luni, 2 decembrie 2013

Cum a învăţat fie-mea să fie strângătoare

Eu nu ştiu niciodată câţi bani am în portmoneu. Adică ştiu dacă am doar un leu sau dacă am o sută de lei. Dacă am însă 65 de lei, Dumnezeu cu mila, n-am nicio apăsare. Sunt atât de relaxată în ceea ce priveşte cash-ul pe care-l am la dispoziţie datorită faptului că, în general, am foarte puţini bani. Nu aveţi voie să uitaţi nici măcar pentru o clipă faptul că lucrez în învăţământul românesc.
          Acum o să fac o paranteză largă, menită a clarifica nişte aspecte care ţin de sentimentele pe care mi le trezesc concetăţenii care au o singură replică la nemulţumirile manifestate de unii sau de alţii: “Dacă nu-ţi convine, de ce nu pleci?” . Dragi concetăţeni, daţi-mi voie să vă invit să faceţi un exerciţiu de imaginaţie şi să vă străduiţi să ghiciţi cam unde vă rog eu să vă băgaţi francheţea aia superioară cu care flituiţi oamenii care au un năcaz ori o nedumerire. Sunteţi singurii din lumea asta mare care aveţi o replică atât de slabă . În restul lumii civilizate – Burkina Faso pică aşadar din schemă- oamenii care au de-a face cu problemele altor oameni de-o seamă cu  ei se aşează blând, îşi prind capul între mâini, iau poziţia Gânditorului de la Hamangia şi slobod o replică îmbietoare la brainstorming, într-o traducere aproximativă ea sunând cam aşa: “No, ş-amu ce-i de făcut?”. Ce vreau să spun cu asta? Că aceia dintre voi care nu-s capabili să se gândească la soluţii şi dau numai cu vorbele vitriolate,  nu-s de băgat în seamă, ci de ignorat. Dar cum orice învăţ are şi dezvăţ, trag speranţă că peste încă o generaţie de aici încolo om fi şi nou c-un pas mai departe de Burkina Faso.
          Să revin însă la problema ce urmează a fi dezbătută: fie-mea şi banii.
          Fiind o mamă relaxată în privinţa banilor, pentru motivele mai sus descrise şi aprofundate, nu m-am chinuit niciodată să-i explic copiliţei mele ce-s banii, de unde vin banii, ce facem noi cu banii şi de ce naiba nu ne-ajung niciodată banii să facem şi noi ca toată lumea concedii la all inclusive. Adevărul este că ea n-a dus lipsă de nimic, nici chiar în anul în care am trăit toţi trei dintr-un singur salariu. Număram banii, socoteam câţi bani ne trebuiau pentru laptele cănii cu cacao de dimineaţă şi abia după aceea ne întindeam la alte cheltuieli. Ea , fetiţa, nu a dus lipsă de nimic şi datorită faptului că  nu-şi dorea multe chestii inutile, cum îşi doresc mulţi copii. Ştiţi şi voi cum e: un purcoi de bani se duce pe porcărioare colorate, scheunătoare, pufoase, nechezătoare ş-alticelea. Amalia nu-şi dorea scheunători din alea în exces. Primea multe cadouri de la prieteni şi rude, aşa că noi eram relativ scutiţi de achiziţionarea hidoşeniilor scârţâitoare. O singură dată am spart puşculiţa familiei pentru a-i cumpăra un Furby, care costa cât o jumătate de salariu de-al meu, dar am făcut-o pentru că minunea noastră nesclifosită de copilă avea febră 38,3,    spunându-ne totuşi : “Mergeţi voi doi la cumpărături, eu o să rămân cuminte sub păturică, promit că n-o să fac nimica rău.”
          De-un Crăciun, să tot fi fost micuţa prin clasa I sau a II-a, a înflorit feminitatea în ea. Uitându-se la cadourile primite a întrebat pentru prima dată: “Astea cât costă oare?”. Amintirile mele legate de discuţia care a urmat sunt destul de vagi, ţin minte doar că ea, socotindu-l pe Mircea ca fiind cel mai bogat dintre noi toţi- el este cel mai înalt, aşa încât logica dictează că este şi cel mai avut- l-a întrebat direct: “Mircea, da’ tu cum faci să ai ATÂŢIA bani?”. Răspunsul a venit scurt şi lămuritor: “Îi strîng.”
          Au trecut câteva luni de la discuţia respectivă şi viaţa noastră era bună. S-a întâmplat de câteva ori să nu-mi ajungă banii de cumpărături, alteori îmi pregăteam sume fixe de achitat te-miri-ce şi constatam că-mi lipseau un leu, poate chiar doi... Cu toate astea, nu intram niciodată în panică, ştiindu-mă apărată de hoţi, duşmani şi prieteni nesinceri tocmai din cauza sărăciei mele. Aş fi avut o viaţă mult mai dificilă dacă aş fi fost frumoasă, deşteaptă, bogată şi faimoasă.
          Într-o frumoasă zi însorită de primăvară am intrat fără să bat la uşă- era vremea dinaintea sutienelor de domnişoară şi de rimel aplicat pe gene şi de alte chestii de aplicat înainte de a merge la şcoală- în camera unicului meu copil căruia i-aş dona inclusiv organe vitale, nu numai toate obiectele mele de valoare. Copilul meu şedea pe pat, scufundat în numărătoare, scoţând sunete de încântare. Număra bani. Bani mulţi! Bancnote nenumărate, de diferite valori . Pumni întregi de fise erau răspândiţi pe pat. Hagi Tudose a mea era roşie la faţă de plăcere, sortându-şi averea pe căprării. Am înlemnit. Gânduri negre îmi acopereau raţiunea. I-a furat din ghiozdanele colegilor. O să ne cheme la şcoală, ca să ne facă de ruşine. O să ne exmatriculeze. O să vină mascaţii. O să ne pună cătuşele şi eu o să-mi acopăr capul cu o haină, ca să nu mă filmeze. O să înfundăm puşcăria. O să ne dea popa de exemplu negativ la biserică, pentru că nu am respectat noi şi copilul nostru toate poruncile. O să ne pierdem şi apartamentul, pentru a le plăti despăgubiri părinţilor copiilor de la şcoală. O să murim fără un sfanţ, fară dinţi în gură şi o să fim îngropaţi în cimitirul săracilor, ca Mozart. Copila noastră hoaţă o să doarmă toată viaţa  în case din cartoane şi o să cerşească pentru mâncare, ţinându-l pe Furby lângă ea, ca unică amintire a unei copilării fericite.
         
          M-am scuturat de ceea ce devenise o sarabandă oribilă de gânduri  mult prea greu de continuat şi am întrebat tremurând din toate încheieturile: “De unde ai banii ăia, puiul mamei?”
          A ridicat ochii albaştri minunaţi, în care mă puteam oglindi ca într-un lac de munte şi mi-a răspuns zâmbitoare: “De la voi doi, de la Gabi şi de la tine.” “Ţi-am dat noi atâţia bani?” “Nuuuuuu. I-am luat de la voi din buzunare şi din portofele.” “Păi de ce i-ai luat, puica mamii?” “Fincă Mircea mi-a zis să strâng bani şi io vreau să fiu bogată ca Mircea.” Q.E.D.
          I-am explicat că banii nu se strâng luându-i din buzunare sau din portofele, ci că ei se câştigă muncind sau se primesc cadou la zilele de naştere sau alte ocazii speciale. Mi-a înapoiat banii fară să crâcnească, semn că am reuşit să mă calmez suficient cât să fiu explicită şi convingătoare.

          Baiul era că nu aveam de unde să ştiu care erau ai mei şi care erau ai lui Gabi. Aşa că i-am luat pe toţi. Nu de alta, dar după şocul suferit îmi scăzuseră calciul, magneziul şi glicemia iar medicamentele sunt date naibii de scumpe în ţara în care eu sunt educatoare pe un salariu de doi Furby.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu