De ce nu?

Urma sa susţin examenele de admitere la liceu si trăznetul îmi lovise sufletul. Tata murise cu doar două săptămâni în urmă şi eu eram distrusă. Ulterior am aflat că atât profesoara de română cât şi profesoara de matematică o sfătuiseră pe mama să nu mă înscrie la clasa de matematică-fizică, unde concurenţă era cea mai mare, ci să aleagă o variantă mai abordabilă pentru o elevă mediocră şi labilă psihic, cum eram eu din punctul lor de vedere.

          Povestea cu “nu-ţi face speranţe, există mulţi alţii mai buni decât tine” rămâne de actualitate. Ca să n-o lungesc de pomană: mama m-a înscris totuşi la clasa respectivă, eu intrând a treia pe listă. Acuma nu vreau să vă imaginaţi că sunt vreo deşteaptă dintr-un scenariu de film cu copii sărmani care devin cunoscuţi şi bogaţi fiindcă au un IQ peste medie. Nici pe departe! Învăţasem mult în clasa a VIII-a, motivată de o profesoară de română severă, care a ştiut cum să pună problema şi căreia i-am rămas îndatorată până în zilele noastre. Domnişoara I., cum era cunoscută pe atunci, este genul de profesor debordând de energie, de o severitate constructivă, care ştia exact ce are de făcut într-o clasă de elevi eterogeni ca nivel de inteligenţă lingvistică. Nu toţi cei care i-au trecut prin mână sunt de acord cu stilul ei de predare, eu însă mă număr printre fericiţii care datorită ei au priceput cum vine treaba cu limba şi literatura română în varii contexte.

          A doua profesoară care m-a ajutat poate chiar mai mult decât domnişoara I. este  doamna J., profesoară de matematică şi bună prietenă a mamei. Este singura persoană din lume pe care o salut şi acum cu “Sărut mâna!”. De ce? Pentru că merită. Doamna J. nu m-a dus pe mine de mânuţă pe tărâmul matematicii, ci a simplificat matematica, făcând-o pe înţelesul meu, eu fiind un veritabil anti-talent. Foarte târziu am înţeles că nu este o ruşine să nu pricepi matematica şi că nu poţi să excelezi la toate materiile, decât făcând eforturi mari de învăţare în domeniile în care natura nu te-a prea dotat. Ştiinţele exacte au rămas un mare mister pentru subsemnata şi-i respect mult pe toţi cei care sunt diferiţi de mine.

          Să revin la povestea cu “nu-ţi face iluzii deşarte, fii realist şi coboară-ţi nivelul aşteptărilor”. Stă în puterea noastră, a adulţilor, să-i încurajăm pe copii, indiferent că suntem părinţii sau dascălii acelor copii. Atunci când un copil din grupa mea îmi şopteşte că vrea să fie astronaut, nu încep să-i enumăr motivele pentru care ar trebui să renunţe la gândul ăsta, ci îi spun doar că dacă-şi doreşte mult, mult de tot, va reuşi. De ce să-i spun unei fetiţe puţin mai dolofane că speranţa ei de-a deveni balerină e utopică? Pe de altă parte însă, de ce să-i spun unui copil inteligent, provenit dintr-o familie mai puţin înstărită, că dorinţa lui de a deveni instalator e o prostie? Ar putea deveni informatician, inginer, medic sau mai ştiu eu ce... N-am dreptul să-i spun acelui copil că a fi instalator este o ruşine. Desigur că vorbim despre visul lui la vârsta de cinci ani, poate că odată cu trecerea timpului îşi va revizui preferinţele.

          Ideea este următoarea: indiferent de dorinţele exprimate de un copil în ceea ce priveşte viitorul lui, eu zic că este bine ca acele dorinţe să fie susţinute şi încurajate. În felul ăsta viitorul adult va şti că-şi poate alege o meserie pe care să o practice cu plăcere, nu din obligaţie faţă de părinţi sau faţă de societate .

