OAMENII CU GAZELE

O zi de miercuri obişnuită. Prânz. Concediu. Relaxare. Mental sunt pregătită sa mai scriu câteva pagini la lucrarea mea de gradul I.

Bătăi în uşă. Dulăii mei de pază latră ca bezmeticii. Mă uit şi văd în faţa uşii un bărbat tânăr. Mârâi în sinea mea : “Ăştia cu ofertele lor…”. Fiindcă sunt o persoană prietenoasă, deschid uşa ca să-i zic un nu-mulţumesc cu zâmbetul pe buze. Până la urmă, tonul face muzica.

- Bună ziua, de la gaze suntem.

- Bună ziua!

- Am venit pentru verificare. Putem intra?

- Da, poftiţi.

Intră în casă tânarul înalt, tricou roz, blugi skinny, I-Pad- am să-i zic Junioru- urmat de un bărbat aflat la vârsta pensiei- am să-i zic Senioru- mic, slab, uşor cocârjat, purtând o salopetă cu două numere mai mari, ţinând în mână o valiză uriaşă, cu unelte.

Junioru se instalează tacticos la masa din bucătărie, scoate I-Padul, mai scoate un tabel, mai scoate un aparat POS, oftează, scoate un pix şi începe să scrie ceva, după ce mă întreabă cum mă cheamă, cum îl cheamă pe soţul meu, ce număr de telefon are , data nunţii n-a cerut-o, dar a cerut să vorbească cu Gabi la telefon. Mă uit la tricoul lui roz şi rânjesc în sinea mea, gândindu-mă la cât de mişto e Gabi şi ce voce  bestială are la telefon. Mă uit la mine şi-mi văd hainele de casă largi, cu pete de la mâncarea gătită şi mă gândesc la moţul meu prins în vârful capului. Nu-s machiată, nu-s aranjată, nici nu miros a parfum şi-s desculţă.

Senioru se apropie încet, cu o baghetă, de centrala din bucătărie. Încet, o manevrează, pufnind uşurel. Junioru începe să tasteze frenetic şi să tipărească cearceafuri care ies din POS şi-mi inundă masa din bucătărie. Senioru se aşează oftând pe alt scaun de la masă şi răspunde la două-trei telefoane urgente ( afacerile nu pot aştepta).

Junioru mă întreabă unde-i dosarul centralei. Habar n-am, zic, îl sun pe soţu’…  Se înseninează: vreau să vorbesc şi eu cu el. Îl sun pe Gabi, care bineînţeles că nu ştie unde e dosarul. Gabi nu ştie unde e tricoul ăla mişto, gri, nici unde-s blugii ăia lejeri. Bwahahahaha, doar eu pot şti unde e dosarul! Dar acum am uitat. Junioru află totuşi că am făcut revizia în urmă cu doi ani şi că vara asta e scadentă următoarea.

Senioru se uită insistent în direcţia espressorului. Mă uit şi eu: nu am cafea făcută. Mă ruşinez gândindu-mă că aş fi putut oferi o cafeluţă musafirilor mei. Ruşinea însă îmi trece repede.

Junioru face o pauză din tastat şi tipărit şi mă întreabă:

- Unde-i baia?

- Acolo…

- Pot să merg la baie?

- Da…

Mă ridic şi-l însoţesc cu privirea. Nu-mi vine să cred că a mers la baie să facă pipi. Sunt o naivă. Prin geamul de la uşă îl văd cum inspectează baia în timp ce stă nemişcat în faţa wc-ului . Capul meu începe să se învârtă: azi dimineaţă nu am schimbat prosopul alb, de mâini, nu am frecat cu Cif chiuveta şi cada, cred că mi-am lăsat pijamaua agăţată în baie, noroc însă că am dus pe balcon rufele murdare adunate în ligheanul de sub chiuvetă. Nu i-am spus care-i prosopul de mâini. Săpunul lichid e pe terminate, sper să mai ajungă de-o spălare… Mă opresc. Drăcuşorul din mine e fericit şi-şi freacă mânuţele: ce mişto ar fi să folosească prosopul ăla pufos, verde. E prosopul pentru picioare.

În timpul ăsta Senioru stă calm pe scaun şi se uită în jur. El nu simte nevoia să-mi spună ce a constatat cu bagheta lui fermecată şi nici eu nu simt nevoia să-l întreb. Lui i-e lene. Eu încep să mă enervez. În plus, câinii latră ca bezmeticii de după uşa închisă. Junioru şi Senioru nu par afectaţi de corul de  urlete paroxistice din camera Amaliei. Eu am deja sinapsele cârlionţate.

La un moment dat, Junioru eliberat de presiune începe să comunice cu mine. Are să ia legătura cu soţul meu – maaaaan, you’ve got an obsession!- pentru a stabili data următoarei întâlniri în vederea reviziei. Îi dă Seniorului la semnat cearceafurile alea interminabile, după care mi le bagă şi mie sub nas. Semnez ca tuta, văd totuşi ceva cu 244 lei. Întreb dacă am ceva de plătit. Zice că nu, o să plătească soţu’ când cu revizia. Aleluia!

