De sfârşit de an

Vremea asta atipică mă abrambureşte. Aş putea-o numi “anotimpică”, pentru că nu e nicidecum iarnă, dar nici primăvară, vară sau toamnă nu este. Mă uit prin geam şi văd oameni îmbrăcaţi gros, gonind cu sacoşele pline sau goale, ca nişte furnici negre şi mute.

          Au trecut ani de zile până când mi-am dat seama ce s-a schimbat: oamenii nu mai zâmbesc. Dacă e să se întâlnească pe stradă, vorbesc tare, apasă fiecare cuvânt, pălăvrăgesc aiurea şi se despart pe fugă. Tot în goană vorbesc la telefon, strigând ca şi cum partenerii de discuţii ar fi semi-surzi iar lumea din jur interesată de subiectele lor de conversaţie.

          Bărbatul ăsta al meu râde uneori de mine: “Ce naiba, încă nu ţi-ai tras faţă de mall?”. Eu, nedumerită. “Adică zâmbeşti prea mult şi nici poşeta nu ştii să o ţii agăţată de braţul-creangă-uscată.” Am o singură poşetă mai mică, e de marcă, total neîncăpătoare şi incomodă. Cântăreşte mult şi habar n-am s-o ţin cum trebuie. Are două iniţiale pe toate cataramele şi am dus-o cu mine la operă şi la balet. Nu e urâtă, dar n-o iubesc. Cam aşa e şi cu unii oameni. În viaţă ai de-a face cu oameni-poşetă-de-firmă. Ai nevoie să-i cunoşti pentru ca în anumite discuţii “grele” să-i poţi pomeni. Uneori chiar îţi face mare plăcere să ai de-a face cu ei, pentru că sunt frumoşi, rasaţi şi umblaţi prin lume. Nu sunt nepoliticoşi, dar nici nu-ţi permit să te simţi de-al lor. Ocazional te bagă în seamă, dar numai dacă e de teatru sau balet.

          Mai cunosc şi oameni-poşetă-ocazională. Cu ei interacţionez mai des şi mă simt mai puţin frustrată, pentru că sunt abordabili şi (relativ) necomplicaţi. Acceptă să te ajute când eşti la ananghie, schimbă o bârfă cu tine, beau un suc, mănâncă o prăjitură, dar în niciun caz nu ajung să mănânce sarmale şi friptură de porc la aceeaşi masă cu tine. Timpul le este drămuit, câteodată au tendinţa de a deveni preţioşi şi de a-ţi da de înţeles că eşti bun de-un aperitiv, dar mai ai mult de muncit până să poţi împărţi cotletul împănat.

          Cei mai la îndemână îmi sunt oamenii-geantă-sac. Ei sunt cei din familie sau dintr-un cerc foarte restrâns, pe care-i poţi umple cu de toate, fară să-i faci să se simtă umflaţi sau deranjaţi. Îi poţi spăla des şi când îi porţi pe umăr te bucuri de apropierea lor, dorindu-ţi-o zilnic şi toată viaţa.

          Mai există însă o categorie de oameni: oamenii-poşetă-comoară. Sunt oamenii cu care nu te întâlneşti des, nici nu vorbeşti prea mult, dar care poartă înlăuntrul lor unele secrete numai de ei şi de mine ştiute. Amintiri de neşters şi sentimente de neuitat. Ei sunt ca nişte poşete dintr-un material scump, vechi, cu perle şi cu paiete aplicate, păstraţi într-o husă protectoare. Prietenă dragă de acolo, de departe, mi-ai spus că nu te-ai regăsit în nicio descriere de pe blogul meu. Nici nu aveai cum, pentru că tu eşti poşeta-mea-comoară. Te iubesc!

          Se apropie anul nou, asa că le doresc tuturor poşetelor din viaţa mea să fie iubite, dacă nu neapărat de mine, atunci măcar de aceia a căror dragoste şi-o doresc.

          La mulţi ani!

Despre dorinţe

Mi se întâmplă adesea ca, atunci când fac o muncă fizică monotonă, să am în cap un gând din categoria ”looping”. El rămâne acolo atâta timp cât lucrez.

          Gândul dimineţii ăsteia a fost : “Sunt mai bătrână decât tata.” Ceasul lui s-a oprit la 37 de ani, într-o dimineaţă de iunie, la ora 4:20. Apucasem 13  Crăciunuri împreună. Era perioada noastră preferată din an, când puteam sta acasă şi împodobi bradul. Iernile erau geroase şi bogate în omăt. Râdeam mult şi mâncam cârnaţi prăjiţi cu piure de cartofi şi castraveţi muraţi. Îmi doream jucării de tot felul, pe care mi le aducea Moş Gerilă. Eram fugărită în baie în momentul “X”, auzeam soneria de la uşă , un mormăit, după care eram chemată în sufragerie. Sfârtecam ambalajele şi descopeream cadourile. Cred că mă bucuram, nu mai ţin minte decât un cadou anume, primit pe când aveam vreo cinci ani: motanul încălţat. Fericirea cea mai mare era că puteam sta acasă, cu ai mei, că puteam merge la colindat cu prietenii, câştigând bani cinstiţi şi că nu trebuia să merg la şcoală pe frig şi întuneric.

          Ţin în bibliotecă o carte de rugăciuni, veche de peste 100 de ani, scrisă în limba germană cu litere gotice. Păstrez în ea tot felul de iconiţe primite de la preoţii catolici ai copilăriei mele. În timp am adunat în carticica de rugăciuni multe bileţele cu scrisul persoanelor importante din viaţa mea. Mama a fost nedumerită, negăsind printre bileţele niciunul cu scrisul ei, al copilului meu  sau al lui Oma Musia. M-a întrebat de ce tocmai ele lipsesc din colecţie. Răspunsul meu a fost: “Pentru că voi trei n-o să muriţi niciodată.”

          E  pitită acolo şi o foaie cu pătrăţele cu scrisul lui tata, în care-mi explica o problemă de geometrie de clasa a VIII-a.

       De câte ori şterg de praf mica relicvă am o singură dorinţă: să lipsească de acolo biletul tatei.

          

Parfumuri, parfumuri

Dacă n-aş fi educatoare, mi-aş dori să fiu vânzătoare într-o parfumerie.  Îmi plac atât de mult parfumurile, încât mi-aş petrece o zi întreagă mirosind sticluţe, cafea, apoi din nou sticluţe.

          Habar n-am când a debutat nebunia mea , dar nu-mi concep viaţa fără un parfum în poşetă. Cei care mă cunosc ştiu că nu sunt simandicoasă, dar un miros plăcut este esenţial  pentru starea mea de bine.

          Chestiunea este destul de complicată, deoarece subsemnata nu are gusturi deloc ieftine. Salariul meu este mic, mic de tot, este atât de mic încât abia mi-aş permite două sticluţe de parfum modeste de banii câştigaţi într-o lună. Se întâmplă însă ca de fiecare dată când dau un semnal că mi-ar plăcea o butelcuţă sau alta, jumătatea mea mai bună să-mi facă o surpriză.

          Uneori devin periculoasă. Vara trecută eram în vizită la nişte foarte buni prieteni din München. Ne aflam într-o staţie de metrou, pălăvrăgind fericiţi, ca nişte veritabili turişti. Dintr-o dată s-a făcut tăcere şi s-a lăsat întunericul: părăsisem lumea asta şi pluteam pe un nor de vanilie, ambră şi flori de portocal. Lumea reală nu mai exista, îngerii cântau şi strămoşii-mi zâmbeau invitându-mă în paradis. Am ieşit din moartea clinică şi mi-am îndreptat organul olfactiv în direcţia raiului. Era o femeie tânără, nici prea frumoasă, nici prea urâtă. Părea neprietenoasă după cum îşi arcuia sprâncenele. Am riscat: “Nu vă supăraţi, parfumul dumneavoastră miroase atât de bine, încât trebuie să vă întreb ce folosiţi...” . Eu, rictus în aşteptarea unei replici acide, ea, un zâmbet larg cu dinţi frumoşi. Mi-a spus numele parfumului, pe care n-am să-l dezvălui aici, specificând: “Mov, nu roz.” I-am mulţumit, rămânând fericită în urma ei. Ăsta-i cuvântul potrivit: fericită. Ca să n-o lungesc prea mult: jumătatea mea şi cu mititica mea au complotat şi cumva au reuşit să găsească parfumul aproape imediat, punându-mi-l pe pernă într-o după-amiază, la trezire. M-am simţit ca un copil care găseşte cadoul de la Moş Crăciun sub brăduţ.

          Am fost întrebată de câteva ori de ce am nevoie de atâtea parfumuri: “Unul nu-ţi ajunge?”. Nu, nu-mi ajunge, aşa cum nu mi-ar ajunge o singură persoană în viaţa mea. Îmi trebuie mulţi oameni, care să-mi creeze  o constelaţie de impresii şi de sentimente. Fiecare îşi lasă o amprentă, fiecare a fost, este sau va fi important pentru mine. Unii oameni sunt dulci, alţii sunt amărui, alţii dinamici sau exotici, nu seamănă între ei  iar unicitatea fiecăruia dintre ei îmi face viaţa mai bogată.

          La fel stă treaba şi cu parfumurile: dimineţile mele au arome diferite, în funcţie de cum mă simt, de culorile anotimpului şi ale bijuteriilor purtate, de felul în care vreau să fiu percepută. Defectele fizice pot fi uneori ascunse îndărătul unui paravan invizibil.

          Pentru că tot vine Apocalipsa peste noi, am un ultim mesaj către lume: “Femeilor, parfumaţi-vă!”

          Ne vedem după.

Când moare cineva drag

Când moare cineva drag, nu e ca-n filme. Acţiunea nu se petrece cu încetinitorul, durerea nu e elegantă şi nici lacrimile nu ţâşnesc ordonat. Când moare cineva drag înţepeneşti, după care urli până rămâi într-o stare de prostraţie, urletele revenind episodic.

          Azi dimineaţă stăteam pe vechea canapea din bucătărie, bându-mi cafeaua asortată obligatoriu cu o ţigară mentolată. Priveam în gol şi i-am spus lui Gabi  că mă tot gândesc la cei douăzeci de copii împuşcaţi ieri în America. Creatura care i-a găurit pe copii, lăsându-i în agonia morţii, plini de sânge şi de mai ştiu eu ce, era oare lucidă când a apăsat pe trăgaci? Că îşi ura părinţii , simţind nevoia să-i omoare, aş mai putea înţelege, dar nu şi accepta. Că în nebunia lui individul a intrat într-o grădiniţă şi a omorât câţiva adulţi care îi ieşiseră în cale, aş putea de asemenea să înţeleg. Ceea ce nu pot eu înţelege este de ce nu i s-a decuplat întrerupătorul nebuniei când a dat cu ochii de primul prunc. Adică orice om, oricât de tâmpit ar fi, în clipa când vede un copil are două variante de reacţie: zâmbeşte fiindcă-i plac ăştia mici sau se întoarce sictirit, fiindcă-l deranjează zgomotul, mirosul, neajutorarea lor sau altceva. Nimeni nu simte nevoia să omoare copii. Ignoraţi ştirile generic denumite “ de la ora 5”, alea-s orori ale naturii . Demenţii şi dementele din satele României care se leapădă de copiii lor ca de gunoaie nu pot fi consideraţi oameni care să fi avut vreodată contact cu civilizaţia. Ăia trăiesc în Evul Mediu întunecat şi nu pot fi condamnaţi pentru faptele lor.

          Cei douăzeci de inocenţi au fost găuriţi de gloanţe în “land of the free and the home of the brave”, în mama mamelor tuturor democraţiilor din lume, în buricul Universului. Nu e cazul să fiu amuzată, dar mi-a trecut un gând prin minte: teroriştii lumii ar trebui să stea liniştiţi pe margine, să mănânce seminţe şi să bea un suc, lăsându-i pe americani să se omoare singuri între ei, începând cu cei mai neajutoraţi dintre ei.

          Furia mă cuprinde când aud pe cineva spunând: “Ei, lasă maică,poate că Dumnezeu a avut un plan pentru ei, de i-a luat aşa de tineri şi nevinovaţi...”. Serios? Serios??!! Adică Dumnezeul nostru, al creştinilor, este un sadic? Le dăruieşte oamenilor copii frumoşi, sănătoşi şi isteţi, îi lasă aşa, vreo cinci-zece ani binecuvântaţi pe Pământ, după care-i permite unui alt creştin dus în fiecare duminică la biserică ( parcă ăsta era  textul: americanii sunt cei mai credincioşi oameni din lume) să scoată un pistol şi să-i secere ca pe nişte potârnichi.

            Există o singură variantă în care tragedia de ieri să aibă urmări relativ benefice pe termen lung: unul sau mai mulţi dintre copiii martori la masacru să devină oameni mari şi puternici în ţara aceea minunată a lor şi să aibă suficientă influenţă încât să le poată interzice demenţilor permisele de port-armă.

          Da, da, când moare cineva drag nu e deloc ca-n filmele americane.

Pi şanţ

Încerc să-mi amintesc jocurile pe care le jucam în copilărie şi, în general, modul în care-mi ocupam timpul liber. Mă uit în jurul meu şi văd părinţi agitaţi, care-şi conduc copiii de la un centru de joacă la altul, de la profesori de limbi străine la cei de balet, de la cursul de pictură la cel de arte marţiale. Zilele de naştere ale copiilor nu se mai aniversează în familie, tihnit, ci în party cluburi, unde animatoarele sunt esenţiale, la fel şi firmele furnizoare de torturi şi de pizza.

          Habar n-am cum m-aş fi simţit dacă părinţii mei ar fi căutat să-mi ocupe timpul cu tot felul de cursuri, pe vremea aceea însă nu apăruse moda asta cel puţin nu în orăşelul mic în care am crescut eu.

          Aşa că noi, copiii, ne luam punga de 1 leu plină cu te miri ce şi o tuleam la joacă pe unde apucam şi pe unde aveam voie.

          Verile mi le petreceam în casa lui Oma Coca, pe strada Vasile Alecsandri. Atunci când ne vizitau naşii din Bucureşti şi mă întrebau: “Daniela, pe unde ai umblat până acum?” nu răspundeam din prima, pentru că erau singurii care mă strigau “Daniela”. După ce mă prindeam că eu eram cea vizată, răspunsul venea invariabil: “Pi şanţ.”

          Şanţurile care străbăteau strada pe ambele margini erau locurile cu iarbă verde şi cu umbră unde ne întindeam păturile şi jucăriile, petrecându-ne uneori câte o zi întreagă jucându-ne,certându-ne, împăcându-ne şi râzând cât încape. Făceam doar pauze de masă şi numai după insistenţe uneori uşor ameninţătoare ale părinţilor sau bunicilor. Aveam păpuşi mari şi mici, frumoase sau urâte, dar nu ne necăjeam, pentru că important era să ne jucăm. Ţin minte două dintre păpuşile aduse de Oma Coca din Rusia: una avea părul blond şi purta o rochiţă în carouri albe şi galbene, iar cealaltă avea părul castaniu şi purta o rochiţă de culoare verde închis, cu buline albe. Erau cele mai frumoase păpuşi din lume. Pe raftul din camera în care stau acum şi scriu păstrez unica păpuşă a copilăriei mele: Lili Marlen, adusă de o prietenă a lui Oma Musia din Israel. E superbă şi acum Lili a mea. Privindu-i ochişorii albaştri îmi amintesc de mirosurile apetisante din casa bunicii mele: pârjoale, clătite cu brânză şi stafide, supă de roşii, dar şi mirosul liniştitor de cafea şi fum de ţigară. Mixul ăsta de cafea, fum de ţigară şi curat m-a urmărit toată viaţa mea, pentru că-mi aminteşte de casa pe care am părăsit-o în urmă cu mulţi ani şi în care nu voi mai călca niciodată.

          De-a ce ne mai jucam? Hai să vedem: “Castelul” era un joc de îndemânare şi viteză, în care trebuia să răsturnăm cu o minge un turnuleţ construit din pietre, după care “paznicul” castelului rămânea să păzească ruinele, eliminând din joc prin lovirea cu mingea pe oricine se apropia încercând să reconstruiască turnuleţul. Ne mai jucam de-a hoţii şi vardiştii printre blocurile în construcţie din cartierul “Hipodrom”. Era o joacă periculoasă, pentru că alergam printre betoane, riscând oricând să ne împiedicăm şi să ne crăpăm capul. Culmea este că nu am păţit niciunul nimic rău.

          Verile ni le petreceam pe pături în luncă, unde pe vremea aceea apa era suficient de adâncă pentru a ne îmbăia. Luam în plasă câte două felii de pâine unse cu unt şi presărate cu sare şi o tuleam în gaşcă. Seara, obosiţi şi înfometaţi, străbăteam drumul îndărăt şi mai culegeam de pe câmp câte o gulie, pe care o ştergeam de pământ şi rodeam din ea. Nu conta că ne deranjam stomacul, important era să roadem ceva, ca să nu ne mai ghiorăie maţele.

          Serile ni le petreceam pe băncile din faţa blocului, jucând “Flori, fete sau băieţi, filme, artişti sau cântăreţi”. Aveam tuburi din PVC şi cornete din ziare şi ne războiam la adăpostul întunericului. Alteori ne construiam prăştii şi scoabe, împărţindu-ne în două tabere beligerante. Treaba era destul de serioasă, pentru că scoabele respective erau din sârmă şi pişcau serios dacă ne nimereau. Nu trebuia să-mi păzesc ochii, pentru că sunt ochelaristă de la vârsta de şase ani, aşa că eram avantajată.

          Revenind la şanţ: mirosea a flori de tei, pentru că întreaga stradă era plină de pomi . Oma  avea un vecin, nenea Vasile, care avea un braţ paralizat şi o vacă. Nenea Vasile trecea zilnic cu vaca lui pe lângă noi ...”săru’mâââânaaa nenea Vasile!”, amândoi blânzi, amândoi fără grabă, nenea răspunzându-ne la salut cu vocea iar vaca cu câte-o balegă graţios slobozită chiar la marginea păturii noastre. Ne mutam şatra mai încolo, către umbra vreunui tei, pentru că, har Domnului, erau destui.

          Vizitez anual strada copilăriei mele, dar nu mai e aceeaşi. Au acoperit-o betoanele şi asfaltul, ca un sarcofag . Acolo, dedesubt, sunt îngropate ca o comoară râsetele noastre lipsite de prefăcătorie, florile de tei care ne-au nins, dar şi paşii lui nenea Vasile.