Sunt aproape sigură că Isus Hristos s-ar
fi simţit olecuţă jenat de isteria creată an de an de sărbătorirea zilei Sale
de naştere. Gândindu-mă la El ca la
unul dintre cei mai buni, modeşti şi deloc materialişti oameni care i-au făcut
umbră Pământului, îmi imaginez cum ar fi
dărâmat mall-urile, pe care le-ar fi considerat locuri ale pierzaniei
sufletului.
Aşa-i
că înnebunim cu toţii de Crăciun? Nu ştiu când a început totul, dar cred că are
de-a face cu marketingul. Unii negustori nu ştiau cum să-şi vândă mai repede şi
mai scump mărfurile, asa că l-au inventat pe Moş Crăciun, restul fiind, nu-i
aşa?, ho-ho-ho poveste.
De fapt, ce sărbătorim noi de Crăciun ?
Bine, lăsând la o parte urările acelea cu « Fie ca.... » în care
nimeni nu mai crede nici dacă l-ai
păli cu leuca-n cap, ce înseamnă Crăciunul pentru noi ? De ce ne adunăm în
jurul bradului împodobit ? De ce atârnăm vâsc prin casă ? De ce ne cheltuim
toţi banii de rezervă pe mâncare şi cadouri ? De ce ne rupem şalele
şmotruind prin casă până cădem laţi de oboseală în Seara de Ajun ? De ce
ne facem timp pentru familie şi prieteni ? Vă zic eu de ce : fiindcă
avem concediu. De Crăciun noi sărbătorim concediul binemeritat de la începutul
iernii.
Eu
una apuc să lustruiesc colţişoarele cele mai întunecoase şi dosite ale
apartamentului nostru aproape numai de Crăciun şi de Paşte. Excepţie fac dăţile
când renovăm apartamentul iar eu rămân la urmă să înjur, să curăţ, să
lustruiesc, să pun la loc şi să iau analgezice fiindcă mă doare tot corpul. Dar
asta-i altă poveste. Mă apucă damblaua când le aud pe unele doamne povestind cu
o săptămână, poate chiar două înainte de Crăciun cum şi-au început curăţenia :
« Mi-am făcut deja covoarele. », « Eu am scos totul din
bibliotecă şi mi-am spălat bibelourile », « Mi-am spălat gresia,
faianţa, mi-am curăţat uşile... », « Mi-s gata foile pentru
prăjituri, numai cozonacul mai trebe să-l frământ. ».
La
noi se concentrează toată munca asta cu spălatul, curăţatul, aprovizionatul, gătitul în două, maxim trei
zile. Locuim la etajul întâi, aşa că trebuie sa aştept cu curăţenia până-şi
scutură toate vecinele de deasupra noastră ţoalele peste geam sau peste
balustradă.
Când eram copil sufeream cumplit în
perioada asta din an. Maică-mea nu avea toate ţiglele pe casă oricum atunci
când era vorba de curăţarea şi igienizarea locuinţei, dar în perioada
Crăciunului îşi dădea adevărata măsură a valorii de gospodină bucovineancă. Tata
şi cu mine eram scoşi din casă iar
iureşul cu alură de tanc T-34 denumit generic “mama” îşi punea motoarele în
funcţiune. Se deschideau toate geamurile, se lustruiau cu spirt şi hârtie de
ziar, uşile erau frecate cu « Tix », idem chiuvetele, toaleta şi cada,
parchetul puţea de trăznea a “Petrosin”, în casă era frig, mereu curent, se
ţipa şi duhnea a curat din ăla obţinut cu tot dinadinsul. Nu aveam voie să mă
ating de franjurii covorului, trebuia să-i sar cumva, altfel mi-o căpătam.
Trebuia să am grijă pe unde-mi las amprentele, cât despre mâncare.... noroc cu
Oma Musia, că i se făcea milă şi mă hrănea chiar şi cu o zi înainte de Ajun.
Omeneala bunicii mele a avut şi unele
părţi negative. Pregătea cele mai bune torturi şi prăjituri din lume. Unul
dintre preferatele mele era tortul cu nuci şi smântâna. Specialitate nemţească.
Cred că de acolo se trage vorba aia: “Mănânci până plezneşti.” De-un Crăciun am
mâncat vreo cinci felii din alea. E vina maică-mii: mă ţinea nemâncată, aşa că
odată scăpată la potol, am mâncat cât am putut. Partea proastă e că nu m-am
calmat: am mers la cofetărie şi am mai băgat două felii de “Doboş”, că mai era
puţin până la Crăciun şi maică-mea încă mai era sub zodia tiraniei.
A
doua zi după maratonul ăsta de dulciuri m-am trezit şi se cam clătina camera cu
mine. N-am realizat ce mi se întâmplă până când nu am ajuns în faţa blocului şi
am leşinat. Mama l-a chemat pe tata de la serviciu, crezând că sufăr de boli
grave. N-aveam nimic, în afară de o indigestie cumplită, care m-a scos din joc
pe toată perioada sărbătorilor. De atunci nu am mai mâncat niciodată prăjituri
cu nucă. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu am făcut indigestie de la vreo mâncare
cu cartofi. Sunt cartofagă convinsă iar viaţa mea şi-ar fi pierdut o mare parte
din sens dacă nu aş mai fi putut mânca niciodată cartofi ţărăneşti sau musaca.
Era
în preajma Crăciunului când Gabi, burta mea enormă şi cu mine ne-am mutat în
prima noastră locuinţă, o garsonieră de 23 mp. Eram foarte gravidă şi foarte
liniştită. Garsoniera era într-o zonă destul de întunecoasă a cartierului în
care locuim şi acum. Nu aveam mare lucru prin casă, nişte mobilă veche, de
căpătat, un aragaz nou şi o maşină de
spălat “Albalux”, fără centrifugare. Pe jos aveam linoleum în pătrăţele albe şi
roşii. Primul nostru
brăduţ a fost unul mic , potrivit spaţiului . Ne-am mutat exact în ziua de 24
decembrie, cu toate sarsanalele după noi. Nu aveam nici sticlă la uşa camerei, nici aragazul
montat. Ca să putem împodobi bradul în timp util, am înghesuit sacoşele cu haine
în dulapul vechi de tot, cu trei uşi, moştenit de la Oma Musia. Nici măcar nu
apucasem să montăm uşile dulapului. Mama şi Mircea ne-au adus mâncare la
pachet. Ce face o mamă bună, care intră în prima casă a copilului său ? Se opreşte o clipă, ca să savureze
momentul? Îşi face o cruce mare, că tot e Crăciunul? Începe să întindă masa,
dacă copilul tot are burta cât casa şi e neajutorat ca un hipopotam? Nu, dragii
mei, o mamă T-34 nu face nimic din toate astea. O mamă adevărată, ca a mea,
inspectează teritoriul, ca să vadă dacă totul e ordonat după cutumele
strămoşeşti. S-a oprit mama în pragul uşii camerei, a stabilit azimutul şi s-a
dus aţă la dulapul care se ţinea în trei cuie, zicând, cu un zâmbet pişicher: “Na,
ia să văd eu cum v-aţi aranjat dulapul...”. Două urlete au pornit simultan din
piepturile lui Gabi şi al meu: “Nuuuuuuuu!!!!!”. « Da’ de ce ? »
« Pică naibii dulapul pe tine. » Cred că acela a fost începutul unei
mari prietenii între mama şi Gabi.
Am
de pregătit mâncare, asa că nu mă mai întind la poveşti. O să am timp suficient în perioada
următoare.
Nu
m-am prea gândit la urări pentru voi, cei care mă mai citiţi din când în când.
Nu m-am gândit, din cauză că urările cu “Fie ca...” nu-mi plac în mod deosebit.
Ş-atunci vă doresc ca fiecare zi a vieţii
voastre să fie un Crăciun: să nu vă fie niciodată burta goală, să primiţi
cadouri atunci când vă doriţi, să fiţi liniştiţi ca şi cum n-ar mai exista
răutate pe lumea asta, să aveţi mereu timp pentru cei dragi. Vă mai doresc să
nu aveţi niciodată parte de indigestii. Vă doresc să aveţi grijă de prieteniile
voastre tot timpul, nu numai cu anumite ocazii. Vă doresc să aveţi timpul
necesar pentru a citi cărţi şi a vedea filme.
În
încheiere vă mulţumesc că-mi citiţi blogul, destăinuindu-vă la ce mă gândesc eu
acum: de Crăciun s-a născut în urmă cu multe secole un om foarte bun, pe care
mi-ar fi plăcut să-l cunosc şi pe care mi-ar fi plăcut să-l aud vorbind, pentru
că, Doamne, Doamne, pe puţini oameni îi mai
aud vorbind roditor în ultima vreme...
Mi-nu-nat!!!
RăspundețiȘtergere