          Desigur că o doză de realism este binevenită în anumite situaţii. Fiică-mea se pregăteşte pentru o anumită olimpiadă, la o materie care-i place şi care i se pare ei uşor de abordat. Profesoara care se ocupă de pregătirea elevilor la respectiva disciplină pare să se implice, pentru că le spune ce şi cum au de învăţat, le-a recomandat manualele “de tocit”, îi testează pe elevi, şamd. Până aici toate sunt bune şi frumoase. Aspectul mai puţin constructiv este acela că le-a spus din start copiilor că nu prea au şanse de reuşită, pentru că întotdeauna elevii de la un alt liceu au rezultate mai bune la olimpiada pe oraş, judeţ, ţară. Pornind de la statistica profesoarei, fiică-mea a înţeles că nu merită să-şi facă iluzii, pentru că nefiind în barca potrivită, nu are şanse să ajungă printre primii la finish. Aş fi fost nerealistă să-i spun: “Fata mamei, o să vezi că datorită faptului că te-am făcut deşteaptă şi ambiţioasă vei fi exact tu aceea care o să contrazică scepticismul profesoarei tale.” Abureala dătătoare de speranţe false e mai dăunătoare decât o abordare sinceră, în anumite situaţii. Desigur că sinceritatea este de dorit a fi din categoria “Hai să vedem ce putem face ca sa rezolvăm problema.” şi nu din categoria     “Eşti un tâmpit, marş de aici!”.

          Sfatul pe care i l-am dat eu  a fost să înveţe şi să-şi scoată din cap gândurile pe care alţii i le-au sădit acolo. Până la urmă, reuşita ţine de gradul de dorinţă. Atunci când ne avântăm într-un proiect mânaţi de dorinţă, plăcere şi speranţă, şansele de a reuşi sunt dintre cele mari. Atunci când suntem implicaţi de alţii în proiecte care nu se mulează mai deloc pe structura noastră interioară, ne chinuim înfiorător în încercarea de a demonstra că nu suntem nişte incapabili.

          Mi s-a întâmplat să fiu întrebată de ce nu fac cutare sau cutare lucru sau, dimpotrivă, de ce-l fac. Un  răspuns simplu ar fi : “Pentru că nu-mi place/ îmi place acel lucru.” Mă refer aici la activităţi sau acţiuni, nicidecum la respectarea sau nerespectarea unor reguli de convieţuire.

          Desigur că în viaţă nu putem face mereu doar ceea ce ne place, dar putem  cel puţin să încercăm să reducem din nivelul de frustrare cauzată de impunere. Putem încerca să le explicăm celor care ne obligă să gândim, să ne exprimăm sau să acţionăm după norme de ei impuse faptul că nivelul de suportabilitate e atins, dacă nu chiar depăşit. Putem încerca să trecem peste teama specifică subordonaţilor terifiaţi de furia şefilor. Putem să nu ne mai subapreciem capacităţile şi dorinţele, susţinându-ne cauza până când cel din faţa noastră va zâmbi spunând : “De ce nu?”

Animalul de lângă noi

“Se compară, uneori, cruzimea oamenilor cu cea a animalelor sălbatice; comparaţia este jignitoare pentru acestea din urmă.” (Dostoievski în “Fraţii Karamazov”)

Plimbându-l în dimineaţa asta pe Soki am ajuns la concluzia definitivă că avem un copil foarte bine educat şi un căţel mult prea răsfăţat. Nu stau să reflectez prea mult asupra împrejurărilor care l-au transformat pe animăluţul nostru într-un căţel uneori gălăgios, alteori pofticios şi insistent şi câteodată chiar neprietenos, după cum a remarcat în câteva rânduri Amalia.

