Vaca blândă zgârie rău

Dat fiind faptul că azi tai moţul lui blogul meu, m-am gândit să scriu  ceva despre mine, mai precis despre copilăria mea.

          În perioada preşcolarităţii mele eram un copil-vacă. Eram toată-toată numai o prinţesă şi o balerină şi o adiere de vânt. Slabă, pricăjită, moale, cu un zâmbet tălâmb afişat pe faţă. Îmi aduc aminte de mine zâmbind aşa nu doar din poze, am chiar amintiri concrete despre mine. Cutremurul din ’77 s-a simţit şi la Rădăuţi. Aveam aproape patru ani. Intrasem în etapa “Angela Similea”. În seara respectivă cântam “Un albastru tintinit” în faţa oglinzii, când se pare că a dat cutremurul peste noi. Eu nu ţin minte să fi simţit nimic, pentru că eram transportată în lumile mele albastre, în care cântam duios, tărăgănat şi fals. Lucrurile s-au mai schimbat de atunci, în sensul că nu mai cânt nici duios, nici tărăgănat. Tot ce cânt eu,  indiferent că-i cântec de leagăn sau “Ceata lui Piţigoi » seamănă cu “La Marseillaise”. Unii copii strigă « Nu mai cânta ! Pune sidiu’ ! ». Şi uite-aşa youtube-ul şi CD-playerul mă salvează de fiecare dată.

          Revenind la cutremur, că tot se face mare caz de cutremure zilele astea, pot să vă spun că a fost foarte comic. Tata m-a înşfăcat, în timp ce mama urla coborând scările şi ne-am parcat cu toţii în faţa blocului. Toată lumea stătea tăcută în faţa blocului şi se uita în sus, de parcă trebuia să apară Ceauşescu la balcon. Într-un moment de panică, tata şi-a dat seama că a uitat aragazul pornit, cu tot cu tigaia cu cartofi prăjiţi. S-a repezit pe scări în sus şi a reparat greşeala. În seara respectivă am prins frică de pitici. Aveam un vecin pitic, care încerca să se joace cu mine prinzându-mă de picior în timp ce tata mă ţinea în braţe. Coşmarurile mele cele mai mari au fost cu pitici care mă prindeau de picior. Exista în Rădăuţi o familie de pitici. Casa lor era prin zona în care locuia Oma Coca. Uneori mă lua tata de acolo şi mă ducea acasă, pentru că nu-mi plăcea să dorm decât în patul meu apretat. Tălâmbă cum eram, mergeam încet şi în dorul lelii. Tata trăgea cât trăgea de mine, până când se sătura şi-mi zicea duios, cu glas de poveste în noapte: “Uuuuuiiiteeeee, ne apropiem de casa piticilor.” Adrenalina începea să pompeze din ce în ce mai tare, fălcile mi se încleştau de groază şi trăgeam ca nebuna de mâna tatei- “Hai acasă la mama!”.     Tata era un mare hâtru, îi plăcea să facă glume, numai că gluma cu piticii mi-a tăiat apetitul pentru “Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici”. Nici mere nu prea mănânc. Dacă mă gândesc mai bine, nici curele nu port şi nici pieptene nu folosesc. Claia mea de păr se împacă mai bine cu periile.

          Văcuţă cum eram, nu prea vorbeam, că mi se zisese că prinţesele sunt cuminţi şi frumoase şi caline şi uşor miorlăite şi mereu zâmbitoare. V-am mai spus eu că nu sunt o zâmbăreaţă nativă, dar sufăr de astigmatism miopic şi în lipsa ochelarilor nu aveam altă cale decât să-mi încreţesc frumos ochişorii. S-au gândit unii sau alţii că aş avea o mică problemă oftalmologică abia în clasa I, când scriam doar pe marginea caietului, cu ochii lipiţi de hârtie.

          La grădiniţă era şi frumos şi urât. Era frumos pentru că era curat, cald şi mirosea a supă de cartofi. În rest, era urât. Nu revin cu  multe amănunte. Educatoarele nu mă iubeau, copiii mă ignorau, răceam foarte des şi stăteam mai mult într-un colţ, bălmăjind aiurea. Nu-mi aduc aminte de nicio jucărie, nu-mi aduc aminte de nicio activitate, în afară de serbările la care dansam cu Florin “Alunelu-alunelu”.

