marți, 5 noiembrie 2013

Vaca blândă zgârie rău

Dat fiind faptul că azi tai moţul lui blogul meu, m-am gândit să scriu  ceva despre mine, mai precis despre copilăria mea.
          În perioada preşcolarităţii mele eram un copil-vacă. Eram toată-toată numai o prinţesă şi o balerină şi o adiere de vânt. Slabă, pricăjită, moale, cu un zâmbet tălâmb afişat pe faţă. Îmi aduc aminte de mine zâmbind aşa nu doar din poze, am chiar amintiri concrete despre mine. Cutremurul din ’77 s-a simţit şi la Rădăuţi. Aveam aproape patru ani. Intrasem în etapa “Angela Similea”. În seara respectivă cântam “Un albastru tintinit” în faţa oglinzii, când se pare că a dat cutremurul peste noi. Eu nu ţin minte să fi simţit nimic, pentru că eram transportată în lumile mele albastre, în care cântam duios, tărăgănat şi fals. Lucrurile s-au mai schimbat de atunci, în sensul că nu mai cânt nici duios, nici tărăgănat. Tot ce cânt eu,  indiferent că-i cântec de leagăn sau “Ceata lui Piţigoi » seamănă cu “La Marseillaise”. Unii copii strigă « Nu mai cânta ! Pune sidiu’ ! ». Şi uite-aşa youtube-ul şi CD-playerul mă salvează de fiecare dată.
          Revenind la cutremur, că tot se face mare caz de cutremure zilele astea, pot să vă spun că a fost foarte comic. Tata m-a înşfăcat, în timp ce mama urla coborând scările şi ne-am parcat cu toţii în faţa blocului. Toată lumea stătea tăcută în faţa blocului şi se uita în sus, de parcă trebuia să apară Ceauşescu la balcon. Într-un moment de panică, tata şi-a dat seama că a uitat aragazul pornit, cu tot cu tigaia cu cartofi prăjiţi. S-a repezit pe scări în sus şi a reparat greşeala. În seara respectivă am prins frică de pitici. Aveam un vecin pitic, care încerca să se joace cu mine prinzându-mă de picior în timp ce tata mă ţinea în braţe. Coşmarurile mele cele mai mari au fost cu pitici care mă prindeau de picior. Exista în Rădăuţi o familie de pitici. Casa lor era prin zona în care locuia Oma Coca. Uneori mă lua tata de acolo şi mă ducea acasă, pentru că nu-mi plăcea să dorm decât în patul meu apretat. Tălâmbă cum eram, mergeam încet şi în dorul lelii. Tata trăgea cât trăgea de mine, până când se sătura şi-mi zicea duios, cu glas de poveste în noapte: “Uuuuuiiiteeeee, ne apropiem de casa piticilor.” Adrenalina începea să pompeze din ce în ce mai tare, fălcile mi se încleştau de groază şi trăgeam ca nebuna de mâna tatei- “Hai acasă la mama!”.     Tata era un mare hâtru, îi plăcea să facă glume, numai că gluma cu piticii mi-a tăiat apetitul pentru “Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici”. Nici mere nu prea mănânc. Dacă mă gândesc mai bine, nici curele nu port şi nici pieptene nu folosesc. Claia mea de păr se împacă mai bine cu periile.
          Văcuţă cum eram, nu prea vorbeam, că mi se zisese că prinţesele sunt cuminţi şi frumoase şi caline şi uşor miorlăite şi mereu zâmbitoare. V-am mai spus eu că nu sunt o zâmbăreaţă nativă, dar sufăr de astigmatism miopic şi în lipsa ochelarilor nu aveam altă cale decât să-mi încreţesc frumos ochişorii. S-au gândit unii sau alţii că aş avea o mică problemă oftalmologică abia în clasa I, când scriam doar pe marginea caietului, cu ochii lipiţi de hârtie.
          La grădiniţă era şi frumos şi urât. Era frumos pentru că era curat, cald şi mirosea a supă de cartofi. În rest, era urât. Nu revin cu  multe amănunte. Educatoarele nu mă iubeau, copiii mă ignorau, răceam foarte des şi stăteam mai mult într-un colţ, bălmăjind aiurea. Nu-mi aduc aminte de nicio jucărie, nu-mi aduc aminte de nicio activitate, în afară de serbările la care dansam cu Florin “Alunelu-alunelu”.
          Când veneau bunicile să mă ducă acasă la prânz, cobora fericirea pe pământ.
          Uneori venea cucoana de maică-mea să mă ducă acasă , după ce termina cu predarea limbii franceze liceenilor ei. Despre maică-mea am scris mai mult decât despre orice altă persoană importantă din viaţa mea. Cred că o cunoaşteţi cu toţii. N-o să insist cu descrierile, pentru că vreau să mă concentrez asupra evenimentului ce urmează a fi supus atenţiei voastre.
          Tovarăşa profesoară de limba franceză s-a întâlnit, ţinându-şi plodul-văcuţă de mânuţă, cu tovarăşa directoare de grădiniţă, care întâmplător era şi nevasta primarului. S-a pornit pe holul grădiniţei o discuţie inteligentă bănuiesc, pentru că în acele vremuri intelectualele se ocupau de ideologie şi  de omul multilateral dezvoltat, nu se ocupau de drăguşance sau zăvorance. Şi cum discutau ele aşa.... la un nivel extrem de înalt, încercând să se autodepăşească, exersându-şi vocabularul activ, inactiv şi semiactiv, eu mă târâiam pe acolo, îmbrăcată în paltonaşul meu alb de oaie mică. Nu reprezentam niciun pericol, pentru că nu mă dădeam singură cu capul de pereţi, nici nu vorbeam, pentru simplul motiv că încă nu deprinsesem  tainele dulcelui grai românesc.
          Probabil că a intervenit plictiseala, moment în care am decis să risc rostirea unor cuvinte care mi se părea mie că s-ar rotunji frumos în guriţa mea. M-am proptit între cele două tovarăşe zâmbitoare, relaxate şi extrem de intelectuale şi am pronunţat clar, ca pentru înregistrarea emisiunilor cu Şoimii Patriei: “Şi a zis mama că o să-i dea un mare c***t tovarăşei educatoare de 8 Martie.” Eram mândră de mine pentru că acela a fost probabil momentul în care am depăşit barierele lingvistice.
          Faptul că a început să vuiască târgul şi că maică-mea a fost la un pas de a fi scoasă în afara societăţii multilateral dezvoltate pentru atitudini anti-tovărăşeşti şi limbaj contrar dogmelor, normelor şi perceptelor nu a mai contat pentru mine. Până la urmă, spusesem adevărul, aşa cum fusesem învăţată. Aveţi grijă aşadar ce şi cum vorbiţi în faţa, în spatele, în lateralul şi chiar în absenţa copiilor voştri.
          Ca să nu prelungesc suspansul, trebuie să vă spun că maică-mea a dres cumva busuiocul, ducându-le totuşi educatoarelor mele ofrandele cuvenite de Ziua Internaţională a Femeii. Habar nu am ce obiecte erau. Poate nişte macrameuri, poate nişte balerine din acelea hidoase, nişte câini din porţelan, poate ceşcuţe de cafea, poate nişte farfurii. Cert este că obiceiul a fost până la urmă respectat şi        maică-mea a învăţat pe propria-i  piele că sunt un copil normal, imprevizibil şi că prinţesele există doar în poveşti.
                    N.B.: Mama, povestea asta am scris-o la rugămintea ta.
         