După ce am semnat, observ că se pregătesc de plecare. Înceeeeet, fără grabă… Senioru se opreşte şi oftează:

- Ce bine-i la umbra, colegu’… Uite, văd o scrumieră pe masă. Nu ştiam că în casa asta se fumează.

Eu tac şi încep să număr în gând până la 10, cum făcea Costică din “Buletin de Bucureşti”. Junioru-i zice:

- Nu-ţi mai aprinde acuma, că plecăm.

Senioru scoate o ţigară din pachet şi şi-o aprinde cu bricheta mea. Analizează bricheta şi dă s-o bage în buzunar. Se răzgândeşte, o trânteşte pe masă şi…

- No, hai ş-om mere, colegu’ !

Salută amândoi şi ies pe uşă lăsând în urmă un miros de ţigară ieftină.

Închid uşa, eliberez fiarele.

Aştept să-mi zică soţu’ pe când e stabilită următoarea vizită a lui Junioru şi Senioru. Am să schimb toate prosoapele din baie, am să spăl scrumiera, am să pregătesc o prăjiturică bună şi aromată cu fructe, am să pun la făcut o cafeluţă şi am să destup un borcănel cu dulceaţă din aia bună, de vişine. Nu de alta, dar în cazul în care Gabi nu va fi o gazdă perfectă, n-aş putea suporta dezamăgirea Juniorului

Recunosc: l-am înşelat!

Era duminică seara. Patul făcut, linişte şi căldură în casă. Copilul în camera lui, câinii strecuraţi pe sub paturi sau pe paturi, dormitând pufos.

          Noi doi, împijămăliţi, un fel de Coni Leonizi faţă cu reacţiunea din zilele noastre. La TV emisiuni cu urlători. Nu reuşesc să ţin pasul cu tot ce se petrece pe scena politică, aşa că-l mai întreb din când în când pe el: “Cine-i ăsta? Da’ ăla ce zice? Despre ăstalaltu’ ce părere avem?”. Mă plictisesc îngrozitor, dar trebuie să fac compromisuri: avem un singur televizor în casă şi, de obicei, eu sunt cea care alege filmele şi emisiunile la care ne uităm. El nu mă contrazice pentru că ştie că seara orele de glorie sunt ale lui: circus mundi pe canalele cu programe de ştiri non-stop.

          Seara aceea a fost una specială: el a adormit pe neaşteptate.      M-am uitat la el şi i-am văzut ochelarii alunecaţi spre vârful nasului. Mâna era încă pe telecomandă, dar strânsoarea nu mai era la fel de fermă. Respira uşurel şi frumuşel ca un copil care a adormit      ştiindu-se  iubit, hrănit şi cu scutecul schimbat.

          La început nu am îndrăznit să mă mişc deloc: am aşteptat să treacă în stadiul N2 al somnului. Chestiune de nevastă iubitoare şi atentă asta cu stadiile somnului stăpânului gospodăriei.

          Când l-am simţit că face click spre N2, am acţionat: l-am înşelat, oameni buni!

          M-am foit uşurel în coconul meu de plapumă pufoasă, inspirând cu nesaţ mirosul sexy de balsam din ăla albastru. M-a străbătut un fior de plăcere ştiind ce mă aşteaptă.

          A apărut o piedică în calea planurilor mele: copilul! O umbră acuzatoare s-a aplecat deasupra mea şi a şoptit îngrozită: “Ce faci?!”. Am şâşâit-o şi, aducându-i aminte că încă nu i-am dat banii de buzunar pe luna asta, am expediat-o cu un gest înapoi în camera ei.

          Calea spre păcat era liberă.

          Mi-am aranjat buclele rebele în spatele urechilor, mi-am frecat uşurel palmele mirosind a Temptation de la Victoria’s Secret  şi... am şutit telecomanda.

          Am dat sonorul mai încet şi am butonat până am ajuns la emisiunea aceea în care mamele se schimbă între ele. N-am mai văzut emisiunea de câţiva ani din cauza lui, pentru că este un tiran şi nu-mi dă voie să mă uit la emisiunea aceea, habar nu am de ce: până la urmă, acolo se urlă la fel de mult ca în emisiunile lui, dar emisiunea cu mame este mai interactivă.

          Una dintre mamele din emisiunea pe care am văzut-o eu era de treabă. Cumva, îmi amintea de mine: durdulie, binevoitoare, făcea clătite bune, avea o fetiţă drăguţă şi un bărbat cu care se iubea. Despre ea nu vreau să scriu nimic, pentru că nu m-a minunat nimic.