          Când veneau bunicile să mă ducă acasă la prânz, cobora fericirea pe pământ.

          Uneori venea cucoana de maică-mea să mă ducă acasă , după ce termina cu predarea limbii franceze liceenilor ei. Despre maică-mea am scris mai mult decât despre orice altă persoană importantă din viaţa mea. Cred că o cunoaşteţi cu toţii. N-o să insist cu descrierile, pentru că vreau să mă concentrez asupra evenimentului ce urmează a fi supus atenţiei voastre.

          Tovarăşa profesoară de limba franceză s-a întâlnit, ţinându-şi plodul-văcuţă de mânuţă, cu tovarăşa directoare de grădiniţă, care întâmplător era şi nevasta primarului. S-a pornit pe holul grădiniţei o discuţie inteligentă bănuiesc, pentru că în acele vremuri intelectualele se ocupau de ideologie şi  de omul multilateral dezvoltat, nu se ocupau de drăguşance sau zăvorance. Şi cum discutau ele aşa.... la un nivel extrem de înalt, încercând să se autodepăşească, exersându-şi vocabularul activ, inactiv şi semiactiv, eu mă târâiam pe acolo, îmbrăcată în paltonaşul meu alb de oaie mică. Nu reprezentam niciun pericol, pentru că nu mă dădeam singură cu capul de pereţi, nici nu vorbeam, pentru simplul motiv că încă nu deprinsesem  tainele dulcelui grai românesc.

          Probabil că a intervenit plictiseala, moment în care am decis să risc rostirea unor cuvinte care mi se părea mie că s-ar rotunji frumos în guriţa mea. M-am proptit între cele două tovarăşe zâmbitoare, relaxate şi extrem de intelectuale şi am pronunţat clar, ca pentru înregistrarea emisiunilor cu Şoimii Patriei: “Şi a zis mama că o să-i dea un mare c***t tovarăşei educatoare de 8 Martie.” Eram mândră de mine pentru că acela a fost probabil momentul în care am depăşit barierele lingvistice.

          Faptul că a început să vuiască târgul şi că maică-mea a fost la un pas de a fi scoasă în afara societăţii multilateral dezvoltate pentru atitudini anti-tovărăşeşti şi limbaj contrar dogmelor, normelor şi perceptelor nu a mai contat pentru mine. Până la urmă, spusesem adevărul, aşa cum fusesem învăţată. Aveţi grijă aşadar ce şi cum vorbiţi în faţa, în spatele, în lateralul şi chiar în absenţa copiilor voştri.

          Ca să nu prelungesc suspansul, trebuie să vă spun că maică-mea a dres cumva busuiocul, ducându-le totuşi educatoarelor mele ofrandele cuvenite de Ziua Internaţională a Femeii. Habar nu am ce obiecte erau. Poate nişte macrameuri, poate nişte balerine din acelea hidoase, nişte câini din porţelan, poate ceşcuţe de cafea, poate nişte farfurii. Cert este că obiceiul a fost până la urmă respectat şi        maică-mea a învăţat pe propria-i  piele că sunt un copil normal, imprevizibil şi că prinţesele există doar în poveşti.

                    N.B.: Mama, povestea asta am scris-o la rugămintea ta.

         

ALTRUISM

ALTRUÍSM s. n. Atitudine morală sau dispoziție sufletească a celui care      acțio­nează dezinteresat în favoarea altora; doctrină morală care preconizează o asemenea atitudine. — Din fr. altruisme. 
Sursa: DEX '09 (2009) |

Mi-am propus să scriu despre altruism din cauză că este un cuvânt atât de frumos, pe care-l uit de fiecare dată. De câte ori îl caut în memorie, se joacă de-a v-aţi ascunselea cu mine , ca un copil poznaş, chicotind uşor. Îmi amintesc multe sinonime, dar nicidecum cuvântul în sine.

          Am întâlnit patru oameni altruişti în toată viaţa mea. N-o să mă refer aici la oamenii din străinătate pe care-i cunosc şi care au transformat altruismul într-un mod de viaţă.

