Despre basme

La vârsta matusalemica pe care urmeaza s-o împlinesc se presupune că ar trebui să citesc doar cărţi “grele”, să ascult doar muzică adevărată, să am preocupări exclusiv intelectuale şi să fiu un adevărat stâlp al societăţii, ce mai, o femeie coaptă în toate.

          Dar eu cu ce mă ocup? Tricotez, scriu tâmpenii pe blog, poveşti pentru copii de grădiniţă, croşetez, mă uit la documentare pe “Viasat History”, comedii romantice şi-l recitesc pe Ionel Teodoreanu.

          Hai să nu exagerez: am achiziţionat de la un târg de carte “Kabbala- tradiţia secretă a occidentului” de Papus şi citesc tot ce apare nou despre pedagogia preşcolară, pentru că-mi place la nebunie să lucrez cu oamenii mititei. Bine, în esenţă sunt o persoană profundă, dar refuz să mă maturizez după perceptele societăţii în care trăiesc. Madamele de vârsta mea arată a femei împlinite, vizitează coafeza, manichiurista şi cosmeticiana mult, mult mai des decât mine, probează hainele înainte de a le cumpăra, nu năvălesc în “C&A” smulgând de pe raft prima haină care are mărimea şi culoarea căutată, achitând-o pe loc, au habar de afaceri, trasează cu multă seriozitate, competenţă şi implicare liniile principale ale carierei copiilor lor, au funcţii de decizie la serviciu, trăiesc cu soţii lor într-o armonioasă căsnicie lipsită de spontaneitate, îşi petrec concediile în ţări străine, nu se plâng de dureri de picioare după o oră de shopping în mall, nici nu devin isterice când dau peste vreo vânzătoare tută.

          E adevărat că mie nu mi se adresează nimeni cu “madame”, dar nici eu nu fac niciun efort ca să merit apelativul. Uneori mă salută copii din alte grupe din grădiniţă cu “servus” sau cu “săru’mâna” şi mămicile îi întreabă după ce mă mai îndepărtez    : ” Cine-i tanti aia?”. Zâmbesc  şi plec. Mă vizualizez cu băsmăluţă şi cu şorţ, vânzând morcovi şi gulii în Piaţa “Flora”.

          Încă un lucru bun mai fac eu în viaţă, fără eforturi deosebite: mă preocupă gusturile într-ale cărţilor şi filmelor ale fie-mii. Nu fac greşeala generaţiilor anterioare: “Măi copile, lasă tâmpeniile şi pune mâna pe-o carte serioasă!”. Desigur că-i recomand cărţi pe care le-am citit şi care mi-au plăcut, dar dacă mititica nu doreşte, nu mă îmbufnez.

          Mergem împreună la cinema. Am văzut seria “Twilight” integral, am văzut “The Hunger Games”, etc. Toate bune şi frumoase până la “Snow White and the Huntsman”. P’asta n-am mai priceput-o: Albă ca Zăpada poartă armură , sabie şi se luptă ca Jackie Chan. La final se înamorează de vânătorul nandrolonic şi-i dă un “ignore” nesimţit prinţului care era, ce-i drept, cam şters, dar care totuşi făcuse tot posibilul să se dovedească demn de iubirea amazoanei.

          Am depăşit şocul iniţial cauzat de mega-producţia hollywodiană şi viaţa şi-a reluat cursul liniştit. Următoarea vizionare a fost “Red Riding Hood”. O singură întrebare am să vă pun: “Îl ştiţi p’ăla mare, păros, rău, care o mănâncă pe bunică-sa fiindcă se transforma în vârcolac când îţi era lumea mai dragă şi luna mai plină ? Era taică-su lu´ Scufiţa Roşie, bă!”.

          Cotrobăind netul în căutare de filme pe gustul meu – perioada Regency e favorita mea- dau peste un titlu cu gâdilici :    “ Hansel and Gretel”. Zic: “ Hopa, stai să vezi că iar au scos ăştia un film bun.” La naiba! Încă nu l-au lansat, există doar trailerul pe care-l puteţi vedea mai sus. Acuma, eu ce să mai zic... M-oi duce şi la filmul ăsta, ca să văd toată seria “Grimm reloaded”.

          Până atunci însă am tricotat o căciuliţă pe care am botezat-o “Albă ca Zăpada” în amintirea adevăratelor prinţese şi a adevăratelor lumi de basm, în care bine învinge cu graţie răul.