          Tarele lui Soki însă nu sunt motive puternice de a nu-l iubi, din contră. Nevoia de a ocroti o fiinţă atât de mică şi atât de pufoasă e mai mare decât frica de oprobiul public.          Sunt necesare câteva explicaţii. Într-o seară am primit vizita domnului P., “preşedintele de scară”, un om foarte cumsecade şi mereu liniştit. Nici noi nu l-am suprasolicitat în toţi anii de când ne cunoaştem, dar nici dumnealui nu  ne-a bătut la uşă mai des decât a fost cazul. De data asta treaba stătea astfel: două familii din bloc, nu se ştie cine, au reclamat lătratul pufosului nostru  pe la orele 11-12, deranjându-le respectivilor vecini odihna de prânz. Domnul P. s-a  scuzat de nenumărate ori pentru că ne-a adus vestea, spunându-ne chiar că el nu l-a auzit niciodată pe Soki lătrând. Dat fiind faptul că nu am reuşit să aflăm identitatea reclamanţilor, le-am transmis prin intermediul mesagerului scuzele de rigoare, precum şi promisiunea că-l vom certa amarnic pe Soki “cel prea lătrătoriu”.

          Două comentarii o să fac pe marginea neplăcutei situaţii:

1.     Onorabilii vecini ar fi putut să bată în persoană la uşa noastră, aducându-ne la cunoştinţă nemulţumirile lor. Este un caz tipic de ţopârlăneală : mârâim pe la colţuri dacă nu ne convine ceva, nu avem însă curajul şi coloana vertebrală de a ne exprima supărările în chiar faţa persoanei care ne-a supărat. Preferăm să umblăm cu fofârlica pe la alte uşi ( eventual de şefi, dacă ne referim la fofârlica de la serviciu), să ne vărsăm veninul puţin câte puţin, trecând mai apoi pe tuşă pentru a urmări cum se desfăşoară ostilităţile în urma demersului făcut.

2.               Soki nu latră fără motiv,el se manifestă zgomotos doar când aude zgomote puternice în faţa uşii noastre. Exemplele sunt nenumărate: Piţi şi cu Iubi vor să ajungă la etajul 4. Nu se urcă în lift, pentru că Piţi doreşte să-şi bocănească toacele de 10 pe scări în sus, ca să facă fese frumoase şi ca să profite de ocazie pentru  a-şi legăna bucile în faţa lui Iubi. Într-o altă situaţie familia X, compusă din mama, tata şi doi copilaşi drăguţi coboară pe scări de la etajul 6, traseul până la maşina personală fiind singura ocazie în care mama şi tata îşi folosesc membrele inferioare pentru a se deplasa. Urmează să se îmbarce şi s-o pornească spre mall-ul din apropiere. În coborârea lor atât părinţii cât şi copiii fac schimb de impresii, manifestându-şi zgomotos fericirea dată de serotonina şopăelii. Bineînţeles că decibelii lor îl determină pe câinele nostru să le răspundă pe măsură.

          Nu are rost să mai povestesc despre dăţile în care sună unii aiurea la interfon: poştaşul, cel care împarte pliante sau fluturaşi în campania electorală, “băeţii cu gunoiu”, copii care apasă cu toată palma butoanele de pe panou, reprezentanţi ai firmelor de televiziune prin cablu, oameni de bine care strâng bani pentru copii bolnavi. Toţi, dar absolut toţi sună la apartamentele cu numere mici, de parcă noi, ăştia care stăm la apartamentul 1 sau 2, maxim 5  suntem, din punct de vedere statistic, şomeri sau pensionari.

          Să revin la subiectul de astăzi. Decizia noastră, ca familie, de a aduce în casă un câine a fost luată de comun acord. Apartamentul nostru, covoarele noastre, mobila noastră, banii noştri, câinele nostru. Încercăm să nu incomodăm, ne străduim să fim cât mai discreţi, cât mai puţin gălăgioşi, după zicala “Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face.” Suntem chiar dispuşi să recunoaştem când greşim şi să ne cerem scuze. Problema este că nu toţi gândesc ca şi noi, referindu-mă aici la onor vecinii noştri cu care, vrem, nu vrem trebuie să ne trăim traiul în comun.

          De multe, foarte multe ori am simţit nevoia să plec  de acasă, pentru că într-un apartament de deasupra se găureau pereţii ore în şir, fără să ne anunţe nimeni despre derularea vreunui proiect de asemenea anvergură.

          Au fost nu de puţine ori situaţii în care cei veniţi în vizită la noi au strâmbat din nas pentru că în casa scărilor puţea pestilenţial. Duhorile au provenienţe variate, pe care nu le voi enumera aici.

          Când vecinii noştri se ceartă, o fac cu atâta patos, încât chiar dacă nu mă interesează faptul că mă-sa ei este o scorpie sau că el e un beţiv, tot aflu informaţiile astea. De unsprezece ani, perioadă în care ne-am petrecut mereu sărbătorile Crăciunului acasă, ascultăm colindele cântate de Ştefan Hruşcă, pentru că el este interpretul cu care rezonează cel  mai mult vecinii noştri. Anul  ăsta am vrut  să-i informăm şi noi cu privire la preferinţele noastre muzicale, aşa că am ascultat puţin “Manowar” în deschidere, urmat de un “Rammstein” tihnit, aşa, ca de Crăciun. Asta şi drept mulţumire pentru faptul că ne-au inundat pentru a enşpea oară baia, în ciuda nenumăratelor noastre rugăminţi de a-şi repara ţevile, robinetele sau ce-o fi stricat.

          După cum spuneam la început, fata noastră a fost bine educată încă din fragedă pruncie. Chiar dacă e perfect adaptată şi integrată în marele grup al covârstnicilor, cu toate părţile lui bune sau mai puţin bune, un lucru îl face cu mare conştiinciozitate: salută oamenii. Trece pe lângă vecinii şi vecinele noastre dând câte un “bună ziua” clar şi răspicat, ca să nu creadă oamenii că le-a mârâit vreo înjurătură. Surpriza este aceea că multe dintre persoanele salutate nu se sinchisesc să răspundă. Trece un an, trec doi ani şi fiica noastră se cam satură să nu obţină nicio reacţie. Decizia pe care a luat-o mi se pare justă şi de susţinut: nu-i mai salută pe unii dintre domnii şi doamnele cu care conlocuim. La fel fac şi eu, mai ales în cazul domnilor purtători de şapcă, plovere şi şlapi care se uită la mine aşteptând să-i salut. Îi las în aşteptare.

          Mai există un aspect deranjant pentru mine, ca fiinţă înzestrată cu raţiune, oareşce educaţie şi cu niţică deschidere spre lume: igiena personală. Vara şi nu numai trec de multe ori pe lângă vecinele care stau cu fundul pe scările de la intrarea în bloc, sporovăind vesele. Mă strecor cum pot printre picioarele lor, sperând să nu deranjez prea mult. Trebuie însă să inspir şi expir de câteva ori până deschid uşa. Fără să vreau simt mirosul emanat de corpurile lor sănătoase, de gospodine dedicate. Simţirile mele din acele clipe mă duc cu gândul la personajul Grenouille din “Parfumul” de Patrick Süskind. Nasul meu reuşeşte să identifice absolut toate componentele olfactive, începând de la ceapa călită de dimineaţă, slănina prăjită cu o seară înainte, sprayul ieftin aplicat peste transpiraţia nespălată de două zile, terminând cu halena care tinde să domine toate celelalte mirosuri.

          Desigur că eu,  dacă aş fi o persoană fără teamă de a le spune oamenilor verde-n faţă care mi-e părerea, ar trebui să mă opresc, să zâmbesc frumos şi să le spun: “Vecinelor dragi, vă rog frumos să vă spălaţi pe voi dar şi hainele voastre, deoarece puţiţi.”

          N-o fac şi ştiţi de ce? Pentru că-mi este teamă de reacţia lor, aşa cum îmi este teamă în general de reacţiile oamenilor din jurul meu când li se spune că greşesc. Este o teamă laşă dar justificată, nu are nimic de-a face cu fineţea omului care nu vrea să jignească, nici cu vreo atitudine permisivă faţă de mârlănie.

          Pur şi simplu îmi este teamă de un răspuns care ar putea suna cam aşa: “Poate că eu put, cu toate că asta nu-i treaba ta, dar animalul din casa ta latră şi mă deranjează.”

          Aşa că, pentru a nu intra în belele, o să fiu şi în continuare de acord să îndur gălăgia, lipsa de bun simţ şi mirosurile neplăcute ale unora dintre semenii mei, preferând să-mi cer scuze în numele animalului de lângă mine.

         

Gugălitul

Auzim adesea expresii ca “Am dat căutare pe Google.” sau    “ Am  dat search pe Google.” N-ar fi mai simplu “Azi am gugălit.” ? Verbul “a gugăli” ar putea fi chiar şi conjugat: eu gugălesc, tu gugăleşti, şamd.

          Habar n-am dacă s-a mai gândit cineva până acum la opţiunea asta, dar eu o să folosesc termenul, pentru că nu vreau să devin preţioasă în ograda mea, pe blogul meu.

          Problema cu gugălitul este aceea că nu te poţi opri întotdeauna la timp şi rişti să dai peste chestii care-ţi stârnesc amintiri.

          Astăzi am găsit un articol într-un ziar sucevean, în care era pomenit şi numele lui tata. Autorul articolului îşi depăna amintirile de dinainte de 1989, când starea drumurilor şi a podurilor din judeţ era un exemplu de bună practică la nivel naţional. Domnul respectiv, pensionar acum, se pare că are o memorie fenomenală, pentru că aminteşte foarte multe nume ale celor care au lucrat la vremea respectivă la “Drumuri şi poduri”, indicând chiar în cazul unora dintre ei faptul că între timp au decedat. Tata nu are  paranteza “(decedat)” . Am zâmbit amar, gândindu-mă că s-a scurs deja un sfert de secol de când tata n-a avut încotro şi a trebuit să mă părăsească.

          Nu mi-e greu să scriu despre tata, ci doar să-mi amintesc momentul în care l-am acoperit cu toate păturile şi plăpumile din casă, pentru că trăgea să moară, avea frisoane şi eu eram singură cu el în apartament. Mi-e greu să-mi amintesc de momentul în care mi-am îngropat faţa în raiaţii maro cu care fusese dus la spital şi care după aceea stăteau împăturiţi pe cuvertura albastră flauşată din dormitor, locul lor luându-l un costum frumos, de înmormântare. Mi-e greu să mi-o amintesc pe mama în acea noapte de iunie, înspăimântată şi străină de mine, conducându-l pe preot pe culoarele spitalului către salonul unde tata urma să fie împărtăşit. N-am urlat pentru că murise tata, am urlat în veranda casei bunicii văzându-l îmbrăcat în costum în loc de pijama sau raiaţi. Am mai urlat pentru că în ziua aceea am văzut-o pe mama, cea mai frumoasă şi elegantă femeie pe care o cunoaşteam, nemachiată, fără ojă pe unghii şi îmbrăcată în negru.

          Desigur, oamenii au obiceiul să te îmbărbăteze atunci când aud că ţi-a murit cineva de neînlocuit. Unii îţi spun că, de fapt, lui îi este mult mai bine acolo unde a ajuns. Alţii te asigură că cel mort  trăieşte mai departe în sufletul tău şi în gândurile tale. Realitatea crudă este aceea că niciun sfat şi niciun gest de omenie nu ajută. Durerea te loveşte în plin , fără drept la replică şi fără posibilitatea administrării de analgezice. Trebuie să-ţi regăseşti singur  drumul către viaţă, dezvoltându-ţi propriile instrumente de adaptare la o realitate cruntă, pentru care nimeni şi nimic nu te pregătiseră.

          Cât despre mine, eu am muncit mult pentru dreptul la fericire, plângând poate prea devreme şi poate prea mult, iată însă că, într-un final, ziua de astăzi este mai frumoasă decât cea de ieri, pentru că în dimineaţa asta am deschis iarăşi  ochii şi din nou mi-au ieşit toţi cei dragi la numărătoare.

            Simt o perpetuă bucurie de a trăi, sentiment de om mărunt, fără prea multe pretenţii de la sine sau de la cei din jur. Nu e nimic fals în ceea ce am scris mai sus: chiar dacă mi-aş dori să am maşină,un apartament mai mare şi o siluetă de invidiat, reuşesc totuşi să-mi menţin gradul de fericire actual gândindu-mă că voi, cei pe care-i cunosc, îi admir, îi respect şi îi iubesc sunteţi încă aici, cu mine.

          Ne mai vedem şi mâine, da? În loc de o zi bună vă doresc gugălit bun.

Despre îngeri, prăjituri şi ţărani

Am a vă povesti despre unul dintre locurile dragi sufletului meu: Suceviţa.

          În copilărie era singurul sat pe care-l puteam vizita, simţindu-mă ca şi cum aş fi fost acasă. Gospodăria socrilor doamnei J., o bună prietenă de-a mamei, se află în Suceviţa. În urmă cu mulţi ani socrii doamnei J. au  plecat dintre noi, aşa că doamna  şi soţul dumneaei se îngrijesc acum de gospodărie.

          Imaginaţi-vă o casă mare, frumoasă, construită din lemn, cu o mulţime de acareturi cochete şi cu o livadă întinsă până în buza pădurii. Copil fiind şedeam pe băncuţa din grădină, uitându-mă către pădure şi imaginându-mi că personaje din basme mă privesc din spatele copacilor. Umbra înmiresmată mă îndemna la visare. Zeci de arome mă înconjurau, ameţindu-mă.           Bucătăria de vară era locul de făcut vrăji. De acolo au ieşit primele cele mai bune prăjituri şi torturi din viaţa mea. Blatul de pandişpan era înalt, pufos şi galben “ţitron”, tăiat în nenumărate straturi cuminţi şi frumos aliniate, îmbrăcate cu creme delicioase. O sarabandă de culori, arome şi texturi. O tentaţie pentru orice Haplea în miniatură, cum eram eu. Niciodată nu mi s-a dat peste mână, ci dimpotrivă, eram îndemnată cu un zâmbet curat, de bunică rotofeie: “Mai ia, mamă, dacă-ţi place.” Şi îmi plăcea, fiindcă mai luam, fără să mă sfiesc, după care mă strecuram din nou în grădina cu vedere către basme. Am fost mereu un copil contemplativ, fuga şi săritul nu mă prea tentau.

          La Suceviţa termenul de “ţăran” nu a avut  conotaţii peiorative. Nici la Rădăuţi. Ţărani erau oamenii care locuiau la ţară. Ei veneau vinerea la târg şi vindeau brânză, smântână, ouă, pipinci şi fragi. Doar un gând vă împărtăşesc şi vă rog să-l luaţi ad litteram: nu vă permit să părăsiţi astă lume înainte de a mânca cel puţin odată o porţie de fragi cu smântână. Uitaţi de diete, de toate făcăturile de iaurturi cu fructe, trăiţi experienţa fericirii pure!

          Ţărani erau oamenii joviali, cu pălării sau basmale, care vorbeau repede şi hâtru. Bărbaţii îşi păstrau banii la chimir iar femeile îşi rulau bancnotele în batiste ascunse bine între straturile de fuste şi şorţuri. Erau vremurile în care puteau fi apelaţi cu  “mătuşă” şi “unchiule”. Am şi eu o mătuşă cu fuste şi cu şorţ: mătuşa Ileana. Este a mea prin alianţă, ce-i drept, dar este a mea şi mă bucur foarte mult de câte ori ne întâlnim.

          Să revenim la Suceviţa: cei mai mulţi ar asocia mănăstirea cu îngerii din titlul meu. Nu-i aşa, pentru că îngerii trăiesc undeva deasupra norilor, sau poate că trăiesc printre noi. Cert este că eu puteam vedea îngerii din copilăria mea printre norii de deasupra casei lui Oma Coca, stând vara culcată pe banca de lângă iasomia din curte şi mai puteam vedea îngerii privind printre gene cerul înalt de deasupra livezii din Suceviţa.

          Nu mai văd de mult timp îngeri şi nici nu cred că-i mai simt, uneori însă le vorbesc în gând, pentru ca să fiu sigură că măcar acel gând îmi rămâne curat, ca o ancoră în acea parte a vieţii mele în care prăjiturile veneau din bucătăria de vară.

“Huo!”

Am văzut la televizor oameni care urlau “Huo!” şi “Ruşine!”, râzând în acelaşi timp. Combinaţia dintre zbierete şi râsete tinde să devină o obişnuinţă. Mulţi sunt de părere că ţara mea este una foarte amuzantă. Subscriu, dar până într-un anumit punct. Dincolo de acel punct devine obositor , chinuitor chiar să rămân într-o zonă de confort.

            Astă noapte nu puteam dormi şi zappam împrăştiat. Dau peste o emisiune  denumită pompos “Paşaport de România”, difuzată de TVR. Zic: “Ia să văd eu despre ce e vorba...”. În viaţa mea nu am fost mai stupefiată. Ideea de bază era aceea că un britanic, foarte simpatic şi foarte comunicativ, dar totuşi britanic, are parte de câteva “probe de foc” într-un sat transilvănean, habar n-am din ce zonă, menite a demonstra că e demn de “paşaportul de România”.          Un patron de pensiune, cu grai neaoş şi cu o mamă hidoasă îl conduce pe om prin sat, îl plimbă cu o căruţă deşălată, trasă de un cal care se balegă până-l aduce pe britanic în pragul icterului mecanic, îl duce la o vâltoare din care trebuie să extragă un ţol jegos şi ud, greu de-o tonă, pe care trebuie să-l pună la uscat, după care-l dă pe mâna lu’ mama lui. Femeia este grasă, urâtă, neîngrijită şi rea de gură. Pregăteşte ceva tocană la ceaun, din untură, slană, carne de porc, ceapă şi morcovi. Îl pune pe englezu’ la tăiat şi tocat toate cele, timp în care mimica lui e mai mult decât grăitoare. Omul habar n-avea de untură şi femeia-i zice să guste, la care ia neştiutorul o înghiţitură şi aproape că-şi varsă maţele. Urmează combinarea ingredientelor într-un ceaun pus pe foc. Muierea-l ceartă că nu învârte destul de repede bucăţile de slană, zicându-i că-i treabă de bărbaţi pregătirea “bucatelor” la ceaun. Imaginaţi-vă că ea vorbeşte româneşte şi el răspunde englezeşte. Se înţeleg ca surdul cu mutul, da’ ea are mereu câştig de cauză, că doar străinu-i în poiata ei...

          Cu chiu cu vai termină omul de pregătit tocana, moment în care  neaoşul nostru de patronaş aduce în vizită o turmă de babe şi moşnegi , pe care-i aşează la o masă. Ăştia sunt cică trupa de teatru a satului. Ce fac? Hai că vă zic eu: stau la masă şi se bălăcăresc pe marginea unei aşa-zise moşteniri (veşnica preocupare a românului de la ţară). Scenariul e slăbuţ şi previzibil: o babă se ceartă cu  moştenitorii pe tema posesiunilor. Englezul urmăreşte la început cu zâmbetul pe buze urletele , dialogul incoerent şi ţâfna bravilor actori. Habar n-are despre ce e vorba, zâmbeşte stânjenit şi declară la un  moment dat că a surzit de-o ureche. Piesa de teatru se termină, babele şi moşnegii se ridică de la masă după ce gustă din tocăniţa unsuroasă şi se cară, mormăind: “Sigur n-o pregătit-o englezu’, că-i pre bună, aşe, ca pă la noi.”

          Urmează o nouă încercare pentru englezu’ :  ajunge la o stână unde trebuie să-i ajute pe ciobani să mulgă oile. Ciobanii sunt nespălaţi, cu hainele jegoase şi fără dinţi în gură- inclusiv cei tineri- stau pe nişte scăuieşe, cu ciubărul între picioare şi mulg oile acoperite de noroi şi de căcat. Pus la ambiţie, după ce-i vede pe ăştia că fac mişto de el, prinde englezul oaia de un picior şi o mulge cumva-cumva, stârnind admiraţia meseriaşilor. Ca să facă o glumiţă de stână, îi bagă ăştia curul unui berbec între picioare, lăsându-l pe om să-l apuce de...

          Urmează pregătirea caşului, la care trebuie  să participe şi aspirantul la paşaport de ţara mea. Aceiaşi nespălaţi fără dinţi în gură stau în jurul ceaunelor şi a oalelor, amestecând cu mâna ceea ce se află în ele. Englezul remarcă faptul că “the most hairy men” are mâinile băgate pân’ la cot în ceaun. Brusc ia decizia de a nu mai mânca brânză în viaţa lui. Oare de ce? Fir-ar al naibii de străin care nu pricepe tradiţiile şi obiceiurile noastre, precum şi faptul că igiena e opţională începând din vremea dacilor şi până în vremea noastră ! Punctul culminant al vizitei la stână îl reprezintă oferirea ceremonioasă a unui pocal cu jintiţă , în semn de acceptare. Omul nu prea are chef de băut lichidul, dar este forţat de ciobanii hăhăinzi, după care scuipă şi devine cam palid la faţă.

          În ultima seară a şederii sale în satul transilvănean, englezul este condus de către vajnicul patron de pensiune pe un deal, unde trebuie să înopteze în ceva construcţie veche şi abandonată din lemn, având la el doar o cergă, o cutie de chibrituri, slană şi o ceapă. Trece englezul de proba asta, dormind noaptea sub cerul liber, revenind, spre uimirea românului nostru, viu şi nevătămat la pensiune.

          Ultima scenă din emisiunea marca TVR este cu românul care declară plin de importanţă că englezul merită “totuşi” paşaportul de România ( “pintru că, no, s-o străduit”) şi cu englezul având dezgustul întipărit pe faţă, mulţumindu-i gazdei şi urcându-se în maşină.

          Menţionez că nu am relatat toate scenele din emisiune, pentru a nu-mi plictisi cititorii.

          Dragii mei, concluzia mea în urma vizionării excelentei producţii televizate este următoarea: nu restul lumii ne percepe aşa cum suntem, ci noi VREM să fim astfel percepuţi de către restul lumii. Ne savurăm statutul de “huo cu slană şi jintiţă”, le dăm peste nas străinilor care încearcă să ne înţeleagă ( suntem mistici, complecşi, ultimii enigmatici ai Terrei), ne bălăcărim pentru a demonstra că nu avem niciun punct de vedere coerent, dar ce bine ştim să ni-l susţinem, nu folosim apă, săpun şi pastă de dinţi pentru a fi deasupra celorlalţi şi în registrul olfactiv şi, în general, ne străduim ca lumea să-şi formeze o părere proastă despre noi, pentru că numai astfel vom putea continua să fim victimele unei Europe “care-şi construia palate şi castele pe vremea când noi apăram în luptă, cu preţul vieţii, hotarele Europei” ( citat din tovarăşa D., profesoara mea de istorie din gimnaziu).