          Primul altruist este doamna J., cea mai bună prietenă a mamei. Profesoară de matematică. Mereu în acţiune. Mereu ocupată. Vorbeşte grăbit la telefon, pentru că nu are timp de pierdut cu galanterii. Un om care-şi umple timpul, ca pe un bagaj care trebuie aranjat folosind spaţiul cât mai eficient. M-a ajutat mult când eram copil. M-a învăţat, dar m-a şi hrănit. Mă hrăneşte în continuare, de câte ori ne întâlnim. Mi-e foarte dor de ea uneori, dar n-o solicit, pentru că ştiu că are nevoie să nu piardă timpul. E omul care-şi trăieşte viaţa contracronometru. I-am spus cândva că am pus un bileţel cu scrisul ei în cartea mea de rugăciuni veche de peste o sută de ani. Mi-a spus că ţine minte. Pentru mine e un semn că ştie ce e de ştiut  şi nu se îndoieşte de sentimentele mele pentru ea. Binele pe care mi l-a făcut ea este precum binele pe care-l face un om bun unui câine abandonat, care are nevoie de o mână sigură, grăbită, care-l mângâie pe cap, după care-i bagă bolul cu mâncare sub bot. Ea este aşadar profesorul altruist pe care l-am cunoscut.

          Cel de-al doilea altruist este tăntiţa care vinde  cartofi în piaţă. Ea nu ştie cât de mult ţin eu la ea. Am povestit într-o altă postare despre cum mi-a dat  cadou nişte cartofi înainte de un Crăciun în care eram năcăjită. Binele pe care mi l-a făcut ea este precum surprizele pe care le face Moş Crăciun copiilor săraci. Ea este ţăranul altruist pe care l-am cunoscut.

          Cea de-a treia persoană altruistă este o doctoriţă. Frumoasă, deşteaptă, bogată şi ambiţioasă. Puteam avea o relaţie mai densă, dar nu se poate din cauza mediilor de viaţă diferite. Vorbim rar, nu ne întâlnim mai deloc. A fost acolo când am avut nevoie de ajutor. De două ori chiar. N-o să uit punga de gheaţă pusă pe braţul meu umflat din cauza perfuziei. M-a ajutat şi încurajat într-o chestiune care-mi priveşte copilul. Binele pe care mi l-a făcut ea a fost ca zâmbetul într-o zi ceţoasă, în care toate merg anapoda şi-ţi vine să dormi, în speranţa că trece şi ziua aia. Ea este medicul altruist pe care l-am cunoscut.

          Cel de-al patrulea altruist este Mircea. Cu el nu vorbesc foarte mult, pentru că nu este nevoie. Sentimentele pentru el sunt clare, dar nu ies la suprafaţă, de parcă ar face parte dintr-o înţelegere secretă. Ne-a ajutat aşa cum nimeni din familia mea  nu a putut sau nu a vrut să ne ajute. El a apărut mai târziu în viaţa mea, într-un moment în care nu-l doream neapărat. Nu s-a băgat cu de-a sila în sufletul meu, mi-a lăsat timp şi spaţiu. M-a făcut să-l îndrăgesc prin gesturile pe care le făcea, gesturi mari, gesturi mici, nu contează. Faptul că-mi iubeşte copilul şi câinii este dătător de măsură pentru mine. Se pare că următorul bileţel din cartea mea de rugăciuni va fi al lui. Binele pe care mi l-a făcut el este ca o pătură călduroasă şi omniprezentă, cu ţesătura bătătorită şi uşor scămoşată de atâta încălzit. El este familia altruistă pe care am cunoscut-o.

          Pe măsură ce scriu îmi dau seama de ce am ales cuvântul « altruist » pentru postarea de astăzi. În felul ăsta mi-am clarificat în minte reţinerea unora faţă de gesturile generoase şi dezinteresate. Există două explicaţii: ori nu întreprind nimic din dorinţa de a nu fi catalogaţi drept “fraieri”, şansele fiind relativ mari, ori sunt atât de discreţi în acţiunile lor, încât nu află nimeni. Mi-aş dori ca aceasta să fie explicaţia.

