Am început să mă uit la ”Mandalorianul” și-s topită după
Baby Yoda. Am aflat, după cercetări care au durat vreo cinci minute, că-l
cheamă Grogu, așa că i-am dat numele de alint Goguță, că așa-mi dictează instinctul de ocrotitoare a
tuturor goguților.
Extrapolând la experiența mea de viață raportată la cea
de cinefil amator, mi-am dat seama că am de-a face zilnic nu numai cu Grogu ci
și cu câțiva Legolas în miniatură, vorbitori așadar de limbă elfă.
Anul ăsta mi s-au dat înspre îngrijire și educare
debutanți într-ale grădinițelii. O trupă serioasă dar eterogenă de piticuți cu
personalități și preocupări diferite, unii dintre ei aterizând în poala mea
direct din sânul familiei restrânse, fiindcă au fost ani de pandemie și cei mai
mulți dintre ei sunt născuți cu puțin timp înainte de perioada de nebunie
pandemică.
Înainte de orice am avut de grijă să-mi adaptez
garderoba, achiziționând noi bluze de muci, pentru că bluzele de muci nu au
voie să lipsească din dulapul niciunei educatoare serioase. Dacă veți vedea
vreodată o educatoare de grupă mică purtând mătăsuci, fustițe și toculețe, să
știți că este, cel mai probabil, într-o zi cu inspecție sau cu ceva evenimente
mai office, pentru că în restul timpului educatoarea de grupă mică poartă haine
largi, din bumbac, care absorb muci și lacrimi de despărțire de mama dar și
transpirația proprie. În prima mea zi de grădiniță am ajuns acasă cu pantalonii
purtând în zona genunchilor o mare ștampilă de pipi, fiindcă ținusem în brațe un
omuleț care nu știa să se ceară la baie, purta pantaloni bleumarin și ochiul
meu ager nu detectase fundul ud al pantalonilor. Dintr-a doua zi începând am
luat în geantă pantaloni de schimb.
Grogu este mic, prietenos, scoate sunete nearticulate
cumsecade și , în general, întinde mânuțele spre a fi luat în brațe de oameni
care-i par de încredere. Grogu meu personal, cel din viața reală, nu este
verde, este rozaliu și blond și obosește repede, culcându-se uneori pe unde
apucă exact în momentele în care eu sun adunarea. Mi-am făcut obiceiul să-l
caut din priviri, pentru că el insistă cu blândețe să se odihnească ori de câte
ori are nevoie sau să o apuce pe trasee proprii, altele decât cele indicate de
mine. Grogu meu are nevoie să fie ținut de mânuță. Dacă îl întreb ceva îmi
răspunde cu un zâmbet. Noi conversăm inegal: eu cu cuvinte el doar cu zâmbete.
Se duce de râpă toată strădania mea de a-l învăța cum e bine să stea în rând,
cum ar fi bine să se deplaseze fără să se împiedice, de ce e bine să doarmă la
prânz, în pătuț și nu dimineața, pe covor. Mi-am propus să trăiesc fiecare zi
alături de Grogu al meu așa cum vine, fără așteptări nerealiste, cu răbdare și
mult pupat. În afară de zâmbetul absolut cuceritor, micuțul miroase foarte
frumos, factor determinant în prinderea lui în brațe și smotocirea absolut
neprofesională pe care o execut ori de câte ori am ocazia. Grogu al meu nu
vorbește deocamdată nici acasă, nici la grădiniță. Sunt absolut sigură că va
veni ziua în care el va învăța să se exprime în limba oamenilor, va crește,
privirea-i va deveni mai ageră și exploratoare și în mod sigur nu va mai adormi
pe covor. Va fi un copil ca toți ceilalți, care nu fac parte din universul copiilor Yoda sau Legolas. Probabil că unele
dintre puterile de Grogu vor dispărea, aducând după sine mulțumirea celor din
jur că, în sfârșit, s-a conformat. Eu voi fi martoră la conformare dar asta
nu-mi va șterge amintirile de pe când avea puterea de a levita, când prin
puterea zâmbetului era ridicat de la pâmânt și purtat pe brațe.
Legolas al meu vorbește limba elfilor. Cine-l aude
vorbind are nevoie de subtitrare. Este aproape imposibil să faci vreo analogie
între ceea ce spune el și limbajul oamenilor de rând. La începutul prieteniei
noastre mi s-a transmis o singură informație: dacă dorește apă, duce degetul
arătător la gură. De aici am început să traduc eu tot ce-mi spunea. Dacă spunea
”mama”, cu semnul întrebării ăla prevestitor de hohote de plâns, îi spuneam că
mama vine, e pe aleea din fața grădiniței și ajunge prima . La vrum-vrum am
înțeles că trebuie să-i spun că da, vor pleca el cu tata cu mașina la bunica și
ce frumooooooos va fi.
Legolas vorbește mai mult cu vocale, sare peste
consoanele absolut inutile și-și construiește un discurs amplu, în timp ce stă
cu burta pe genunchii mei. Vorbește către covor și după ce-și încheie tirada se
uită la mine, așteptând un răspuns. Răspunsul meu este, de cele mai multe ori,
o traducere în plicticoasa limbă a oamenilor a tot ceea ce mi-a spus el, urmat
de ”Așa-i?”. Binevoiește să-mi răspundă cu câte un ”da” sau ”nu” scurt, în funcție
de cât de bine m-am priceput să traduc.
Săptămâna asta mi s-a părut că am luat-o razna, fiindcă
s-a uitat la mine așa, mai pe-o parte, cu un zâmbet discret și a spus ”ighit”.
Am cerut imediat confirmare: ”Ai spus cumva Ingrid?”. ”Da”. Nu era
nimeni lângă mine căruia să-i povestesc despre magia momentului, pentru că, în
general, adulții au impresia că este absolut normal ca un elf să zică la un
moment dat ”ighit”. Am chicotit eu așa, de una singură, păstrând în minte și
suflet momentul zero în care Legolas al meu a pătruns pe tărâmul oamenilor.
Peste ani și ani sunt aproape sigură că toți elfii și
goguții mei vor vorbi impecabil, se vor antrena în dialoguri sofisticate, se
vor confunda cu oamenii, părând că fac parte dintotdeauna din lumea lor.
Eu sunt însă educatoare și, spre deosebire de voi, ceilalți
care vă credeți tari într-ale educației, eu și cu suratele mele educatoare suntem
cele mai șmechere, fiindcă știm să ascultăm cu urechile sufletului și știm să
vedem cu ochii inimii așa cum nimeni altcineva nu se pricepe. Noi suntem cele
care vi-i aducem pe toți Baby Yoda și Legolas în lumea oamenilor, pregătindu-i
să vă accepte toate ciudățeniile, fiindcă Doamne-Doamne, habar nu aveți câte ați avea voi de învățat de la ei și nu invers.
