luni, 23 decembrie 2013

Crăciunisme

Sunt aproape sigură că Isus Hristos s-ar fi simţit olecuţă jenat de isteria creată an de an de sărbătorirea zilei Sale de naştere.     Gândindu-mă la El ca la unul dintre cei mai buni, modeşti şi deloc materialişti oameni care i-au făcut umbră Pământului,  îmi imaginez cum ar fi dărâmat mall-urile, pe care le-ar fi considerat locuri ale pierzaniei sufletului.
          Aşa-i că înnebunim cu toţii de Crăciun? Nu ştiu când a început totul, dar cred că are de-a face cu marketingul. Unii negustori nu ştiau cum să-şi vândă mai repede şi mai scump mărfurile, asa că l-au inventat pe Moş Crăciun, restul fiind, nu-i aşa?, ho-ho-ho poveste.
          De fapt, ce sărbătorim noi de Crăciun ? Bine, lăsând la o parte urările acelea cu « Fie ca.... » în care nimeni nu mai crede nici dacă    l-ai păli cu leuca-n cap, ce înseamnă Crăciunul pentru noi ? De ce ne adunăm în jurul bradului împodobit ? De ce atârnăm vâsc prin casă ? De ce ne cheltuim toţi banii de rezervă pe mâncare şi cadouri ? De ce ne rupem şalele şmotruind prin casă până cădem laţi de oboseală în Seara de Ajun ? De ce ne facem timp pentru familie şi prieteni ? Vă zic eu de ce : fiindcă avem concediu. De Crăciun noi sărbătorim concediul binemeritat de la începutul iernii.
          Eu una apuc să lustruiesc colţişoarele cele mai întunecoase şi dosite ale apartamentului nostru aproape numai de Crăciun şi de Paşte. Excepţie fac dăţile când renovăm apartamentul iar eu rămân la urmă să înjur, să curăţ, să lustruiesc, să pun la loc şi să iau analgezice fiindcă mă doare tot corpul. Dar asta-i altă poveste. Mă apucă damblaua când le aud pe unele doamne povestind cu o săptămână, poate chiar două înainte de Crăciun cum şi-au început curăţenia : « Mi-am făcut deja covoarele. », « Eu am scos totul din bibliotecă şi mi-am spălat bibelourile », « Mi-am spălat gresia, faianţa, mi-am curăţat uşile... », « Mi-s gata foile pentru prăjituri, numai cozonacul mai trebe să-l frământ. ».
          La noi se concentrează toată munca asta cu spălatul, curăţatul,  aprovizionatul, gătitul în două, maxim trei zile. Locuim la etajul întâi, aşa că trebuie sa aştept cu curăţenia până-şi scutură toate vecinele de deasupra noastră ţoalele peste geam sau peste balustradă.
          Când eram copil sufeream cumplit în perioada asta din an. Maică-mea nu avea toate ţiglele pe casă oricum atunci când era vorba de curăţarea şi igienizarea locuinţei, dar în perioada Crăciunului îşi dădea adevărata măsură a valorii de gospodină bucovineancă. Tata şi cu mine eram scoşi din casă  iar iureşul cu alură de tanc T-34 denumit generic “mama” îşi punea motoarele în funcţiune. Se deschideau toate geamurile, se lustruiau cu spirt şi hârtie de ziar, uşile erau frecate cu « Tix », idem chiuvetele, toaleta şi cada, parchetul puţea de trăznea a “Petrosin”, în casă era frig, mereu curent, se ţipa şi duhnea a curat din ăla obţinut cu tot dinadinsul. Nu aveam voie să mă ating de franjurii covorului, trebuia să-i sar cumva, altfel mi-o căpătam. Trebuia să am grijă pe unde-mi las amprentele, cât despre mâncare.... noroc cu Oma Musia, că i se făcea milă şi mă hrănea chiar şi cu o zi înainte de Ajun.
          Omeneala bunicii mele a avut şi unele părţi negative. Pregătea cele mai bune torturi şi prăjituri din lume. Unul dintre preferatele mele era tortul cu nuci şi smântâna. Specialitate nemţească. Cred că de acolo se trage vorba aia: “Mănânci până plezneşti.” De-un Crăciun am mâncat vreo cinci felii din alea. E vina maică-mii: mă ţinea nemâncată, aşa că odată scăpată la potol, am mâncat cât am putut. Partea proastă e că nu m-am calmat: am mers la cofetărie şi am mai băgat două felii de “Doboş”, că mai era puţin până la Crăciun şi maică-mea încă mai era sub zodia tiraniei.
          A doua zi după maratonul ăsta de dulciuri m-am trezit şi se cam clătina camera cu mine. N-am realizat ce mi se întâmplă până când nu am ajuns în faţa blocului şi am leşinat. Mama l-a chemat pe tata de la serviciu, crezând că sufăr de boli grave. N-aveam nimic, în afară de o indigestie cumplită, care m-a scos din joc pe toată perioada sărbătorilor. De atunci nu am mai mâncat niciodată prăjituri cu nucă. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu am făcut indigestie de la vreo mâncare cu cartofi. Sunt cartofagă convinsă iar viaţa mea şi-ar fi pierdut o mare parte din sens dacă nu aş mai fi putut mânca niciodată cartofi ţărăneşti sau musaca.
          Era în preajma Crăciunului când Gabi, burta mea enormă şi cu mine ne-am mutat în prima noastră locuinţă, o garsonieră de 23 mp. Eram foarte gravidă şi foarte liniştită. Garsoniera era într-o zonă destul de întunecoasă a cartierului în care locuim şi acum. Nu aveam mare lucru prin casă, nişte mobilă veche, de căpătat,  un aragaz nou şi o maşină de spălat “Albalux”, fără centrifugare. Pe jos aveam linoleum în pătrăţele albe şi roşii. Primul nostru brăduţ a fost unul mic , potrivit spaţiului . Ne-am mutat exact în ziua de 24 decembrie, cu toate sarsanalele după noi. Nu aveam nici sticlă la uşa camerei, nici aragazul montat. Ca să putem împodobi bradul în timp util, am înghesuit sacoşele cu haine în dulapul vechi de tot, cu trei uşi, moştenit de la Oma Musia. Nici măcar nu apucasem să montăm uşile dulapului. Mama şi Mircea ne-au adus mâncare la pachet. Ce face o mamă bună, care intră în prima casă a copilului său ? Se opreşte o clipă, ca să savureze momentul? Îşi face o cruce mare, că tot e Crăciunul? Începe să întindă masa, dacă copilul tot are burta cât casa şi e neajutorat ca un hipopotam? Nu, dragii mei, o mamă T-34 nu face nimic din toate astea. O mamă adevărată, ca a mea, inspectează teritoriul, ca să vadă dacă totul e ordonat după cutumele strămoşeşti. S-a oprit mama în pragul uşii camerei, a stabilit azimutul şi s-a dus aţă la dulapul care se ţinea în trei cuie, zicând, cu un zâmbet pişicher: “Na, ia să văd eu cum v-aţi aranjat dulapul...”. Două urlete au pornit simultan din piepturile lui Gabi şi al meu: “Nuuuuuuuu!!!!!”. « Da’ de ce ? » « Pică naibii dulapul pe tine. » Cred că acela a fost începutul unei mari prietenii între mama şi Gabi.
          Am de pregătit mâncare, asa că nu mă mai întind la poveşti. O să am timp suficient în perioada următoare.
          Nu m-am prea gândit la urări pentru voi, cei care mă mai citiţi din când în când. Nu m-am gândit, din cauză că urările cu “Fie ca...” nu-mi plac în mod deosebit.
          Ş-atunci vă doresc ca fiecare zi a vieţii voastre să fie un Crăciun: să nu vă fie niciodată burta goală, să primiţi cadouri atunci când vă doriţi, să fiţi liniştiţi ca şi cum n-ar mai exista răutate pe lumea asta, să aveţi mereu timp pentru cei dragi. Vă mai doresc să nu aveţi niciodată parte de indigestii. Vă doresc să aveţi grijă de prieteniile voastre tot timpul, nu numai cu anumite ocazii. Vă doresc să aveţi timpul necesar pentru a citi cărţi şi a vedea filme.

          În încheiere vă mulţumesc că-mi citiţi blogul, destăinuindu-vă la ce mă gândesc eu acum: de Crăciun s-a născut în urmă cu multe secole un om foarte bun, pe care mi-ar fi plăcut să-l cunosc şi pe care mi-ar fi plăcut să-l aud vorbind, pentru că, Doamne, Doamne, pe  puţini oameni îi mai aud vorbind roditor în ultima vreme...

Un comentariu: