duminică, 31 martie 2019

Baţi câmpii cu graţie!


Mi-au plăcut dintotdeauna poveştile. Ele mi-au fost cele mai bune prietene în momentele bune şi în momentele mai puţin bune. Despre oameni nu pot afirma acelaşi lucru. Cred că este vina mea: am abordat relaţiile de prietenie cu o oarecare nesiguranţă,    nearogându-mi niciun drept , neemiţând nicio pretenţie. Am lăsat să vină către mine toate întâmplările care fac parte din caleidoscopul unei prietenii, fără a-mi propune să rămân , într-un final, în câştig.
Din copilărie mi-l amintesc doar pe tata citindu-mi “Heidi, fetiţa munţilor” dintr-o carte cu coperţi albastre, fără imagini. Era momentul nostru de singurătate din fiecare seară. După ce s-a terminat povestea, am rămas pe cont propriu.
Am fost nevoită să creez poveşti noi, în capul ăsta nătâng al meu. Erau despre zâne şi despre căpcăuni, despre prinţi şi pisoi, despre natură, despre lucruri pe care mi le închipuiam.
Învăţătoarea mea m-a încurajat mereu să scriu, îmi recomandase chiar să păstrez un vocabular pentru “expresii frumoase”. Mi-aduc aminte de expresia “nori efemeri” pe care o caligrafiasem încet, cu limba scoasă din gură, atât de mult îmi plăcuse. Rotunjisem literele ca pe nişte prăjiturele colorate, cu moţ de frişcă.
Diriginta, profesoară de română, a fost de asemenea mulţumită de talentul meu.
Îmi amintesc de o compunere despre aventurile domnului Goe după sosirea la Bucureşti. A fost un bun exerciţiu de imaginaţie. Mi-a ieşit compunerea din prima încercare, corecturile nu au mai fost necesare şi râsetele colegilor au fost dovada că domnul meu Goe a avut succes.
Băteam câmpii cu graţie, după cum obişnuia să-mi spună mama. Scriam şi poezii, dar ele au apărut mai târzior, când au început să mă podidească pubertatea iar, mai apoi, adolescenţa. A fost crunt, ce să vă spun... Iubiri neîmpărtăşite, trup chinuit de hormoni, lipsa garderobei, complexe de inferioritate resimţite dureros în urma replicilor răutăcioase ale unuia sau altuia. Vă zic: dacă aveţi de gând să atacaţi un adolescent care, oricum e puţin nebun, conform cercetărilor în domeniu, puneţi mai bine mâna pe un hârleţ şi săpaţi grădina din faţa casei sau a blocului.
Despănuşam păpuşoiul la muncile agricole de toamnă şi vorbeam cu profesoara de română despre “Enigma Otiliei”, romanul meu preferat la acea vreme.
Citeam orice carte îmi pica în mână, oricât de plictisitoare ar fi fost. Comentariile literare mi le scriam singură şi le dădeam mai departe, la copiat.
Anii de liceu au trecut cu greu, poveştile din capul meu s-au estompat sub tonele de culegeri de matematică şi de fizică. Nu am mai scris nimic, nu am mai bătut câmpii, fiindcă mă bătea soarta pe mine.
Proful de fizică i-a spus mamei cândva că-s cam tâmpită, dar nu trebuie să se îngrijoreze, că s-o găsi vreun tractorist prin Rădăuţi să mă ia de nevastă. Mi-a prevestit o viaţă de stat la cratiţă şi de născut o coşarcă de copii.
Proful de fizică n-are de unde să ştie că nu m-am măritat cu un tractorist, ci cu un om pe care-l iubesc, de vreo treizeci de ani încoace, tot mai mult pe zi ce trece. Culmea este că proful de fizică l-a cunoscut pe omul ăsta drag, fiindcă i-a fost elev. L-a tratat cu acelaşi sictir. Viaţa e ciudată uneori: din două rebuturi, doi rataţi fără pedigree, răsare o fiinţă nouă, capabilă să-i întreacă în toate privinţele pe toţi denigratorii, dându-le clasă cu zâmbetul pe buze.
La final de liceu mă gândeam la facultatea de filologie, cum îi spunea pe atunci. Nu am primit acordul de la conducătoarea vieţii mele.      M-am pornit cu valiza în mână să mă fac economist. Au urmat alţi trei ani de bilanţuri contabile şi de statistici care-mi rânjeau răutăcioase dintre paginile cursurilor.
Am devenit adult, a trebuit să muncesc. Poveştile şi-au făcut , din nou, loc în viaţa mea, când am început să compun lungi şi frumoase scrisori comerciale către partenerii de afaceri ai firmei unde lucram. Este adevărat că scrisorile mele aveau cel mai mare succes la austrieci, o naţie bonvivantă prin definiţie. Însăilam scrisorele frumoase, menite să-i înduplece să amâne termene de livrare sau să accepte preţuri mai mari pentru produsele executate în firma unde lucram. A fost frumos, mai ales că, atunci când mergeam în delegaţii de lucru pe la firmele partenere, mă primeau oamenii cu zâmbetul pe buze şi cu braţele deschise. Nu ştiu dacă ştiţi, dar e foarte greu să-l faci pe un neamţ care-ţi datorează bani pentru munca prestată să zâmbească. Eu am făcut-o.
Următoarea etapă a vieţii mele mi-a deschis larg de tot porţile către lumea poveştilor: m-am făcut educatoare cu acte în regulă şi cu diplomă de licenţă.
Am ajuns, în sfârşit, acasă!
La început, inventam poveşti menite să-i liniştească pe piticoţi. Apoi m-am gândit că ar putea să înveţe una-alta din poveştile mele. Le povesteam câte-n lună şi în stele. Îmi plăceau clipirile alea de ochişori atenţi. Îmi plăcea simplitatea cuvintelor pe care le însăilam. Îmi plăcea chiar şi izolarea noastră, rupţi fiind oarecum de ce se petrecea dincolo de uşa închisă a grupei.
Unele poveşti mi-au fost publicate. N-am primit nicio para chioară pentru asta, editura considerând probabil că-mi face o favoare publicând ce am imaginat eu în timp ce băteam câmpii cu graţie. E bine şi aşa: n-am fost niciodată bogată în bani şi nici n-am să fiu vreodată.
Alaltăieri am primit însă confirmarea că poveştile scrise de mine sunt băgate în seamă de cineva foarte important pentru sufletul meu. Este vorba despre o persoană care mi-a fost dascăl în timpul facultăţii. A vorbit frumos despre poveştile mele şi despre felul în care le folosesc. Mi-a dat senzaţia că n-am trăit şi muncit degeaba pină în momentul ăsta al vieţii mele. Am ajuns acasă, m-am gândit la vorbele ei şi mi-a venit să plâng: am 45 de ani şi graţia cu care am bătut câmpii până acum a fost observată.
Dacă sunteţi părinţi de copii şi citiţi poveste asta a mea, luaţi aminte la ce vă spun: nu-l lăsaţi pe amărât să se irosească o jumătate din viaţă , staţi pe lângă el şi ajutaţi-l să bată câmpii cum ştie el mai bine, pentru că nu v-aţi făcut părinţi de proiect personal, ci v-aţi făcut părinţi de OM liber în cuget şi simţiri.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu