să fiu vreodată.
Alaltăieri am primit însă confirmarea că
poveştile scrise de mine sunt băgate în seamă de cineva foarte important pentru
sufletul meu. Este vorba despre o persoană care mi-a fost dascăl în timpul
facultăţii. A vorbit frumos despre poveştile mele şi despre felul în care le
folosesc. Mi-a dat senzaţia că n-am trăit şi muncit degeaba pină în momentul
ăsta al vieţii mele. Am ajuns acasă, m-am gândit la vorbele ei şi mi-a venit să
plâng: am 45 de ani şi graţia cu care am bătut câmpii până acum a fost
observată.
Dacă sunteţi părinţi de copii şi citiţi
poveste asta a mea, luaţi aminte la ce vă spun: nu-l lăsaţi pe amărât să se
irosească o jumătate din viaţă , staţi pe lângă el şi ajutaţi-l să bată câmpii
cum ştie el mai bine, pentru că nu v-aţi făcut părinţi de proiect personal, ci
v-aţi făcut părinţi de OM liber în cuget şi simţiri.
