Încă nu am terminat de tricotat cuşma
care este în lucru, din lipsă de timp, asta nu mă împiedică însă să mai depăn
câteva amintiri din liniştita şi orânduita mea copilărie din Bucovina.
Când
eram eu copil, citeam multe cărţi. Citeam pentru că-mi doream, pentru că eram
curioasă, nu pentru că-mi impunea cineva s-o fac. Alegeam cărţile cu mare grijă,
atentă să nu dau peste vreo poveste mult prea tristă. Nu-mi ieşea chiar de fiecare dată. Păstrez şi acum în bibliotecă cele două volume
îngălbenite pe cotorul cărora scrie cârlionţat “David Copperfield”. Am urât
cartea asta şi m-am supărat rău de tot pe mama atunci când mi-a impus să o
citesc. Nu mi-au plăcut nici “Singur pe lume”, nici “Cuore, inimă de copil”,
nici “Mihail, câine de circ”, nici seria “Winnetou”, nici alte şi alte cărţi.
Pe unele dintre ele le-am citit pentru că aşa trebuia. Nu aveam de ales, lecturile obligatorii
nu erau facultative iar cârâiala nu era o opţiune.
Ştiţi, aşa este şi în viaţă : nu
poţi alege mereu, câteodată aleg alţii pentru tine şi eu zic că ăsta-i un bun
exerciţiu de control al furiei şi neputinţei. Mi se pare că tot mai mulţi
oameni pe care-i cunosc sau doar îi pot observa nu-şi mai ţin furia sub
control, manifestându-se în moduri din ce în ce mai oribile, din ce în ce mai
nedrepte faţă de ceilalţi oameni care asistă neputincioşi la episoadele de
mitocănie şi dejecţii verbale.
Discutând
ieri cu cineva despre mânia tot mai des întâlnită la oamenii zilelor noastre,
am întrebat-o dacă autocontrolul ţine de construcţia interioară a fiecăruia sau
de educaţia primită. Nu am reuşit să găsim un răspuns care să ne mulţumească,
dar eu susţin în continuare că e o chestiune care ţine de cei şapte ( şase ? cinci ?) ani de acasă.
Când
eram eu copil nu îndrăzneam să ridic vocea sau, ferească sfântul !, palma la părinţii sau bunicii mei. Nu îndrăzneam datorită faptului ca o asemenea opţiune nu exista în comunitatea în care trăiam. Părinţii erau mai înţelepţi decât copiii,
părinţii erau primii învăţători ai copiilor, părinţii nu se dădeau bătuţi în faţa copiilor, părinţii erau singurii psihoterapeuţi ai copiilor. Pe când eram eu copil, părinţii nu-şi vindeau copiii pe o mie de lei, nici
nu-i ardeau cu ţigara, nici nu clacau nervos atunci cind copiii făceau trăznăi. Cei mai incompetenţi părinţi erau probabil cei care-şi abandonau copiii în orfelinatele
comuniste, dar eu personal nu am cunoscut asemenea cazuri.
Acum s-au inversat unele roluri. N-o să intru în detalii, considerând că modificările în comportamentul părinţilor fac parte din marea schimbare
globală în ceea ce priveşte „parenting“-ul, sau „părinţeala“, dacă e s-o ardem româneşte. Chiar nu sunt bătrână, nici retrogradă, dar nu pricep şi pace un singur lucru: de ce stau unii să despice firul în patru atunci când constată că prichindelul are anumite comportamente uşor nepotrivite? Când copilul bate, muşcă, strigă în exces şi nu se poate linişti nici pentru cinci minute, nu e nevoie să citim două rafturi de cărţi despre psihologia infantilă ca să-l liniştim. Ce ne dictează bunul simţ? Că acel copil are nevoie de atenţie, de nişte ocupaţii care să-i facă plăcere, de un program echilibrat,
repetitiv, predictibil şi deloc solicitant. O mamă disperată, care se uită cu reproş la mine atunci cind îi spun că piticul ei este destul de agitat la grădiniţă nu trebuie să-l citească pe Piaget ca să afle care sunt soluţiile. Ea are nevoie să se replieze, să se calmeze în primul rând pe ea însăşi, să reducă cu cel puţin o oră pe zi programul obligatoriu impus de
angajator, de bărbat, de soacră, de vecinele din bloc, de prietenele fără copii şi să se aşeze în cur, pe covorul din camera copilului, cu cel mic lingă ea şi să se JOACE ! O mamă se poate juca folosindu-se de tot ce are de oferit gospodăria : sticle din plastic, ambalaje din carton, apă şi făină, reviste cu imagini maaaari, frumoase şi colorate, hârtie rămasă de la cadouri sau flori, creioane
colorate, cărţi pentru copii, lighene, teluri,
linguri, orez şi multe, multe alte chestii de prin casă. Important este ca televizorul să fie stins iar copilul să simtă că mami îşi alocă cel puţin ora aceea doar pentru a se juca cu el.