8 comentarii:

  1. Ce sa mai vorbim - schita asta ar trebui sa faca parte dintr-un volum de momente si schite cu adevarat. Plina de umor + respect nemarginit pentru detaliile dialecticii patriotice :-)

    RăspundețiȘtergere
  2. Ma bucur ca v-a amuzat si va multumesc pentru aprecieri.

    RăspundețiȘtergere
  3. Mama Luamalia, daca as avea un copil l-as aduce la Cluj la gradinita ta si as face naveta!
    Gabriela Crasoveanu Herciu

    RăspundețiȘtergere
  4. :))))) Nu stiu cat de importanta este muzica in viata ta, Gabi draga, dar ti-ai asuma riscul de a ramane bietul copil total needucat pe partea muzicala. Cant infiorator si nici nu desenez prea frumos. Daca ma gandesc bine, nici la matematica nu stralucesc. Ce mai ramane? Multumesc pentru gandurile amuzante. Acum zambesc.

    RăspundețiȘtergere
  5. Povestea e superba, hazul - la tot pasul. Multumesc pentru exercitiu reusit de descretire a fruntii!

    RăspundețiȘtergere
  6. Excelenta!!! Pe asta n-am stiut-o!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Femeia- eternul mister. Acum ai aflat , dar parca tot nu-ti vine a crede ca am fost capabila de asa ceva. Altcineva era oleaca mai slobod la gura in familia noastra.

      Ștergere