          Eu cred cu tărie că altruismul nu poate fi educat. El este înnăscut, face parte din genele unui om sau ale altuia. Pe măsură ce îmbătrânesc realizez faptul că în locul în care mi-a fost dat să mă nasc şi să trăiesc altruismul nu va avea câştig de cauză, atâta timp cât “Facerea de bine e f****e de mamă.” şi “Fratele-i frate, dar brânza-i pe bani.” Discuţia despre altruism mă face, încă odată, să plec capul, pentru că este o discuţie neinteresantă pentru cei mai mulţi dintre cei din jur. Că mă doare pe mine, că mă preocupă pe mine, că mă intrigă pe mine subiectul, este o chestiune strict personală. Este alegerea mea să fiu aşa... fraieră, într-o traducere aproximativă. Nu este însă alegerea mea să fiu sentimentală. Aşa m-am născut. Poate că ora, poate că locul, poate că luna sau alinierea astrelor. Dar e dificil, credeţi-mă. În plus, e învechit şi de râsul curcilor. Lumea asta însă este ca o grădină fără garduri, mă pot uita în jurul meu. Văd în alte colţişoare ale grădinii oameni asemeni mie, care-mi dau speranţă . Văd chiar şi pe stratul meu de grădină oameni buni, care trăiesc şi pentru a-i ajuta pe alţii, indiferent că sunt oameni sau animale. Habar nu am dacă este vorba de altruism pur şi simplu sau despre o încercare de liniştire a sufletului chinuit. Orice ar fi, pe mine mă bucură şi o să ţin ochii deschişi, pentru că nimic nu-i mai dăunător decât închisul ochilor şi astuparea urechilor la vederea năcazului sau la auzul strigătului de ajutor.

         

Când eram eu copil- Partea I

Când eram eu copil, părinţii nu erau colegi de gaşcă ai copiilor lor. Le erau mentori, sfătuitori, ocrotitori, stâlpi, modele demne de urmat.

          Părinţii nu stăteau în baruri la băute şi fumate cu copiii lor. Mamele erau pe acasă, gătind mâncarea, spălând rufele, ajutându-şi copiii la teme ( pentru că nu existau after school-uri) iar taţii mergeau uneori la crâşmă, neuitând însă că acasă îi aşteaptă soţiile şi copiii. Taţii vorbeau cu copiii lor şi îi învăţau să repare chestii prin gospodărie.

          Copiii ştiau că nu au voie să iasă din vorba părinţilor şi a bunicilor. Copiii nu făceau crize de isterie, pentru că nu aveau sorţi de izbândă. Problemele se rezolvau cu vorba bună sau cu pedepse. Psihologii încă nu se activaseră când eram eu copil.

          Un copil care nu vroia nicicum să salute sau care-i bătea pe ceilalţi copii nu era exonerat de vinile pe care le avea, fiind scuzat ca având «  o personalitate puternică ». Copilul era pur şi simplu prost crescut şi părinţilor li se punea în vedere de către babele din vecini   să-şi aducă odorul la linia de plutire.

          Când eram eu un copil îi salutam pe adulţi cu “Săru’mâna!”, pentru că aşa am fost învăţată şi nu-mi era ruşine. A fost un vecin cel care mi-a zis într-o bună zi: » Măi fetiţo, azi-mâine te măriţi. Nu-mi mai zice săru’mâna, salută-mă cu « Bună ziua ! »  « Acum se revoltă mămicile ai căror copii o salută pe tantea aia de la grădiniţă cu “Săru’mâna ! » : « Vai de mine, nu mai zice aşa, zi « La revedere ! ». Ştiţi doamnă, eu nu sunt de acord cu salutul ăsta. Copilul trebuie să ne salute aşa doar pe mine şi pe bunici, în rest... » E bine şi aşa, dacă tantea de la grădiniţă care-şi petrece jumătate din zi cu el,  care-i bagă mâncarea în gură, îl învaţă chestii pentru viaţă şi îl mângâie  atunci când îl doare sau plânge nu merită.