Părinţii
stresaţi, care se declară neputincioşi au nevoie de cineva care să le
spună : « Noi, oamenii trăitori pe pământ, facem copii ca să-i iubim, îngrijim şi educăm. Noi,
părinţii, trebuie să alegem dacă-i educăm pe copii să devină grâu sau neghină.
Fiecare copil născut are potenţial de grâu, dar neglijenţa şi neputinţa
părinţilor îl poate transforma în neghină. »
Când
eram eu copil nu ne trecea prin minte să nu ne respectăm dascălii. Buni, răi,
competenţi sau mai puţin competenţi, ei erau cei cărora le datoram respect,
pentru că aşa era construită lumea noastră mică : trăiam în respect faţă
de oamenii mai în vârstă, cu mai multă şcoală şi experienţă de viaţă. Mami şi
tati nu ne scăpau de notele proaste, nici de temele suplimentare, nici de
extemporale, nici de lecturile obligatorii. Între dascălii noştri, mami şi tati
exista un consens absolut în ceea ce priveşte obligaţiile noastre de elevi.
Acuma
eu nu zic că totul era perfect, că nu eram şi noi nervoşi, nemulţumiţi chiar de
avalanşa de teme sau de stilul sec de predare al unor profesori. Mergeam
inclusiv sâmbăta la şcoală, aşa că ne rămânea destul de puţin timp pentru
odihnă şi relaxare.
Cu
toate astea, nu consider că noi, elevii de atunci, am fost nişte nedreptăţiţi
ai sorţii, nişte supuşi fără crâcneală ai părinţilor şi profesorilor. Învăţătura nu era colivia din care trebuia
să evadăm cu orice preţ ci era cheia către libertate şi alegeri juste în viaţă.
Mulţi dintre noi ne-am descurcat în
viaţă folosindu-ne de capul îmbibat bine cu informaţii, idei şi dorinţe dobândite datorită părinţilor şi profesorilor noştri. După chinuială a sosit cândva şi răsplata. Nu suntem cu toţii bogaţi în
bani, nu am construit cu toţii afaceri, nici nu ne petrecem toţi concediile în
Bahamas, dar ştim cel puţin că în caz de disperare şi de nevoie ne putem linişti gândindu-ne la familiile şi şcoala copilăriei noastre, când regulile existau pentru a fi respectate, când mama şi tata nu păreau lipsiţi de soluţii în ceea ce ne
privea pe noi, când timpul era suficient pentru a ne simţi băgaţi în seamă de cei pe care-i iubeam, când jucăriile erau mai puţine şi mai urâte, dar Doamne , cât de
bine miroaseau florile, iarba şi pământul pe care ne tavăleam râzând în hohote ! Eu una mă liniştesc de fiecare dată, mă redresez, mă resetez, ies din negură şi mă uit la fata asta a mea, lângă care stăteam în cur, pe covor, când era mică, rotofeie ca un măr şi încruntată de atâta concentrare : acum nu mai are nevoie să se joace cu mine, dar atunci când zice « Ţine-mă în braţe... » îmi dau seama că am avut atunci suficient timp, suficientă răbdare, suficiente idei . De ce le-am avut ? Pentru că le-am primit în dar de la mama, tata şi bunicile mele, preţuindu-le şi dându-le mai departe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu