joi, 10 ianuarie 2013

Gugălitul


Auzim adesea expresii ca “Am dat căutare pe Google.” sau    “ Am  dat search pe Google.” N-ar fi mai simplu “Azi am gugălit.” ? Verbul “a gugăli” ar putea fi chiar şi conjugat: eu gugălesc, tu gugăleşti, şamd.
          Habar n-am dacă s-a mai gândit cineva până acum la opţiunea asta, dar eu o să folosesc termenul, pentru că nu vreau să devin preţioasă în ograda mea, pe blogul meu.
          Problema cu gugălitul este aceea că nu te poţi opri întotdeauna la timp şi rişti să dai peste chestii care-ţi stârnesc amintiri.
          Astăzi am găsit un articol într-un ziar sucevean, în care era pomenit şi numele lui tata. Autorul articolului îşi depăna amintirile de dinainte de 1989, când starea drumurilor şi a podurilor din judeţ era un exemplu de bună practică la nivel naţional. Domnul respectiv, pensionar acum, se pare că are o memorie fenomenală, pentru că aminteşte foarte multe nume ale celor care au lucrat la vremea respectivă la “Drumuri şi poduri”, indicând chiar în cazul unora dintre ei faptul că între timp au decedat. Tata nu are  paranteza “(decedat)” . Am zâmbit amar, gândindu-mă că s-a scurs deja un sfert de secol de când tata n-a avut încotro şi a trebuit să mă părăsească.
          Nu mi-e greu să scriu despre tata, ci doar să-mi amintesc momentul în care l-am acoperit cu toate păturile şi plăpumile din casă, pentru că trăgea să moară, avea frisoane şi eu eram singură cu el în apartament. Mi-e greu să-mi amintesc de momentul în care mi-am îngropat faţa în raiaţii maro cu care fusese dus la spital şi care după aceea stăteau împăturiţi pe cuvertura albastră flauşată din dormitor, locul lor luându-l un costum frumos, de înmormântare. Mi-e greu să mi-o amintesc pe mama în acea noapte de iunie, înspăimântată şi străină de mine, conducându-l pe preot pe culoarele spitalului către salonul unde tata urma să fie împărtăşit. N-am urlat pentru că murise tata, am urlat în veranda casei bunicii văzându-l îmbrăcat în costum în loc de pijama sau raiaţi. Am mai urlat pentru că în ziua aceea am văzut-o pe mama, cea mai frumoasă şi elegantă femeie pe care o cunoaşteam, nemachiată, fără ojă pe unghii şi îmbrăcată în negru.
          Desigur, oamenii au obiceiul să te îmbărbăteze atunci când aud că ţi-a murit cineva de neînlocuit. Unii îţi spun că, de fapt, lui îi este mult mai bine acolo unde a ajuns. Alţii te asigură că cel mort  trăieşte mai departe în sufletul tău şi în gândurile tale. Realitatea crudă este aceea că niciun sfat şi niciun gest de omenie nu ajută. Durerea te loveşte în plin , fără drept la replică şi fără posibilitatea administrării de analgezice. Trebuie să-ţi regăseşti singur  drumul către viaţă, dezvoltându-ţi propriile instrumente de adaptare la o realitate cruntă, pentru care nimeni şi nimic nu te pregătiseră.
          Cât despre mine, eu am muncit mult pentru dreptul la fericire, plângând poate prea devreme şi poate prea mult, iată însă că, într-un final, ziua de astăzi este mai frumoasă decât cea de ieri, pentru că în dimineaţa asta am deschis iarăşi  ochii şi din nou mi-au ieşit toţi cei dragi la numărătoare.
            Simt o perpetuă bucurie de a trăi, sentiment de om mărunt, fără prea multe pretenţii de la sine sau de la cei din jur. Nu e nimic fals în ceea ce am scris mai sus: chiar dacă mi-aş dori să am maşină,un apartament mai mare şi o siluetă de invidiat, reuşesc totuşi să-mi menţin gradul de fericire actual gândindu-mă că voi, cei pe care-i cunosc, îi admir, îi respect şi îi iubesc sunteţi încă aici, cu mine.
          Ne mai vedem şi mâine, da? În loc de o zi bună vă doresc gugălit bun.

Un comentariu:

  1. Esti geaman,iubito.E normal sa pendulezi intre stari contradictorii.Important e ca ai reusit sa -ti gasesti fericirea ,asa ca mine in lucruri aparent marunte,dar cele mai importante:prezenta celor dragi si a celor care te iubesc.

    RăspundețiȘtergere