          Când eram eu copil, nu stăteam moţ cu gura căscată în mijlocul discuţiilor adulţilor. Stăteam cât stăteam, după care mi se sugera     să-mi caut altceva de făcut, ceva mai potrivit vârstei mele. Acum e democraţie maximă şi copilul are chiar voie să întrerupă discuţiile adulţilor, el având bineînţeles ceva mult mai important de spus. Reacţiile adulţilor prezenţi trebuie să fie din categoria « Iuuuuuiiii, ce drăguţ ! Waaaaw, cât e de precoce copilul ! », altfel se simt extrem de jigniţi părinţii. În cazul în care Goe contemporan face vreo tâmpenie, e absolut obligatoriu ca toţi adulţii prezenţi să dea dovadă de maturitate şi înţelegere, zâmbind îngăduitori.

          Când eram eu copil părinţii nu-şi făceau simţită prezenţa doar prin ţoalele pe care ni le cumpărau. Părinţii erau acolo, în minţile şi sufletele noastre, determinându-ne să avem o anumită conduită chiar şi în situaţiile în care fizic nu erau prezenţi.

          Când eram eu copil, femeile nu erau hermafrodite, adică nu-şi băgau şi nici nu-şi scoteau. Femeile erau femei pur şi simplu, calde, naturale, îngrijite, mămoase, harnice şi  fără figuri în cap. Acum femeilor le-a crescut nivelul de testosteron şi, implicit, câte un penis. Bărbaţii, în schimb, simt nevoia să fie cât mai efeminaţi sau, dimpotrivă cât mai K-1: “Bueeeeyyyy, te bat de te omor!”.

          Femeile discută cu fetiţele lor de câţiva anişori ca şi cu o prietenă adultă. Se uită împreună la telenovele, îşi vopsesc unghiile şi bârfesc împreună vecinele.

          Bărbaţii îi duc pe băieţii lor de câţiva ani la antrenamente “la sală” şi-i implică în jocurile bărbăteşti.

          Când eram eu copil, mâncam acasă, ce găteau mama şi bunicile. Se întâlnea familia în jurul mesei, se mânca şi se râdea. Acum ne petrecem duminicile în mall-uri, pe la food court-uri. Copiilor li se cumpără “Happy meal”-uri din ultimii bani din pensie ai bunicilor, numa’ să tacă ăla micu’ atunci când primeşte Ştrumfu’.

          Când eram eu copil, mergeam acasă la Carmen, unde mama ei ne dădea să mâncăm cartofi prăjiţi cu muşchiuleţ prăjit şi tort de mere. Mergeam acasă la Anamaria şi mama ei ne dădea să mâncăm pâine cu unt şi şuncă de Praga. Acum găştile de mame şi copii se întâlnesc la fast food-uri, băgând chestii nesănătoase şi excitanţi neuronali în ei. La finele întâlnirii o iau razna şi copiii, din cauza cofeinei şi a zaharurilor, dar şi mamele, din mult mai multe cauze pe care n-o să le enumăr aici.

          Când eram eu copil, adolescentului care-şi înjura părinţii i se aplica o corecţie severă. Nu interesa chiar pe nimeni faptul că adolescentul e un uriaş hormon umblător. Era copilul cuiva şi gata.

          Când eram eu copil, bunicile nu erau nici prea bătrâne, nici prea obosite şi nici prea ocupate atunci când venea vorba să-şi dădăcească nepoţii. Acum bunicile vin după-amiază după nepoţi direct de la sala de fitness sau de pe Facebook. Sunt bunici fancy, care clefăie gumă şi care-i învaţă pe cei mici să zică frumos “La veledele!” lu’ tanti.

          Îmi mai aduc aminte de multe lucruri de când eram eu copil şi o să  scriu  despre ele atunci când voi termina de tricotat următoarea cuşmă. Cândva mă voi strădui să fac şi un rezumat, dar nu acum, încă nu a sosit vremea, pentru că mai sunt multe de povestit.

          Nu tot ce era atunci când eram eu copil era frumos şi nu tot ce e acum e mai puţin frumos decât în copilăria mea, multă lume însă se întreabă încotro ne îndreptăm. Pentru a putea face astfel de previziuni, trebuie să ne aducem aminte de unde am plecat şi cum a fost drumul până aici. Aştept completări, dacă există, aşa cum aştept şi corecturi, dacă există. Comunicarea este plăcerea mea.