          Cealaltă mamă m-a minunat însă. Blondă vopsită, unghii tehnice, sprâncene bine pensate, blugi cusuţi pe ea, geci scurte, bijuterii multe-multe, siguranţă de sine. Ea nu găteşte mâncare (soţul e bucătar), nici nu are loc de muncă ( pentru ce?), curăţenie prin casă face doar când are chef, de fetiţa ei se ocupă doar atunci când o ia la shopping. Shopping? Zilnic. Ce? Haine şi papucăraie.

          Are femeia o obsesie despre care-i povesteşte tatălui de schimb: o geacă de patru milioane. Lungeşte povestea cu geaca de-a lungul întregii emisiuni. Omul e uimit de anduranţa ei într-ale achiziţiilor  şi, în timp ce curăţă zarzavaturile pentru supă, o chestionează. O întreabă de unde are bani pentru atâtea haine. Mama îi povesteşte că, de obicei, îl păcăleşte pe bărba’su şi-i spune că i-a cumpărat jucării scumpe fetiţei, adevărul fiind că jucăriile sunt ieftine iar diferenţa între declaraţii şi realitate intră în bugetul pentru dressing. Dacă nu-i merge cu bărbatul, apelează la tatăl ei care o susţine financiar ori de câte ori îl roagă.

          Mă uit, mută de uimire, la emisiune. Destăinuirile continuă: fetiţa n-o iubeşte pe ea, ci pe tată. Tatăl o răsfaţă, se joacă, îi acordă atenţie. Ea, mama, nu are nici chef şi nici timp pentru aşa ceva. Până la urmă, ea şi-a făcut datoria şi a născut copilul. Mai mult nu i se poate cere. Are nevoie de timp pentru ea, pentru manichiură, pedichiură, cosmetică şi coafor. Hainele din dulap nu sunt niciodată suficiente iar noutăţile care apar în magazine sunt atââââât de tentante      ( se revine la geaca de patru milioane).

          Dacă stă în casă mai mult de o zi, fără să se plimbe prin magazine, zice că o apucă pandaliile şi face ca un câine turbat.

          Săptămâna petrecută la familia de schimb e groaznică şi ea    nu-şi găseşte locul. Nu are nicio preocupare. Încearcă să se apropie de fetiţa de schimb dar cea mică urlă şi o respinge. Nu înţelege de ce. Habar n-are că ăştia mici au un mămicometru care funcţionează ireproşabil.

          Sunt atât de captivată de emisiune încât mă uit şi la reclamele la medicamente şi vopsea pentru pereţi din pauzele publicitare.

          Săptămâna de schimb se termină şi cuplurile se pregătesc să se reunească. Se întâlnesc la un restaurant şi discută despre experienţele trăite. Mama despre care vă povestesc este relativ bucuroasă de revederea cu soţul ei. Soţul este relativ bucuros că-şi recapătă consoarta.

          Soţul de schimb pune cărţile pe masă şi-i povesteşte celuilalt soţ că nevastă-sa îl cam înşeală la bani. Înşelatul recunoaşte că ştie. Înşelătoarea nu dă semne că i-ar păsa de impresia pe care o lasă în urma ei: este prea obosită. Mama cealaltă ( durdulia care face clătite bune) o îndeamnă să se ocupe mai temeinic de fetiţă, spunându-i că na,  ăsta ar fi unul dintre rosturile ei, dacă nu are serviciu şi are tot timpul din lume la dispoziţie. Blonda, cu gândul probabil la geaca ei, dă uşurel din cap şi nu pare să priceapă nimic din ce i se spune.

          Emisiunea se apropie de sfârşit. Concluzia blondei? N-a avut nimic de învăţat de la familia de schimb şi, mai mult decât atât, fiind extrem de obosită trebuie să-l convingă pe soţul ei s-o ducă vreo câteva zile la Băile Herculane, ca să-şi revină. Pe genericul de final scrie – vai, ce uşurare!- că, până la urmă, a reuşit să-şi cumpere geaca de patru milioane.

          Las telecomanda din mână şi trag o singură concluzie: emisiunea a fost regizată, pentru că dacă o asemenea caricatură de femeie ar exista în realitate, ea nu ar merita să fie promovată într-o emisiune la care se uită şi alte mame. Nu pot decât să sper că, în schimbul ridiculizării la care s-a expus, a primit o sumă frumuşică de bani, care să-i acopere cheltuielile şederii la Băile Herculane.

          Întorc capul şi mă uit la el: click-ul către stadiul N3 al somnului trecuse de mult şi pe buze i-a răsărit un zâmbet pişicher, care     parcă-mi transmite: “Cine dracu’ te-a pus să te uiţi la porcăria asta?”.

          L-am înşelat şi, la drept vorbind, nu mi-a plăcut. N-am s-o mai fac niciodată şi promit că am să fiu cuminte de acum încolo,   uitându-mă duminicile la orice emisiune cu urlători pe placul lui. Poate că dacă am să fiu  o soţie ascultătoare  are să mă ducă şi pe mine cândva la Băile Herculane.