Eu sunt, în
general, omul care încearcă să-şi vadă de viaţa lui. Nu încurc, nu descurc, nici nu-mi dau cu părerea când nu e cazul. Nu am câte o părere despre oricine şi despre orice tocmai fiindcă nu mă consider
suficient de informată.
Este însă destul de greu să trăieşti
în România fără să fii pus aproape zilnic
în situaţii “Ba pe-a mă-tii!”. Se întâmplă peste tot: pe stradă, în magazin, la serviciu, poate mai puţin acasă, dacă viaţa de familie nu este prea
impregnată de ceea ce se petrece dincolo de pragul uşii sau la televizor.
Merg la magazin să cumpăr şuncă şi o
prind pe vânzătoare într-o zi nasoală. Fără
intenţia de a o jigni, uit să iau cei 10
bani rest aruncaţi pe tejghea. Îi împinge cu năduf , răstindu-se: “Ia-i, că n-am nevoie de milă!”. Oh,
la naiba, nu-mi era milă, doar lene să
deschid buzunăraşul cu capsă al portmoneului, ca să pun moneda înăuntru. Trec mai departe şi ajung la magazinul de pâine. În faţa mea sunt doi clienţi care sunt întâmpinaţi de vânzătoare cu “Poftiţi, vă rog.” Mă bucur că am ajuns într-un loc mai fengshuic, cu muzică
ambientală şi vânzătoare mai bine plătite. Îmi
pregătesc muşchii feţei pentru zâmbetul de rigoare şi trag aer în piept. Ajung la tejghea şi aud un “Ziceţi!” însoţit de o mână întinsă după bani. Resetez rapid replica din creier care conţinea un “vă rog” şi zic acru: “Vreau o pâine neagră feliată.” Plec nedumerită şi mă îndrept către chioşcul
de ţigări. Dau un “bună ziua” şi comand ce am de comandat.
Doamna cu facies rigid îmi aruncă pachetul cu ţigări pe marginea udă a tejghelei şi refuză să-mi pună restul în palma
întinsă, alegând în schimb o mini-băltoacă formată
de zăpada dezgheţată. Mă înfurii şi încerc să-mi
calmez nervii, moment în care mă abordează o ţigancă sprijinită de chioşc: “Dă tanti şi mie un leu...”. O fixez cu
privirea şi o întreb : “Da’ 50 de bani nu-ţi ajung?’, după care plec şi o las relativ zăpăcită.
Sunt pusă în situaţii de felul ăsta zilnic şi aproape că nu le mai sesizez, însă oricât de mult aş încerca să stau pe curul meu, contemplând filosofic ceea ce se petrece, nu reuşesc să trec senină ca o zi de vară
peste răutăţile voite sau nevoite ale unor
oameni.
Ştiţi însă care este categoria de
concetăţeni care mă exasperează? Răspunsul
este: fals-bigoţii. N-aveţi decât să vă supăraţi pe mine, pentru că într-o ţară preponderent ortodoxă, cu sărbători în calendar din două-n două zile,
etc, etc, eu nu-i sufăr pe postitorii spurcaţi la gură. Cunosc femei care merg mai des la biserică decât merg eu la cumpărături. Au duhovnic, postesc din greu şi n-ar munci în
zile de sărbătoare nici picurate cu ceară. Duminica se îmbracă frumos şi merg
la slujbă, întorcându-se smerite, cu sufletul împăcat
şi mintea limpezită. Totul se încheie însă atunci când deschid gura şi vorbesc. N-are rost să intru în detalii, ideea este însă
că, după perceptele religioase, persoanele în cauză păcătuiesc şi cu vorba şi
cu gândul şi cu fapta, pentru că bârfesc la greu, gândesc mocirlos şi
făptuiesc rele nu de puţine ori.
Eu îmi accept şi recunosc statutul de
păcătoasă notorie: n-am postit în viaţa mea, merg la biserică în zile aiurea, fără cruce roşie în calendar, habar
n-am să mă rog, ci doar să-i mulţumesc lui Dumnezeu cu cuvinte simple, m-am spovedit o singură dată, înainte
de cununia religioasă, n-am duhovnic pentru că prefer să discut cu cineva drag
mie atunci când am sufletul greu, calc rufe
duminica şi spăl geamurile de câte ori e nevoie. Probabil că o să ajung în iad, dar cel puţin am s-o fac cu demnitate şi sunt sigură că nu mă voi plictisi, pentru că
o să întâlnesc multă lume cunoscută acolo.
Cu toate păcatele mele, un singur
merit trebuie să mi-l recunosc: în cazul în care nu reuşesc să fac un bine, mă
retrag pentru ca nu cumva să fac un rău. Bat şi eu din gură, că-s femeie şi-s mândră de asta, de multe ori însă o fac doar pentru a-mi amuza prietenii cu
care stau de vorbă.
Trebuie să-mi fac curaj, să-mi
depăşesc senzaţia de greaţă stârnită ori de câte
ori sunt nevoită să mă cert cu cineva, să-mi
modulez vocea, să deschid gura atunci când nu-mi convine ceva şi să strig : “Ba pe-a mă-tii,
jigodie! Nu mă mai face să mă simt atât de rău,
pentru că, până la urmă, sunt şi eu copilul
cuiva!”
Does
this make sense to you?
PS: De ieri începând nu am
voce. Probabil că vreo pedeapsă divină mi-a fost
aplicată, dar cu ajutorul bulinelor şi al odihnei
corzilor vocale sper să-mi revin.
Poate că mă va ierta şi
Cel de Sus dacă-mi va citi sufletul şi nu doar asculta vorba.
Draga mea ,fa un exercitiu de imaginatie.Imagineaza-ti ca aceste creaturi sunt niste viermi,ca au o viata mizerabila,un barbat betiv care le bate,o droaie de copii oligofreni si mai presus de toate, incontinenta urinara si flatulenta continua.Crede-ma ca e mult mai benefic pentru sanatate decat sa-te incarcicu ganduri despre aceste jeguri.
RăspundețiȘtergereMama, nu e chiar asa. Unii oameni sunt doar abrutizati de nefericire si asta nu-i transforma in jeguri, ci doar in jigodii. E o diferenta: jegurile-s o cauza pierduta, pe cand jigodiile pot fi trezite la realitate si recuperate, daca-s suficient de puternic impresionate de cineva care le vorbeste pe limba lor.
RăspundețiȘtergere